"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

luni, 2 noiembrie 2009

Împotriva firii

“ Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată”.
[Ecleziastul cap. 11 vs.9]

Am umblat pe căile alese de inima mea, gândind doar după voia mea; mi-am irosit viaţa în ale tinereţii valuri, în lucruri care uneori s-au dovedit a fi oribile, dar a căror oroare şi lipsă de sens n-aş fi cunoscut-o dacă nu le-aş fi trăit. Cum aş fi putut şti că focul arde, dacă nu m-aş fi apropiat măcar o dată de o flacără? Am trăit mereu clipa, bucurându-mă de ea, fără să mă gândesc la ziua de mâine, uitând că ziua de mâine poate să depindă de cum îmi trăiesc clipa de azi. Şi nu de puţine ori, din motive subiective, mi-am bătut joc de trupul meu în mod voit, conştient, cu mintea limpede sau tulburată. N-am pus frâu emoţiilor de nici o natură. Si zilele au trecut, iar eu am devenit ceea ce sunt tocmai datorită celor trăite aşa cum m-am priceput. Şi mă întreb dacă, oare, nu e posibil ca tocmai asta să fi fost calea mea cea dreaptă şi nu alta. Altfel n-am ştiut să fiu, deci, pentru mine, altfel nu a existat.
Iar acum am 28 de ani şi ştiu că viaţa mea nu este tocmai cum aş vrea eu să fie. Ceva, undeva, nu e bine. Şi nu e vina nimănui, singurul vinovat sunt eu.
Nu există privilegiu mai mare decât acela de a fi tânăr. Păcat insă că tinereţea este lăsată pe mâna copiilor.
Ei bine, dar dacă a fost aşa, dacă mi-am irosit viaţa în ale tinereţii valuri, atunci ce rost ar mai avea judecata şi mai ales pedeapsa? Nu ajunge cât m-am pedepsit singur? E ca şi cum aş fi ameninţat că dacă bag mâna în apă fierbinte mă voi opări şi apoi voi fi şi pedepsit pentru că m-am opărit. Nu ajunge că mă ard? Nu ar fi suficient: „Ai grijă, dacă bagi mâna în apă fierbinte te vei arde?”. Şi de ce, dacă mă împinge curiozitatea să văd eu cum e şi mă ard, de ce apoi ar mai fi nevoie să-mi fie pedepsită şi curiozitatea de a mă convinge personal că aşa e, în loc să cred pe cuvânt ce-mi spun alţii? Lumea e plină de escroci! Şi apoi, trebuie să-L iubim pentru că e bun şi are grijă de noi, sau suntem obligaţi să-L iubim în stilul militar, că altfel ne bagă la carceră sau ne execută?
Iar dacă El e „creatorul”, cum poate să mă judece pe mine pentru că El „m-a creat” aşa? Nu poţi să îi dai unui copil o gramadă de jucării şi apoi să-i interzici să se joace, sub ameninţarea unor pedepse. E împotriva firii. Iar dacă El le-a potrivit pe toate aşa şi m-a făcut pe mine cum sunt, probabil că a ştiut El ce face.
Mă fascinează capacitatea asta a oamenilor - aceea de a crea zei, iar apoi aceştia să devină mai puternici decât însăşi creatorii lor. Iar istoria ne arată că, până în prezent, nici un zeu n-a fost nemuritor. Şi asta pentru că toţi aceşti zei, au fost doar o metaforă, o încercare timidă a omului de a explica inexplicabilul. Căci omul nu poate să accepte existenţa unor lucruri până nu le numeşte. Pentru ca ceva să existe, trebuie să fie numit. Lemnul este lemn pentru că omul l-a numit lemn, altfel n-ar fi ştiut ce este. Însă omul, în înfumurarea lui, nu se opreşte aici. După ce îi dă un nume, pentru a şti cu toţii la ce se referă, încearcă să şi definească. Şi asta mi se pare cel mai amuzant - să încerci, în limitarea ta cumplită de muritor, să defineşti Divinitatea, nemurirea! Ba chiar s-o şi personalizezi şi să o incluzi în legende pe baza cărora se inventează pedepse. Legende pe care muritorul ajunge să le creadă ca fiind Adevărul.
Iar dacă El (numit fiind aşa cum ştim cu toţii, dar despre care niciunul nu avem habar ce înseamnă cu adevărat) m-a făcut pe mine aşa cum sunt, mă repet - probabil că a ştiut ce face.

Îmi amintesc de un roman al lui H. Hesse (pe care îl recomand) - „Narcis şi Gură-de-Aur”. E o poveste despre un bărbat care în fragedă tinereţe este forţat să aleagă calea monahală, dar care până la urmă fuge în lume să cunoască viaţa, cutreieră lumea, seduce femei şi-şi îndeplineşte destinul. În peregrinările sale de hoinar, printre multe altele (şi nu toate frumoase), asistă (îngrozit) la o naştere, iar apoi... omoară un om. De parcă autorul ar vrea să spună că trebuie să treci prin toate, înainte de a te descoperi cu adevărat.
Şi ceea ce spune Hesse, parcă mi se pare mai de bun simţ decât cuvintele pe care omul le atribuie Divinităţii, de ciudă că nu o poate înţelege, şi anume ameninţarea cu pedeapsa dacă vei trăi cumva după cum ţi-e felul, sau dacă vei încerca să te descoperi, trăind şi cunoscând cât mai multe. Chiar nu pare nimic împotriva firii, în această ultimă opinie?
Curiozitatea poate fi considerată un păcat?

„Goneşte orice necaz din inima ta şi depărtează răul din trupul tău: căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare.”

[Ecleziastul cap. 11 vs.10]
Ei, astea da cuvinte pline de adevăr şi demne de urmat, întru fericirea noastră!

Vali Sterian - Ruga

5 comentarii:

Anonim spunea...

Liberul arbitru, asta e al nostru..

Ana Roxana spunea...

"Noi suntem fiinte egale in potential si Universul este constituit din legaturile care exista intre noi. Universul este constituit in totalitate din fiinte vii care, dupa propriul lor nivel de constiinta, au, mai mult sau mai putin, libertatea si puterea sa-si determine singure cursul existentei lor."
Daca e adevarat nu ne va pedepsi nimeni pentru cine suntem, sau pentru cine am fost atunci cand ne bucuram de noi insine.

Claudiu Crăciun spunea...

@ Ana: nu gasesc pe aici o figurina care sa reprezinte aplauze, incheiate cu o reverenta. :)
Si pot spune ca ma bucur ca te afli pe aceeasi lungime de unda cu mine, chiar daca folosesti un citat pt exprimarea gandurilor tale - e clar ca te reprezinta, altfel nu l-ai mentiona.
Insa, referitor la citate, cineva mi-a zis odata ca n-ar trebui citate decat cartile scrise sub inspiratia Duhului Sfant :) (care or fi criteriile pe marginea carora poti determina ce text e scris cu Duhul Sfant pogorat asupra ta sau nu, nici acea persoana nu stia - dar era sigura ca asa e!). Deci, dupa acea persoana, acest citat ar fi doar una din uneltirile Satanei. :)
E trist sa privesti in jur si sa vezi cati oameni confunda religia cu credinta.
Religia este doar opium pentru mase. Credinta insa este a ta, iti apartine.

PS: Daca ai lasat cumva un link la numele tau, sa stii ca nu poate fi accesat.

PPS: nu stiu daca e adevarat sau nu, dar stiu ca nu ne va pedepsi nimeni, mai mult decat o vom face noi insine. Raiul si Iadul sunt doar aici, pe pamant, prin ceea ce decidem noi sa facem, sau sa nu facem.

Claudiu Crăciun spunea...

Si ca o completare, adaug aici cuvintele unei persoane care "risca" sa-mi devina prieten:
"Nu exista Adevar, doar adevaruri!"

Ana Roxana spunea...

Mi-a facut mare placere sa gasesc un raspuns la comentariul meu, chiar nu ma asteptam. Si mai ales unul atat de imbucurator. Din pacate nu exista un link in spatele numelui meu, dar daca doresti sa ne conversam, adresa mea de email este ana12885@gmail.com. Imi plac mult ideile tale si mai ales modul in care le impartasesti.
Btw: citatele sunt exprimarile unor idei/trairi pe care le-au avut alti oameni inaintea noastra, pe care noi dorim sa le sustinem si carora sa le intarim sensul. Nu e nimic rau in asta, atata timp cat nu ne pierdem identitatea tot citandu-i pe ceilalti.