Nu regret...

Acum e noapte. Afară e toamnă. Melancolia a fost izgonită de amintiri. Recitalul lui Alifantis & Zan a ajutat şi el la readucerea la viaţă a lucrurilor demult trăite.

În sufletul meu este un gol pe care nici o voinţă omenească nu-l poate umple. Ar fi zadarnică şi neputinciosă orice încercare. Acum, toate uşile sunt închise. Nu încuiate; doar închise.

Prin minte mi se învârte o tinereţe atât de plină, atât de încărcată, de care mereu am fost mândru. Am făcut, am îndrăznit mai mult decât majoritatea şi-au permis măcar să viseze. Am trăit şi rare au fost momentele când am refuzat ofertele vieţii. Rare!

Şi atunci, de ce îmi pare acum că mi-am irosit cei mai frumoşi ani ai vieţii? Evenimentele şi întâmplările care au umplut aceşti ani, m-au făcut să devin cel care sunt. Îmi plăcea mereu să cred asta! Dar cine sunt eu? Ce am acum, mai mult decât nimic? Ce am, în afară de libertate (adică nimic de pierdut) şi pofă de viaţă, de bucurie, de ce e frumos, de bunătate? (Poftă, sau nevoie?)

De ce toate astea nu-mi mai sunt de ajuns?

Simt cum îl las în urmă pe cel care visa atât de departe, mă tem că încep să-l pierd. Tinereţea îmi picură în clepsidra timpului, iar eu privesc în jur şi nu văd nimic despre care să pot spune "este al meu". Asta, poate pentru că rucsacul îl am în spate?

Dar de-ar fi să mă întorc în timp, ştiu că n-aş schimba nimic. Nici măcar lucrurile care m-au durut. Nu regret nimic din ceea ce mi s-a întâmplat. Poate doar ceea ce nu mi s-a întâmplat, încă. Nici măcar atât! Altfel decât sunt, n-aş şti să fiu. N-aş fi eu!

Iar sub dovada unui sărut, a unei îmbrăţisări, câte amagiri nu se pot ascunde?