Ce sunt eu? (oamenii negri)

Era prima săptămâna petrecută în Bucureşti. Şi totul se prăbuşise. Visele mele, speranţele mele... Iar sub dărâmăturile unei case ce tocmai s-a prăbuşit, nimeni nu mai râde. Nici măcar nu mai zâmbeşte - speră doar să supravieţuiască.
Nu aveam, încă, nici unde să stau. Nu găsisem nimic de închiriat, deşi începusem deja serviciul, iar după-amiaza când plecăm de la muncă eram nevoit să dau telefoane să văd unde pot să dorm. Şi ca orice fiinţă de pe pământ simţeam şi eu nevoia să am un loc al meu, un „cuib” unde să mă retrag când mă simţeam prea obosit, prea răvăşit, prea fără chef de orice altceva, sau când aveam nevoie de linişte - doar eu şi cartea pe care o citeam, doar eu şi amintirile ori grijile mele.
Şi nu mai găseam nici un răspuns la întrebarea „de ce-am venit eu aici?”. Timpul insă mi-a arătat că viaţa m-a chemat în capitală cu alte scopuri, total diferite de planurile şi speranţele mele. Probabil că Viaţa ştia mai bine ca mine ce îmi trebuie cu adevărat şi ce nu. Iar „lecţia” pe care am primit-o, cine ştie, poate chiar o meritam ori aveam nevoie de ea. Cert este că învăţămintele n-au lipsit.
Pe atunci însă, nu puteam dormi, nu puteam mânca, nu mă puteam concentra la îndatoririle noului serviciu, nu puteam nici să citesc ceva, iar vinul nu-mi mai era de nici un ajutor, pentru că nu puteam nici să beau. Stomacul îmi era „strâns”. Fluturi răi se zvârcoleau prin el lăsând o veşnică senzaţie de gol, de pustiu. A fost singura perioadă de la vârsta de 18 ani şi până în prezent, când constanta mea greutate s-a diminuat cu două kg. Între timp, însă, lucrurile au revenit la normal (în ceea ce priveşte greutatea).
Dar în acea perioadă de rătăcire, vecină cu nebunia, oameni negri îmi umblau prin minte. Îi simţeam, îi vedeam, dar nu le puteam da vreun chip. Iar noaptea, sau în clipele de cumplită singurătate, îmi şopteau. La început nu înţelegeam nimic. Ulterior, nu mai puteam să scap de glasul lor. Muncă, agitaţie, aglomeraţie - nimic, nimic nu îi mai putea reduce la tăcere. Oriunde mă duceam auzeam vocile lor. Mă însoţeau peste tot şi nu încetau o clipă. În microbuz, în metrou, pe stradă, în pat, la budă, la masă ori la duş - mereu.
Vorbeau pe mai multe glasuri, completându-se.

(textul următor este o reproducere - cu mici corecturi, după notiţele dintr-un carneţel pe care le-am făcut într-una din acele seri, aflându-mă într-un bar zgomotos şi plin de fum, mai singur ca niciodată)

Eşti un nimic, spuneau „ei” pe rând, un mare nimic. Tot ceea ce eşti, ce crezi că eşti, nu îţi poate fi de nici un folos. Pentru că nu eşti pentru tine.
Cine te crezi, de fapt? Nu vezi că tot ce eşti tu e doar un reper în călătoria altora pe care tu o numeşti zâmbind şi plin de speranţă, viaţă? Eşti doar o urmă, o amintire sau o cicatrice în sufletul celor ce s-au ciocnit de tine când aveau nevoie de un reper să nu deraieze.
Ce faci tu acum? Spune, ce faci? Întinzi mâna. Cine ţi-o prinde? Cine, măcar, se uită la ea? Nimeni! Eşti doar un parapet de protecţie dărâmat. Cine are nevoie de aşa ceva?
Îţi trăieşti prezentul doar prin prisma amintirilor. Nimic nu mai este cum era şi asta te răneşte. Dacă eşti ceva, de ce nu mergi înainte? De ce nu vrei să înţelegi, copile? Te vei mai lovi, poate, şi de alţii, te vei crede, poate, din nou fericit, vei povesti iar (pentru a câtă oară?) despre puterea omului de a o lua de la capăt... De la capătul cui? Vei fi iar doar un simplu punct de sprijin pentru vreun suflet rătăcit sau obosit. Tu eşti doar un imbold care pune în mişcare suflete, vieţi. Dar un imbold nu se poate îmboldi singur. Şi va mai trece o vreme până să înţelegi asta.
Eşti ceea ce îndrăzneşti. Ha! Dar ce îndrăzneşti tu să fii? Îţi alimentezi viaţa cu un zâmbet şi te prefaci ca nu vezi mila din el. Îţi alimentezi viaţa cu amintiri. Funcţionezi pe un combustibil reciclabil. Citeşti un cuvânt spus cu ani în urmă şi te face sa te simţi bine şi îţi legi speranţele prezente de el.
„Ăsta sunt eu”, îţi zici tu. Da, asta eşti - un cuvânt spus cu mai mult sau mai puţin timp în urmă. Câţi din cei care ţi-au zis ceea ce te-a măgulit, ceea ce te-a făcut odată să te simţi bine, mai sunt azi lângă tine? Câţi îţi mai răspund la cuvinte, la chemare? Câţi îţi întind mâna? Nici măcar o ţigară nu-ţi întind, cu toate că ştiu că n-ai fuma-o, pentru că nu eşti fumător. Dar poţi să ştii?
Fluturi. Fluturi de diferite feluri, în stomac. De-ai putea să-i porţi cu tine mereu! Sunt tot ce mai are vreun sens, pentru tine. Dar pentru a atrage fluturii, trebuie să luminezi.
Eşti format din bucăţi de care alţii au nevoie. Fiecare vine, te face să crezi că insemni ceva, ia bucata de care are nevoie si apoi pleacă. Trec prăpastia şi apoi doboară podul în urma lor sau taie puntea fragilă, acelea pe care au ajuns până la tine şi pleacă, de cele mai multe ori fără a mai privi înapoi.
Iar tu iţi petreci viaţa încercând să reconstruieşti poduri de care nimeni nu mai are nevoie.

Doar dimineaţa tăceau. Nu se mai auzea nimic. Poate doar cocoşii, în vreun cătun uitat de lume. Apoi răsărea soarele şi zgomotul oraşului trezit la viaţă mă înconjura. Viaţa... şi ea.
Nu. NU!, mi-am răspuns eu într-o dimineaţă. Nu regret nimic. Atâta timp cât mai am în suflet bucăţi de care e posibil ca alţii să mai aibă nevoie, chiar şi o singură bucată de-ar mai fi, voi continua să-i zâmbesc soarelui dimineaţa şi să strig: „Eşti ceea ce îndrăzneşti!”
Din acea dimineaţă oamenii negri n-au mai apărut, nu i-am mai auzit.

Soarele care răzbate acum prin geam îmi încălzeşte faţa. Prin sânge îmi curge prezentul. Asta îndrăznesc acum, să fiu prezent. Pentru că sunt ceva. Uneori, pentru a te descoperi trebuie să te pierzi puţin.