- Bine, spuse bărbatul. Ce zici?
- Nu, răspunse fata. Nu pot.
- Vrei să zici că nu vrei.
- Nu pot. Asta vreau să zic.
- Adică nu vrei.
- Bine, spuse fata. Fie ca tine.
- Păi, nu-i ca mine. Tare-aş vrea să fie.
- Multă vreme aşa a fost.
Era devreme şi în cafenea nu era nimeni, în afară de barman şi de cei doi, care stăteau la o masă în colţ. Vara se sfârşea şi amândoi erau bronzaţi, aşa că nu prea păreau la locul lor în Paris. Fata purta un costum de tweed, avea o piele fină, maro-aurie, părul blond era tuns scurt şi-i stătea frumos, lăsându-i fruntea liberă. Bărbatul o privi.
- O s-o omor, spuse el.
- Nu, te rog.
Avea mâini foarte fine şi bărbatul îşi îndreptă privirile spre ele. Erau slăbuţe, maronii şi foarte frumoase.
- Aşa o să fac. Îţi jur.
- Asta n-o să te facă mai fericit.
- Nu puteai să te bagi în altceva? Nu puteai să te amesteci în altă belea?
- Se pare că nu. Ce-o să faci?
- Ţi-am zis.
- Nu. Te-ntreb serios.
- Nu ştiu, spuse el.
- Bietul Phil, spuse ea întinzându-şi mână spre el.
- Nu, mulţumesc, spuse el privindu-i mână fără s-o atingă.
- Nu foloseşte la nimic să spun că-mi pare rău?
- Nu.
- Nici să-ţi spun cum e?
- Aş prefera să n-aud nimic despre asta.
- Te iubesc foarte mult.
- Da, şi aşa mi-o dovedeşti.
- Îmi pare rău că nu înţelegi, spuse ea.
- Ba înţeleg. Tocmai asta-i problema, că-nţeleg.
- Aha. Şi asta desigur că te face sa te simţi şi mai rău.
- Sigur, spuse el privind-o. O să-nţeleg întruna. Zi şi noapte o să tot înţeleg. Mai ales noaptea. O să-nţeleg. Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta.
- Îmi pare rău.
- Dac-ar fi fost vorba de un bărbat...
- Nu spune aşa ceva. N-ar putea fi vorba de un bărbat. Ştii foarte bine asta. N-ai încredere în mine?
- Asta-i culmea. Să am încredere în tine. Asta-i chiar culmea.
- Îmi pare rău. Se pare că numai asta zic azi. Dar dacă ne înţelegem unul pe celalat, n-are rost să ne prefacem că nu-i aşa.
- Nu, bănuiesc că n-are.
- O să mă-ntorc dacă o să mă vrei.
- Nu. Nu te vreau.
Apoi tăcură un timp.
- Nu mă crezi că te iubesc, nu-i aşa? întrebă fata.
- Hai să nu mai vorbim prostii.
- Nu mă crezi că te iubesc?
- De ce n-o dovedeşti?
- Tu nu erai aşa. Nu-mi cereai niciodată să-ţi dovedesc ceva. Nu-i politicos ce faci.
- Eşti haioasă.
- Tu nu eşti. Tu eşti un bărbat de treabă şi mi se rupe inima să plec şi să te las...
- Doar că, desigur, trebuie să faci asta.
- Da, trebuie. Şi tu ştii asta.
El nu-i răspunse, iar ea îl privi şi-i întinse mâna încă o dată. Barmanul era-n colţul celălalt al barului. Avea un chip alb şi haina îi era la fel. Îi cunoştea pe cei doi şi i se pareau un cuplu tânăr foarte frumos. Văzuse multe cupluri frumoase care se despărţiseră şi apoi formaseră alte cupluri care nu mai fuseseră niciodată la fel de frumoase. Dar nu se gândea la asta, ci la un cal. În juma' de oră putea trimite pe cineva peste drum ca să afle dacă a câştigat.
- N-ai putea să fii bun şi să mă laşi să plec?
- Tu ce crezi c-o să fac?
Doi oameni intrară pe uşă şi se duseră la tejghea.
- Da, domnule, le luă barmanul comanda.
- Nu poţi să mă ierţi? Acum, că ştii?
- Nu.
- Nu crezi că ce-am avut noi şi ce-am făcut împreună ar trebui să ne ajute să ne înţelegem unul pe celalat?
