"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

sâmbătă, 18 octombrie 2008

Nu regret...

Acum e noapte. Afară e toamnă. Melancolia a fost izgonită de amintiri. Recitalul lui Alifantis & Zan a ajutat şi el la readucerea la viaţă a lucrurilor demult trăite.
În sufletul meu este un gol pe care nici o voinţă omenească nu-l poate umple. Ar fi zadarnică şi neputinciosă orice încercare. Acum, toate uşile sunt închise. Nu încuiate; doar închise.
Prin minte mi se învârte o tinereţe atât de plină, atât de încărcată, de care mereu am fost mândru. Am făcut, am îndrăznit mai mult decât majoritatea şi-au permis măcar să viseze. Am trăit şi rare au fost momentele când am refuzat ofertele vieţii. Rare!
Şi atunci, de ce îmi pare acum că mi-am irosit cei mai frumoşi ani ai vieţii? Evenimentele şi întâmplările care au umplut aceşti ani, m-au făcut să devin cel care sunt. Îmi plăcea mereu să cred asta! Dar cine sunt eu? Ce am acum, mai mult decât nimic? Ce am, în afară de libertate (adică nimic de pierdut) şi pofă de viaţă, de bucurie, de ce e frumos, de bunătate? (Poftă, sau nevoie?)
De ce toate astea nu-mi mai sunt de ajuns?
Simt cum îl las în urmă pe cel care visa atât de departe, mă tem că încep să-l pierd. Tinereţea îmi picură în clepsidra timpului, iar eu privesc în jur şi nu văd nimic despre care să pot spune "este al meu". Asta, poate pentru că rucsacul îl am în spate?
Dar de-ar fi să mă întorc în timp, ştiu că n-aş schimba nimic. Nici măcar lucrurile care m-au durut. Nu regret nimic din ceea ce mi s-a întâmplat. Poate doar ceea ce nu mi s-a întâmplat, încă. Nici măcar atât! Altfel decât sunt, n-aş şti să fiu. N-aş fi eu!
Iar sub dovada unui sărut, a unei îmbrăţisări, câte amagiri nu se pot ascunde?

3 comentarii:

Ilona spunea...

:) ce-ai mai patit? ai fost la alifantis, te-a intors pe dor, te-a melancolizat?
eu am inghetat de frig, in we, am visat monstri...dar
am facut poze...
ceva s-a asezat in mine
m-am limbat cu bicicleta, am mancat struguri si am baut bere...

Anonim spunea...

cum nu ai nimic? te ai pe tine. si ai libertate si suflet deschis si iubire de viata! cand le ai pe astea, ai aproape totul...nimic nu e greu, nu-i asa?
cred ca iti lipseste doar un singur lucru...acela care ne incalzeste inimile...iubirea. adevarata iubire. :)

Claudiu Crăciun spunea...

Am spus si eu ce am... dar, repet, de ce nu mi se mai pare de ajuns?
Si ce inseamna, din punctul tau de vedere, adevarata iubire? O iubire mare primita, una oferita, sau una reciproca?
Eu am iubit cu adevarat!... asta nu se pune?