"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

luni, 6 iulie 2009

O poveste foarte scurta

"A man can be destroyed but not defeated." E. Hemingway

Azi nu mai am nici o poveste in mine. Ma simt gol. Vantul urla in sufletul meu prin usile si ferestrele larg deschise.
Spune-mi tu o poveste, daca stii. Umple-mi tu sufletul cu ceva. Acolo unde nu mai e nimic, orice inseamna ceva, nu?

...Cand mi-e dor de poezie citesc Minulescu...

Romanta meschina

"Dac-ai crezut c-ar fi putut sa fie
Ceva mai mult decat a fost, te-ai inselat!
N-a fost decat un inceput de nebunie
De care-ntamplator ne-am vindecat.

N-a fost decat un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris in vis
In cinstea celei mai frumoase fete
Si-a-nnebunit indata ce le-a scris!...

N-a fost decat ce nu se poate spune
Decat cu ochii-nchisi si pe-nnoptat
In ritmul unui inceput de rugaciune
Pentru iertarea primului pacat!...

N-a fost decat ce-a trebuit sa fie
Si dac-a fost cu-adevarat ceva,
N-a fost decat un strop de vesnicie
Desprins dintr-un meschin "et caetera!"...


Si cand izvorul povestilor mele seaca, Hemingway ma salveaza, imi potoleste setea

O poveste foarte scurta
"Intr-o seara calduroasa, in Padova, l-au carat pana pe acoperis, de unde putea sa vada tot orasul. Hornurile se profilau pe cer. Dupa o vreme se intuneca si reflectoarele au inceput sa se-aprinda. Ceilalti au coborat si au luat sticlele cu ei. El si cu Luz ii auzea dedesubt, in balcon. Luz statea in pat. Era proaspata si linistita in noaptea fierbinte.
Luz facea tura de noapte de trei luni. Ei o lasau bucurosi. Cand l-au operat, ea l-a pregatit inainte; aveau si o gluma: prieten sau clisma*. Cand l-au anesteziat a trebuit sa se abtina sa nu scape vreo prostie in perioada aia tampita cand devii vorbaret. Cand a inceput sa mearga in carje isi lua singur temperatura, ca sa n-o mai scoale pe Luz. In afara de el mai erau doar cativa pacienti si toti erau la curent cu povestea asta. Toti o placeau pe Luz. In timp ce se-ntorcea pe hol, se gandea la Luz, care era in patul lui.
Inainte ca el sa se intoarca pe front s-au dus la Dom si s-au rugat. Locul era intunecat si tacut si mai erau si alti oameni care se rugau. Ar fi vrut sa se casatoreasca, dar n-aveau timp sa faca anunturile si nici n-aveau certificatele de nastere. Se simteau ca si cand ar fi fost casatoriti deja, dar voiau sa stie toata lumea lucrul asta si sa faca in asa fel incat sa ramana asa, casatoriti, mereu.
Luz i-a scris multe scrisori, pe care el nu le-a primit insa decat dupa armistitiu. A primit cincisprezece scrisori deodata si el le-a sortat dupa data si le-a citit in ordine cronologica. Vorbea in toate despre spital si despre cat il iubeste, despre cum ii e imposibil sa traiasca fara el si ce dor ingrozitor i se facea noaptea.
Dupa armistitiu, au cazut de acord ca ar fi mai bine ca el sa se-ntoarca acasa, sa-si gaseasca o slujba si sa se poata casatori. Luz nu voia sa se intoarca pana nu facea el rost de o slujba buna, pentru a putea apoi s-o intampine la New York. Era de la sine inteles ca el n-o sa se apuce sa bea si nu voia sa-si vada prietenii din State, nu voia sa se-ntalneasca cu nimeni acolo. Doar sa-si gaseasca o slujba si dupa aia sa se casatoreasca. In trenul care-i ducea de la Padova la Milano, au avut o cearta legata de faptul ca ea nu voia sa se intoarca acasa atunci. Cand au trebuit sa-si ia la revedere, in gara din Milano, s-au sarutat, dar cearta nu se terminase. Il imbolnavea sa se desparta asa.
S-a intors in America cu un vapor luat din Genova. Luz s-a intors in Pordenone, ca sa deschida un spital acolo. Locul acela era pustiu si ploios, si un batalion de arditi** era incartiruit acolo. Si iarna, in orasul acela ploios si plin de noroi, maiorul batalionului se culca cu Luz - care nu mai cunoscuse vreun italian inainte - si pana la urma i-a trimis lui Nick o scrisoare in State, in care-i spunea ca povestea lor fusese ceva intre un baiat si o fata. Ii parea rau, si stia ca probabil el n-o sa inteleaga, dar spera ca o s-o ierte intr-o zi si o sa-i fie recunoscator, dar ea urma, pe neasteptate, sa se casatoreasca in acea primavara. Il iubea ca-ntotdeauna, dar isi daduse seama ca ei avusesera doar o idila de adolescenti. Spera ca el sa aiba o cariera grozava si credea in el pe deplin. Ea stia ca asa e mai bine.
Maiorul nu s-a casatorit cu ea in acea primavara si nici alta data. Luz n-a primit vreun raspuns la scrisoarea trimisa-n Chicago. L-a scurt timp dupa aceea, el a luat o gonoree de la o vanzatoare, in timp ce mergeau cu un taxi prin Lincoln Park."

__________________
* - Friend or enema, in original - joc de cuvinte intraductibil, bazat pe expresia friend or enemy - prieten sau dusman; in engleza, enema inseamna "clisma"
**- Soldati italieni

-Ernest Hemingway-

***

Nicu Alifantis - Balada singuratatii

Am crezut mereu ca daca ajungi sa bei singur, vei ajunge cu siguranta un betiv. Dar acum am aflat ca nu e tocmai asa... daca bei doar din sticle incepute, mai ai o sansa.
Dar daca te apuci sa deschizi sticle, sigur ajungi un betiv.

9 comentarii:

Anonim spunea...

Minulescu si Hemingway, frumoasa combinatie.Iar "asortandu-i" cu Alifantis iese o combinatie uluitoare.

Claudiu Crăciun spunea...

Si de la granita dunarii cu marea, cred ca se vede totul mult mai uluitor :)
Multe, in viata, sunt uluitoare.
Uluitor de uluitoare!

Deea spunea...

Nu stiu de ce, postarea ta mi-a adus in minte instinctiv o fraza auzita nu stiu cand: " Si pune, Doamne, frau singuratii mele..."

Indiferent din ce sticle ai bea, betiv nu poti ajunge decat din lasitate. A bea pentru a nu-ti mai aminti, dureri sau sperante, e omenesc. Inuman devine doar cand nu-ti gasesti alte mijloace de a uita sau de a te impaca cu trecutul. Doar atunci:)

Iar povestirea asta grozav ma incita sa citesc Hemingway

Anonim spunea...

cat de adevarate pot fi povestile...

Claudiu Crăciun spunea...

@ deea: Ma bucur. iti recomand Hemingway. Dimineata, la pranz si seara. Si sunt perfect de acord cu tine, in ceea ce priveste bautura. fara nici o obiectie :)

@ Anonim (unul din ei): mai ales cand sunt povestite de Hemingway :)
Insa povestile adevarate ne inconjoara mereu, chiar daca prin jurul nostru nu e nici un povestitor sa le spuna mai departe!

@ deea (si nu numai): pe acest blog, la categoria "recenzii carte/literatura", vei mai gasi inca o scriere a lui hemingway, "Povestire africana". Ti-o recomand, daca inca n-ai citit-o. o poti descarca de pe blog. Tot acolo, am mai scris cateva lucruri despre Hemingway. Pt ca ma fascineaza :)

Deea spunea...

Da, povestirea africana e cutremuratoare, atat in sine, dar mai ales privita prin prisma pasiunii autorului. De fapt, cred ca e doar sfasietor de trista.

Si pentru mine ramane vesnica dilema:cum poti apasa pe tragaci stiind ca fiinta care acum freamata de viata si te uimeste prin naturaletea miscarilor ei va fi intr-o fractiune de secunda doar un les ?
Si, simtind organic toate acestea, cum poti sa repeti asta de fiecare data ? Cum ?

O fi o dorinta de suprematie dusa la extrem, pe principiul: asta e gestul ultim pe care-l pot face pentru a-mi dovedi mie ca sunt mai puternic decat tine ?

Anonim spunea...

povestile intr-un fel sau altul tot sunt duse mai departe..le ducem cu noi/in noi si le "povestim" voit sau nu prin ceea ce suntem

un pahar de vin (sau o sticla :)) sunt oricand bine venite, important e sa nu "imbatam cu apa rece"..

mistique spunea...

Incearca si Hemingway citit la inaltime!Iar Alifantis, sus pe creste, te ameteste mai ceva ca vinul... sublima-i ameteala...

Claudiu Crăciun spunea...

Din ultimele 7 weekenduri, 6 mi le-am trait la inaltime... si de fiecare data l-am avut pe Hemingway cu mine si pe Alifantis in mp3player... Dar, daca uneori mai gasesc timp si "pe sus" sa gust din Hemingway, din Alifantis doar pe drumul de dus sau intors, in tren sau masina. Sus, pe munte, prefer sa ascult linistea naturii, alcatuita din mii si mii de sunete, unele abia perceptibile, care te inconjoara din toate partile. E o armonie in toate astea, ceva de neegalat!...
L-as asculta si pe Alifantis, acolo sus, daca ar veni cu chitara, langa mine. Asta, intr-adevar, ar fi CEVA!