- „Viciul e-un monstru atât de urat”, spuse tânărul pe un ton amar, „de să îi spui aşa el trebui’ doar văzut”**. Şi apoi noi bla-bla-bla, şi apoi îl îmbrăţişăm.
Nu-şi mai amintea versurile.
- Nu pot să citez, spuse.
- Hai să nu-i spunem viciu. Nu-i prea politicos.
- Perversiune, atunci, spuse el.
- James, se adresă unul dintre clienţi barmanului, arăţi foarte bine.
- Şi tu arăţi bine, spuse barmanul.
- Batranu' James, spuse celălalt client. Te-ai mai îngrăşat.
- E groaznic cât de repede mă-ngras.
- Nu uita să pui şi coniacul, James, spuse primul client.
- Nu, domnule, spuse barmanul. Aveţi încredere în mine.
Cei doi care se aşezaseră la bar se uitară la cuplul de la masă, apoi se întoarseră din nou către barman. Era o direcţie mai confortabilă în care să te uiţi.
- Aş prefera să nu foloseşti cuvinte din astea, spuse fata. Nu-i nevoie să le foloseşti.
- Şi cum vrei să-i zic, atunci?
- Nicicum. Nu-i nevoie s-o numeşti cumva.
- Dar aşa-i zice.
- Ba nu. Suntem făcuţi din tot felu' de lucruri. Tu ştii asta. Te-ai folosit destul de mult de chestia asta.
- Nu-i nevoie să-mi mai spui încă o dată.
- Îţi spun pentru că asta ar trebui să-ţi explice totul.
- Bine, spuse el. Bine.
- Vrei să zici că-i greşit. Ştiu. E o greşeală. Dar o să mă-ntorc. Ţi-am zis c-o să mă-ntorc. O să mă-ntorc imediat după.
- Ba n-o să te-ntorci.
- O să mă-ntorc.
- Ba nu. Nu la mine.
- O să vezi.
- Da, spuse el. Tocmai asta e partea cea mai a dracu'. Probabil c-o să te-ntorci.
- Bineînţeles c-o să mă-ntorc.
- Bine, atunci du-te.
- Vorbeşti serios?
Nu-i venea să creadă, dar părea fericită.
- Du-te, spuse el şi propria voce i se păru ciudată.
Se uită la ea, la forma gurii şi la pomeţii curbaţi, la ochii ei, la felul cum îi stătea părul pe frunte, până la marginea urechii, şi la gâtul ei.
- Nu-mi vine să cred. O, eşti prea drăguţ. Eşti prea bun cu mine.
- Şi să-mi povesteşti totul când te întorci.
Avea o voce foarte ciudată. Nu şi-o recunoştea. Ea-i aruncă o privire. Se întâmpla ceva cu el.
- Sigur vrei să plec? îl întreba serios.
- Da, răspunse el pe acelaşi ton. Chiar acum.
Vocea i se schimbase şi-şi simţea gura uscată.
- Acum, îi spuse.
Ea se ridică şi plecă repede. Nu se uită înapoi. O urmări plecând. El nici măcar nu mai arăta la fel cum arătase înainte să-i spună să plece. Se ridică de la masă, luă notele de plată şi se duse cu ele la bar.
- Sunt alt om, James, îi spuse barmanului. Ai în faţa ochilor un cu totul şi cu totul alt bărbat.
- Da, domnule?
- Viciul, spuse tânărul bronzat, e o chestie foarte ciudată, James.
Privi prin uşă. O văzu îndepărtându-se pe stradă. Privindu-se în oglindă, văzu că arăta într-adevăr altfel. Ceilalţi doi de la bar se dădură mai într-o parte ca să-i facă loc.
- Aici aveţi dreptate, domnule, spuse James.
Cei doi îi făcură şi mai mult loc, ca să stea bine. Tânărul se privi în oglinda din spatele barului.
- Ţi-am zis că-s alt om, James.
Privindu-se-n oglindă, observă că nu se înşela.
- Arătaţi bine, domnule, spuse James. Trebuie să fi avut o vară tare plăcută.
- Nu, răspunse fata. Nu pot.
- Vrei să zici că nu vrei.
- Nu pot. Asta vreau să zic.
- Adică nu vrei.
- Bine, spuse fata. Fie ca tine.
- Păi, nu-i ca mine. Tare-aş vrea să fie.
- Multă vreme aşa a fost.
