Cred că oamenii au sădită in firea lor tendinţa de a se îndrepta aproape inconştient spre sfârşituri, tocmai pentru că le sunt atât de plăcute începuturile. Fiecare sfârşit lasă locul unui (eventual) nou început. Dar câţi înţeleg oare că, prin fiecare poveste care se încheie, timpul nostru ni se scurtează? Şi la final, ce va rămâne? Un lung şir de poveşti, mai mult sau mai puţin plăcute. Şi mă intreb din nou: "dar Marea Poveste? Eu mi-am trăit, sau nu, Marea Poveste?"
Cineva-mi spunea că Marea Poveste este una din cele multe, trăite, dar că nu vom şti niciodată, exact, care e aceea. Eu cred însă că Marea Poveste o reprezintă însăşi viaţa. Lungul şir de poveşti. Cu cât sunt mai multe, cu atât invăţăm mai multe. Dacă ar fi să fie doar una, doar o poveste, ar rămâne marea îndoială: "dacă a fost doar una, de unde ştiu că a fost Marea Poveste, atâta timp cât ştiu că n-am cu ce s-o compar?"
Pentru că, orice s-ar zice, oamenii au nevoie să compare...
3 comentarii:
e randul meu sa-ti zic ca ma regasesc in ceea ce scrii; exact la asta ma gandeam acum...dai cu piciorul "unei povesti"pt ca vrei altceva, pt ca n-ai fost in stare s-o duci mai departe...cauti altceva...poate va fi mai bine....dar cred ca dupa ceva experiente, trebuie sa inveti sa te opresti, si sa construiesti povestea in care esti...sa dai o mana de ajutor ca sa fie o poveste frumoasa.povestea o faci si tu...
cand am citi ce-ai scris, mi-am amintit de o treaba pe care-o zicea Osho, ca bunica lui a trait toata viata langa bunicul lui, singurul ei barbat...marea ei poveste, sia fost fericita. si o admira si respecta pentru asta...
"Nu plange ca s-a terminat, zambeste ca s-a petrecut."
De fiecare data cand imi amintesc aceste cuvinte, realizez cate as fi pierdut daca n-as fi trait ceea ce mi s-a intamplat.
Nu vreau sa uit nimic.
Nu vreau sa neg nimic.
Nu vreau si nici nu as accepta, sa fiu invatat sa-mi smulg sufletul din piept, cu zambetul pe buze si sa invat sa fiu fericit, mintindu-ma ca nimic nu s-a intamplat.
S-a intamplat!
Si fiece stare a mea, e doar un efect... Cand voi intelege cu adevarat cauza, vor fi mai putin dureroase si efectele.
Poate va fi mai bine. Sau poate va fi exact asa cum imi doresc eu sa fie. Stiu insa, ca depinde si de mine.
Dar, uneori, cand plua mai ales, e bine sa stai si intins in pat, cu ochii deschisi, dar fara a vedea si fara a gandi nimic... facem asta si cand credem ca ne e cu adevarat bine!
io nu caut sfarsitul ca sa vina alt inceput, pt ca m-s fi saturat de cel anterior. Uneori e f bine sa inchei ceva, numai tu stii ce iti doresti si ce e mai bine (uneori nici tu, dar macar stii ce e rau pt tine). Prefer sa inchei ceva care nu duce la nimic bun, decat sa ma complc in ce sunt, doar pt ca altfel as risca multe.. Mai bine risc, sacrific, pt Marea Poveste aia:P (daca se referea la true love, nu pot fi toate adunate;)) si mai zic ca ne vom da seama cand o vom trai.. mai ales ca va fi mare.. pana murim..:)) si dupa :) ).. Ilona, u zici ca si noi putem face povestea sa fie frumoasa, dar.. io zic ca cele mai multe ori nu depinde de noi sa simtim. Si io cand nu simt, nu pot sa fac sa fie frumos :( in schimb cand simt, o fac atat de puternic, incat totul devine genial :X Si tot as alege sa inchei, daca genialul asta nu e benefic sufletelor :P So.. uneori sfarsiturile sunt necesare. Si numai io stiu cat imi doresc... sa nu mai trebuiasca sa sfarsesc ceva... pentru ca e deja perfect !
Trimiteți un comentariu