Păcat originar

Conform interpretării religiei organizate, în Biblie se afirmă că răul a intrat în lume prin intermediul păcatului originar. Interpretarea este greşită pentru că Adam şi Eva erau dezbrăcaţi şi abia după ce au mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului, au realizat că asta era ceva rău. Răul era deja în lume, însă Adam şi Eva nu-l conştientizaseră.

"Cred că avem o părere greşită despre păcatul originar. Ne place să credem că ducem pe umeri un păcat de care nu suntem vinovaţi, pe care l-au comis alţii şi pe care - asta ne uşurează iertarea! - nici nu-l puteam ocoli, fiindcă a fost săvârşit mult înainte de a ne naşte noi. În felul acesta ne-am pus la îndemână o scuză şi chiar ne-am îndemnat să ne plângem de milă că am fost nedreptăţiţi. Or, eu sunt convins că există un păcat originar de care suntem noi vinovaţi, pe care l-am săvârşit noi, în timpul vieţii noastre, într-o anumită împrejurare; păcat de la care au plecat toate relele şi necazurile." *

Dar păcatul meu originar, care o fi? Ah!, am atâtea păcate, încât nici nu ştiu care este acela de la care mi se trage totul...
Nu mi-am dedicat viaţa niciunui scop măreţ. M-am mulţumit mereu cu ce am avut şi chiar dacă, poate, am visat, mi-a fost lene să lupt pentru mai mult. Pasiunile mele (muntele şi tot ce ţine de el, cititul, muzica) au fost rezervate timpului liber. Nu am trăit pentru nici o idee. Am trăit doar pentru mine... doar pentru mine şi pentru buna mea dispoziţie. Singurul meu "ideal" a fost să îmi umplu viaţa cu cât mai multe amintiri (rămăşiţe ale unor lucruri trăite). Şi am sperat şi mi-am dorit să rămân OM şi să nu rănesc pe nimeni în drumul meu prin această viaţă. Şi am eşuat chiar şi în acest mărunt ideal. Iar atunci când n-am avut puterea să greşesc singur, destinul m-a ajutat să greşesc şi mai grav decât decât aş fi îndrăznit să greşesc din proprie iniţiativă. Şi mereu m-am întrebat dacă nu cumva destinul face numai ceea ce trebuie să facă. Adică să execute ordinele pe care i le dau caracterele noastre.*
Am fost un om comod, m-am complăcut mereu în lucruri mărunte dar care îmi ofereau o oarecare siguranţă şi nu m-am zbătut şi n-am năzuit niciodată spre mai mult decât propria mea stare de bine. Am trăit viaţa dintr-o bucată. Am făcut cam tot ce mi-a plăcut să fac, mai puţin să acord importantă şi părţii materiale a acestei vieţi, a acestei lumi... Şi la fel fac şi acum. Mă complac într-un serviciu care nu-mi aduce nici o mulţumire, iar material îmi oferă strict cât să nu "întru în criză", dar care este relativ sigur, pentru că nu vreau să risc şi să mă agat de himere, iar apoi să rămân "în stradă". Mă mulţumesc cu puţin, pentru că nu am chef să risc să pierd şi ce am, într-o posibilă goană spre mai bine.
Privesc în urma mea şi văd că n-a rămas nimic. N-am lăsat nimic în urmă decât, poate, câteva ecouri în sufletele celor pe care i-am întâlnit şi fărâme din visele mele neîmplinite, sau spulberate.
N-am făcut decât să trăiesc doar pentru mine. Cum spun cei de la Iris:

"Nu am trăit decât pentru o zi,

Nu m-am mirat a fi..."

"Nu am ştiut decât să uit mereu
Că mâine voi fi, tot eu."

Am trăit clipa şi nimic mai mult. Am refuzat să cobor în gaura care ne predă neantului pentru judecata de apoi şi am preferat să mai adun păcate şi să uit că le-aş putea plăti, într-o zi.* Iar acum, privesc în urmă şi nu văd nimic. Am doar amintirile, pe care le port cu mine şi pe care le mai împart cu cei din jur, dar în spatele meu, văd urmele mele cum sunt împrăştiate din pulberea vieţii, de neîndurătorul vânt al lui Cronos.
Dar şi dacă mi-aş fi dedicat viaţa unei idei, unui scop, atunci aş fi fost acuzat că nu trăiesc şi pentru mine, că viaţa ne-a fost dată să o trăim, nu s-o irosim. Iar eu nu ştiu care risipă e mai mare: să consumi fiecare clipă a vieţii în deşertăciuni lumeşti, sau să o dedici unei idei sau unui scop, efemer şi el? Să trăieşti pentru tine, prin tine, punându-te pe tine în primplanul vieţii tale, sau să trăieşti pentru un scop, uitând de tine şi dedicând totul împlinirii acelui ideal? Să fii actorul principal în filmul vieţii tale, sau să fii regizorul acestui film. Cum e mai bine?
Eu zic că cel mai bine ar fi să fii şi regizor, şi actor.
Oricum n-aş scăpa. Nimeni nu scapă! Dacă nu eşti învinovăţit că eşti nepăsător, eşti, sigur, învinovăţit că eşti prea sensibil. Dacă nu eşti învinovăţit că umbli cu capul în nori, te trezeşti că eşti învinovăţit că eşti prea lucid. A muri nevinovat înseamnă doar a muri prea devreme, înainte de a fi avut timp să păcătuieşti.*
Am trăit doar pentru mine. Şi câtă risipă de ani şi de clipe am putut să fac! Şi câtă voi mai face, de acum înainte...

Îmi simt viaţa ca un vis de nebun într-o lume înţeleaptă.*

Am înotat într-un râu, fiind în acelaşi timp dus de curenţii apei. Cam aşa a fost viaţa mea. Chiar dacă am înotat, curenţii m-au dus unde au vrut ei.

Is there anybody alive, out there????

---------------------
Inexistent e doar ceva ce nu putem dori cu suficientă tărie.
Am crezut mereu într-o lume care nu exista şi, crezând în ea, o cream. O lume plină de poveşti de dragoste, o lume care mă aştepta cu braţele deschise, o lume în care ardeam de nerăbdare să mă arunc, ca într-o mare albastră si...
Şi acum e noapte, biroul la care scriu se clatină, prin fereastra deschisă pătrunde o lume cenuşie, tristă, cu nişte câini care latră şi nişte indivizi care ascultă manele. Poveştile mele s-au pierdut, visele mele nici nu au învăţat să zboare. Am aşteptat şi am căutat fără să ştiu ce aştept şi ce caut.
Peste o oră şi ceva, un tren pleacă spre munte. Mă voi urca în el fără să-mi pese de ce las în urmă şi de ce am să găsesc acolo. Orice s-ar întâmpla, voi şti mereu că într-o noapte toridă de vară am dormit într-un tren care mergea spre munte.

________________________________________

* - Toate cuvintele din acest text, care sunt scrise italic şi au la sfârşit semnul *, sunt citate din romanul Un om norocos, de Octavian Paler.