Era devreme şi în cafenea nu era nimeni, în afară de barman şi de cei doi, care stăteau la o masă în colţ. Vara se sfârşea şi amândoi erau bronzaţi, aşa că nu prea păreau la locul lor în Paris. Fata purta un costum de tweed, avea o piele fină, maro-aurie, părul blond era tuns scurt şi-i stătea frumos, lăsându-i fruntea liberă. Bărbatul o privi.
- O s-o omor, spuse el.
- Nu, te rog.
Avea mâini foarte fine şi bărbatul îşi îndreptă privirile spre ele. Erau slăbuţe, maronii şi foarte frumoase.
- Aşa o să fac. Îţi jur.
- Asta n-o să te facă mai fericit.
- Nu puteai să te bagi în altceva? Nu puteai să te amesteci în altă belea?
- Se pare că nu. Ce-o să faci?
- Ţi-am zis.
- Nu. Te-ntreb serios.
- Nu ştiu, spuse el.
- Bietul Phil, spuse ea întinzându-şi mână spre el.
- Nu, mulţumesc, spuse el privindu-i mână fără s-o atingă.
- Nu foloseşte la nimic să spun că-mi pare rău?
- Nu.
- Nici să-ţi spun cum e?
- Aş prefera să n-aud nimic despre asta.
- Te iubesc foarte mult.
- Da, şi aşa mi-o dovedeşti.
- Îmi pare rău că nu înţelegi, spuse ea.
- Ba înţeleg. Tocmai asta-i problema, că-nţeleg.
- Aha. Şi asta desigur că te face sa te simţi şi mai rău.
- Sigur, spuse el privind-o. O să-nţeleg întruna. Zi şi noapte o să tot înţeleg. Mai ales noaptea. O să-nţeleg. Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta.
- Îmi pare rău.
- Dac-ar fi fost vorba de un bărbat...
- Nu spune aşa ceva. N-ar putea fi vorba de un bărbat. Ştii foarte bine asta. N-ai încredere în mine?
- Asta-i culmea. Să am încredere în tine. Asta-i chiar culmea.
- Îmi pare rău. Se pare că numai asta zic azi. Dar dacă ne înţelegem unul pe celalat, n-are rost să ne prefacem că nu-i aşa.
- Nu, bănuiesc că n-are.
- O să mă-ntorc dacă o să mă vrei.
- Nu. Nu te vreau.
Apoi tăcură un timp.
- Nu mă crezi că te iubesc, nu-i aşa? întrebă fata.
- Hai să nu mai vorbim prostii.
- Nu mă crezi că te iubesc?
- De ce n-o dovedeşti?
- Tu nu erai aşa. Nu-mi cereai niciodată să-ţi dovedesc ceva. Nu-i politicos ce faci.
- Eşti haioasă.
- Tu nu eşti. Tu eşti un bărbat de treabă şi mi se rupe inima să plec şi să te las...
- Doar că, desigur, trebuie să faci asta.
- Da, trebuie. Şi tu ştii asta.
El nu-i răspunse, iar ea îl privi şi-i întinse mâna încă o dată. Barmanul era-n colţul celălalt al barului. Avea un chip alb şi haina îi era la fel. Îi cunoştea pe cei doi şi i se pareau un cuplu tânăr foarte frumos. Văzuse multe cupluri frumoase care se despărţiseră şi apoi formaseră alte cupluri care nu mai fuseseră niciodată la fel de frumoase. Dar nu se gândea la asta, ci la un cal. În juma' de oră putea trimite pe cineva peste drum ca să afle dacă a câştigat.
- N-ai putea să fii bun şi să mă laşi să plec?
- Tu ce crezi c-o să fac?
Doi oameni intrară pe uşă şi se duseră la tejghea.
- Da, domnule, le luă barmanul comanda.
- Nu poţi să mă ierţi? Acum, că ştii?
- Nu.
- Nu crezi că ce-am avut noi şi ce-am făcut împreună ar trebui să ne ajute să ne înţelegem unul pe celalat?
- „Viciul e-un monstru atât de urat”, spuse tânărul pe un ton amar, „de să îi spui aşa el trebui’ doar văzut”**. Şi apoi noi bla-bla-bla, şi apoi îl îmbrăţişăm.
Nu-şi mai amintea versurile.
- Nu pot să citez, spuse.
- Hai să nu-i spunem viciu. Nu-i prea politicos.
- Perversiune, atunci, spuse el.
- James, se adresă unul dintre clienţi barmanului, arăţi foarte bine.
- Şi tu arăţi bine, spuse barmanul.
- Batranu' James, spuse celălalt client. Te-ai mai îngrăşat.
- E groaznic cât de repede mă-ngras.
- Nu uita să pui şi coniacul, James, spuse primul client.
- Nu, domnule, spuse barmanul. Aveţi încredere în mine.
Cei doi care se aşezaseră la bar se uitară la cuplul de la masă, apoi se întoarseră din nou către barman. Era o direcţie mai confortabilă în care să te uiţi.
- Aş prefera să nu foloseşti cuvinte din astea, spuse fata. Nu-i nevoie să le foloseşti.
- Şi cum vrei să-i zic, atunci?
- Nicicum. Nu-i nevoie s-o numeşti cumva.
- Dar aşa-i zice.
- Ba nu. Suntem făcuţi din tot felu' de lucruri. Tu ştii asta. Te-ai folosit destul de mult de chestia asta.
- Nu-i nevoie să-mi mai spui încă o dată.
- Îţi spun pentru că asta ar trebui să-ţi explice totul.
- Bine, spuse el. Bine.
- Vrei să zici că-i greşit. Ştiu. E o greşeală. Dar o să mă-ntorc. Ţi-am zis c-o să mă-ntorc. O să mă-ntorc imediat după.
- Ba n-o să te-ntorci.
- O să mă-ntorc.
- Ba nu. Nu la mine.
- O să vezi.
- Da, spuse el. Tocmai asta e partea cea mai a dracu'. Probabil c-o să te-ntorci.
- Bineînţeles c-o să mă-ntorc.
- Bine, atunci du-te.
- Vorbeşti serios?
Nu-i venea să creadă, dar părea fericită.
- Du-te, spuse el şi propria voce i se păru ciudată.
Se uită la ea, la forma gurii şi la pomeţii curbaţi, la ochii ei, la felul cum îi stătea părul pe frunte, până la marginea urechii, şi la gâtul ei.
- Nu-mi vine să cred. O, eşti prea drăguţ. Eşti prea bun cu mine.
- Şi să-mi povesteşti totul când te întorci.
Avea o voce foarte ciudată. Nu şi-o recunoştea. Ea-i aruncă o privire. Se întâmpla ceva cu el.
- Sigur vrei să plec? îl întreba serios.
- Da, răspunse el pe acelaşi ton. Chiar acum.
Vocea i se schimbase şi-şi simţea gura uscată.
- Acum, îi spuse.
Ea se ridică şi plecă repede. Nu se uită înapoi. O urmări plecând. El nici măcar nu mai arăta la fel cum arătase înainte să-i spună să plece. Se ridică de la masă, luă notele de plată şi se duse cu ele la bar.
- Sunt alt om, James, îi spuse barmanului. Ai în faţa ochilor un cu totul şi cu totul alt bărbat.
- Da, domnule?
- Viciul, spuse tânărul bronzat, e o chestie foarte ciudată, James.
Privi prin uşă. O văzu îndepărtându-se pe stradă. Privindu-se în oglindă, văzu că arăta într-adevăr altfel. Ceilalţi doi de la bar se dădură mai într-o parte ca să-i facă loc.
- Aici aveţi dreptate, domnule, spuse James.
Cei doi îi făcură şi mai mult loc, ca să stea bine. Tânărul se privi în oglinda din spatele barului.
- Ţi-am zis că-s alt om, James.
Privindu-se-n oglindă, observă că nu se înşela.
- Arătaţi bine, domnule, spuse James. Trebuie să fi avut o vară tare plăcută.
-Ernest Hemingway-
___________________________________
* - The sea change în original - pornind de la un fragment din Furtuna de W. Shakespeare, în care moartea tatălui lui Ferdinand este eludată prin metafora transformării corpului său în perle şi corali, the sea change a devenit o expresie independentă, care denotă orice transformare
** - Alexander Pope, Eseu despre om, Epistola a II-a
* - The sea change în original - pornind de la un fragment din Furtuna de W. Shakespeare, în care moartea tatălui lui Ferdinand este eludată prin metafora transformării corpului său în perle şi corali, the sea change a devenit o expresie independentă, care denotă orice transformare
** - Alexander Pope, Eseu despre om, Epistola a II-a
***
Această povestire face parte din volumul Zăpezile de pe Kilimanjaro şi alte povestiri, de E. Hemingway, editura Polirom 2007, traducere de Ionut Chiva
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu