Frunzele ruginesc, pălesc, mor şi apoi cad. Dar frunzele întotdeauna au să înmugurească din nou. Tinereţea noastră, însă, nu se va mai întoarce niciodată. Zvâcnirile de bucurie ce se zbat în noi la douăzeci de ani încep, treptat, să se lenevească. Mădularele slăbesc, simţurile se atrofiază, părul albeşte. Unii numesc asta (într-un mod eronat, evident), maturitate. În realitate însă, decădem mereu până când ajungem nişte marionete bântuite de amintirea pasiunilor de care prea rău ne-am agăţat şi a ispitelor cărora nu am avut curajul să ne supunem.
Indiferent cum şi-a trăit viaţa, orice om întâmpină bătrâneţea cu o mulţime de regrete, ferm convins că şi-a irosit viaţa, fără să ştie că viaţa reprezintă, de fapt, toate acele irosiri.
Amintirile anilor cei mai frumoşi din viaţă, pe care eu i-am trăit deja, incălzesc sufletul meu tomnatic. A fost frumos. Dar, probabil şi datorită felului meu de a trăi totul intens (iar ce e trăit intens, se consumă repede), totul, dar absolut totul în viaţa mea, tot ce a fost cu adevărat frumos, şi-a trăit clipa şi apoi a dispărut, fără urmă. Doar amintirile au rămas, care uneori pot deveni dureroase, tocmai pentru că ştii că niciodată, nimic nu va mai fi ca atunci. Amintirile şi o senzaţie de înstrăinare, de pustiu, de singurătate absolută.
Revin, cât de des pot, cu sufletul strâns, în casa bunicilor mei de la ţară, căutând plăcerea de a fi copil. Niciodată singur, pentru că un copil nu cunoaşte singurătatea. Orice ar fi, el are prietenii lui imaginari, cu care se joacă întotdeauna. Revin mereu, fac focul în sobă, iarna, sparg lemne... dar în afară de aceste trăiri şchioape ale unui trecut de mult consumat, nimic nu mai e ca pe vremuri. Nici soarele nu mai intră la fel, pe fereastră. Si totul e pe fugă...
Şi câte apartamente am "distrus", petrecând împreună cu prietenii mei, in anii cei mai frumoşi ai vieţii, primii care se adună peste cifra douăzeci! Si câte cabane am zguduit din temelii... şi câţi munţi am urcat împreună, având încredere unii în alţii! Mersul pe munte mi-a rămas, pârtiile le străbat mai în viteză acum, dar lipsesc aproape cu desăvârşire nebuniile. Acum totul e calculat (în ceea ce priveşte muntele). Şi se întâmplă doar în weekend. În rest, serviciu. Si aşa va fi până când batrâneţea işi va fi intrat demult şi pe deplin în drepturi şi în ceea ce priveşte trupul, sau până când în drepturi işi va intra singurul lucru cert din lume - moartea. Nu vom avea niciodată nimic de spus despre propria noastră moarte. Mortul nu ştie că e mort, iar noi, cei vii, nu ştim ce e moartea.
Palmele mi-au îngheţat, tastând aceste cuvinte... dar câte nopţi n-au stat calde, lipite de pielea celor pe care le-am iubit! Acum le simt reci, aspre şi... sbârcite. Soarele n-are nici un motiv să răsară, dacă nu are ce să incălzească cu razele sale.
Nu regret prea multe din tinereţea mea, care işi consumă ultimele clipe... regret doar că a trecut. Am fost un tânăr frumos. Adult însă, nu ştiu să fiu. Bătrân, nici atât.
Chipul mă arată copil, dar sufletul imi e deja ruginit...
N-oi fi eu un înţelept, dar măcar atâta ştiu: lumea este reală, nu este o fantasmă; sufletul omului este învelit de trup, nu de vânt. Cine crede altfel, se înşeală. Şi argumente am destule: trupul femeii e cald, poartă în el apa vie, zăpada e rece, florile au miros, focul încălzeşte, stânca e aspră şi dură, păsările cântă, iar moartea... moartea nu există. (uite că am ceva de zis şi despre moarte!)
Tânăr fiind (unii ar zice că şi nesocotit), am crezut mereu într-o lume care nu exista şi, crezând în ea, o cream. Inexistent e doar ceva ce nu putem dori cu suficientă tărie. Şi câte nebunii am putut să fac, în numele acestei idei! Şi pe câte drumuri care nu duceau nicăieri, m-am încăpăţânat să continui să merg! Iar toate astea, daca sunt luate în parte, fiecare nebunie şi fiecare drum ocolit, pot fi socotite pierdere de timp, opera unei minţi necugetate, dar, luate împreună, ele alcătuiesc de fapt o linie dreaptă, neabătută, care ştie că numai drumurile ocolite te fac să inaintezi pe acest pământ bolovănos. Acesta a fost şi drumul meu. Altfel n-aş fi ştiut să merg.
Acum, trăiesc din plin tomana de afară. Şi sper să fiu o frunză...
Tinereţe! Tinereţe! Nimic nu are sens, în afară de tinereţe.
Poate doar primăvara...
16 comentarii:
"Inexistent e doar ceva ce nu putem dori cu suficientă tărie..."
:)oare cum ti-ai gasit tot optimismul asta;
eu nu mai pot, Claudiu; otimismul mi s epare o minciuna absurda;
moartea exista, exista de cum ne nastem, oricum ai lua-o.
viata ne-o facem singuri, ori frumoasa, ori urata, dar cat traim, traim ca sa amagim moartea.
cred ca am obosit
am obosit de atatea minciuni, de atatea primaveri dupa care urmeaza toamne...prea multe toamne in viata mea.
si nu mai pot sa mai pierd. am pierdut prea multe, si pana la urma, crezand cu tot sufletul meu in "ceva", am reusit sa ma pierd pe mine.
nu ma mai gasesc.
Moartea exista, in forma materiala in care existam acum.
Eu, Claudiu.
Tu, Ilona.
Restul, fiecare cu numele lui.
Dar dincolo de moarte nu ne asteapta vesnica inexistenta. Moartea e doar un magar pe care ne suim si plecam. Sau o usa, cum spun altii, pe care o putem deschide de mai multe ori (fara insa a putea vedea ce e dincolo), dar al carei prag, cu numele ce-l purtam acum, nu-l putem trece decat o singura data.
Vom exista (cumva) si dincolo de moarte, la fel cum am existat si inainte de nastere.
As vrea sa-ti recomand o carte, dar nu este prea optimista, singurul lucru care ma face sa ti-o recomand este faptul ca personajul principal este un om care, pe parcursul cartii, pierde TOTUL. Si nu, nu este un optimist. Dar nici pesimist. Pana in ultima clipa, se bucura de viata. Spre final, de ce i-a mai ramas din ea. Traieste, chiar si atunci cand sufletul deja i-a murit. Si continua sa se bucure de micile maruntisuri ale vietii: de pisicile sale, de berea Heineken...
Cartea se numeste Islands in the Stream (Insulele lui Thoms Hudson, asa e tradusa la noi), de E. Hemingway
Asta mi-a venit in minte, sa-ti spuna cum...
Si mai stiu ca, asa cum azi ma simt mai bine ca acum o luna, peste o luna imi va fi mai bine ca azi. Apoi iar voi cadea. Intr-o clipa... si iar imi vor trebui luni, sau ani, pana sa ma ridic. Si parul va continua sa albeasca. Pana la ultima cadere, definitiva... Pana atunci, insa, totul depinde de mine. intr-o oarecare masura, chiar si ultima cadere.
A, si sa nu uitam ca frunzele mereu inmuguresc primavara. Fiece copac insa, e "condamnat" sa-si traiasca frunzele an de an, mereu altele. Inmuguresc in sufletul, in trupul lui, cresc, se dezvolta si apoi pier sub ochii lui... si vor veni altele. An de an e la fel, dar an de an nu mai sunt aceleasi frunze.
Pana cand vom incaleca pe magar, avem vreme sa ne faurim asteptari... apoi sa le simplificam. abia cand ne vom obisnui sa nu mai cerem nimic, vom fi cu adevarat inzestrati.
Abia cand ne vom dezobisnui sa mai spunem "al meu", abia atunci nu vom mai suferi datorita pierderilor.
In realitate nimeni nu pierde pe nimeni, pentru ca nimeni nu poseda pe nimeni. Extins, putem spune ca nimeni nu pierde nimic, doar viata isi urmeaza cursul ei firesc...
:) da mai, fain scris, daca si simti asta...e si mai bine.
dar eu sint inca om, inca mai am pretentia ca "posed" lucruri, inca mai vreau ceva, inca mai simt ca-mi lipseste desi teoretic si filozofic, stiu ca am in mine totul.
da...dupa ce incalecam pe magar...
ilona, claudiu nu mai exista. nu?
ne contopim in viata vesnica, in care sintem si acum contopiti, doar ca , sub numele pe care-l purtam si-l contientizam ne simtim entitati separate.
ar fi fain sa pot constientiza asta...
sint prea facuta din lut ca sa nu sufar...
daca n-as plange, as rade ca o nebuna.
de absurdul durerilor noastre...
apropo, candva, in trecut,(intr-o oarecare societate) nebunii erau considerati trimisii lui dumnezeu, ceva de genul asta, nu?
:) in seara asta, m-am apucat si am citit ce-am scris anu trecut.
mi-a facut bine
asta apropo de sfatul tau
si...in timp ce-ti scriam "daca mai mergi la munte", a venit comentul tau, cu locul din masina.
coincidenta:)? am inceput sa rad cand am vazut ce mi-ai scris.
din pacate, am amandoi genunchii varza. nu ma tin decat la ture usooare, si la coborare am mare problema.
Realizezi ce se intampla?
Razi :)
Ma bucur ca poti sa razi...
Va trece...
:)pai rad, ce naiba sa mai fac. sint la job, ca nu-mi vine sa plec acasa...dar hai ca plec.
ca mor de foame.
seara faina.
mai"vorbim"...
cum a fost la munte?
eu am aj duminica in Ciucas, o plimbare la care m-a luat sora-mea fortat.
nu am simt deloc ok :) nici macar fizic.
uite o poza:
http://3.bp.blogspot.com/_VRkW9aRsvWw/SPNk_jzfPBI/AAAAAAAAE0k/IU7TFwihnsw/s1600-h/IMG_9761.jpg
mai uite una:)
http://2.bp.blogspot.com/_VRkW9aRsvWw/SPMzs-Fp70I/AAAAAAAAEz0/DfQU9O4jIaU/s1600-h/IMG_9772.jpg
Cred ca o sa-mi fie mai greu sa iti scriu aici cum m-am simtit in Iezer... ar trebui sa fie un comentariu foarte personal, si n-am de gand sa ajung chiar atat de departe cu destainuirile mele publice.
Cert este ca nu m-am simtit deloc cum ar fi trebuit sa ma simt cand, in sfarsit, am reusit sa ajung in ultimul masiv care-mi mai ramasese neumblat, din Meridionali. Muntele nu m-a dezamagit, dar n-am mai gasit in mine entuziasmul din trecut si nici macar bucuria de a fi acolo. Mergeam pt a ajunge unde ne-am propus, dar mintea mea im era in alta parte...
Traseul a fost frumos... Fagarasul, atat de aproape, fascinant... norii pe care ii admiram in departari si deasupra carora pluteai tu, de asemenea.
Dar nici o exaltare a sufletului... imi eram egal ca eram acolo si nu in patul meu de acasa...
Asa imi e si acum. Si, nu credeam ca voi spune asta, momentan nu mai am nici un chef de munte.... de nimic!
Totusi, e un munte pe care il recomand. Mai putin dormitul la refugiu cand apar taranii de salvamontisti, aia mai tineri care, dupa ce se imbata, nu mai realizezi daca sunt pantofari sau oameni de munte... pt ca nu mai e nici o diferenta.
Din nefericire, cand nu sunt ei, e posibil sa apara manelistii veritabili, nu doar jalnicele astea de imitatii...
A, apropo, nu mai pot intra pe blogul tau. Mi se spune ca e deschis doar cititorilor invitati, iar adresa mea de mail (contul meu) nu face parte dintre invitati. In consecinta, nu mai pot sa intru
:) in consecinta...
nu e nimeni invitat, doar sora-mea vede ce scriu acolo, si nu stiu cum de vede. cred ca am seatt undeva sa-ia junga pe mail ce scrisu
l-am inchis, pt ca in we am avut niste chestii oribile, si am scris tampenii acolo pe acre nu e o sa le vada nimeni
e pre a multa durere
si daca mai scriu, veraus a scriu pt mine, deocamdata, fara sa-ami bat capul ca mai vede cineva.
stiu cu e cu munte,e si ce zici tu;
eu am aj in ciucas, fara viata in mine; am mers doar pt ca in bucuresti, as fi dat d enaiba (sambata am avut dovada ca poa sa fie mai rau decat mi-am imaginat).
asa ca mi-am tras picioarele dupa mine, fara sa simt timpul, fara sa obosesc fizic, doar cu o epuizare groaznica in tample si cu inima care mi-o lua airea d etot (de vreo cateva nopti nu prea dorm:) )
pana la urma, din toata linistea muntelui, am inceput sa simt si eu ceva.
cat am stat pe ciucas, si vedeam departe craiul si capatul fagarasului...m-am gandit cum o fi acolo, la tine, cu zapada. e ciudat, nu te cunosc : dar ma gandeam ca ti-as da un sms sa-ti zic ce soare si liniste e, si ca am ajuns pana la rma sus.
la coborare ...eram atatd e ametita, ca am cazut de cateva ori, nu-mi tineam echilibrul.
n-am patit asta niciodata pana acum, m-a ingrijorat f tare starea. nu stiu cum, dar trebs -mi revin cumva.
a, si eu, am vazut cum e sa nu mai simt muntele cum o faceam cand eram..."tanara".
nu mai am atata prospetime...ci un soi de blazare si de atenuare a simturilor.
si totusi, acum, din atata liniste si din toata plimbarea aia de la care nu asteptam nimic, am simtit in nari ceva din felul in care mirosea muntele cand mergeam in facultate.
ceva, poate o amintire doar, din prospetimea aia, din entuziasm, din
nebunia si curajul si poat bravada tineretii.
os a vad....o sa vad ce va fi.
Pentru clipele cand vei mai dori, poate, sa scrii sms-uri sau alte cuvinte pe care n-ai vrea sa le faci publice, gasesti in dreapta blogului meu, link catre un alt blog, "echipament montan de vanzare". Baga un clik acolo si, in blogul ce se va deschide, in textul cu galben, vei gasi si numar de telefon, si id de messenger.
Nu ma cunosti? Chiar poti spune asta? E drept ca nu ma cunosti, poate, ca mine insumi sau ca prietenii mei, insa, in ultima saptamana,de exemplu, nu a intrat nimeni pe blogul meu mai des ca tine si n-am schimbat cu nimeni atatea cuvinte... si sa nu uitam ca noi mai intai ne-am vazut, fara sa avem habar unul de altul, si apoi ne-am intalnit virtual... Si cum nimic din tot ce s-a intamplat nu mi s-a parut intamplator, mie nu mi se pare deloc ciudat...
Parerea mea! :)
stai sa-mi improspatez memoria: tu erai la saritoarea aia cu cablu, in timp ce prietenii tai o luasera prin horn?
si pe urma ne-am reintalnit sus, in saua mica, in timp ce voi mancati?
Exact...
Si tot eu am retinut ce vorbeai atunci cu amicii tai: "Bolile sunt doar dezechilibre interioare"...
Extind si spun: la fel sta treaba si cu tristetile. Totul vine din interior, dintr-un dezechilibru sau o intelegere gresita a "exteriorului"...
Am vazut azi un om, un cersetor, band vind dintr-o sticla pe care i-o daduse cineva... E un om fara adapost, foarte in varsta si cu un handicap la picioare... Dar i-am zarit in ochi pofta cu care a baut din acel vin si sclipirile din ochi, atunci cand vinul ii curgea pe gat... probabil ca acel gust ii trezea in amintire destule. A exclamat aiurea, ca "asta e vin strain!"... nu stiu ce a vrut sa spuna, dar stiu ca, in drumul spre casa, imi voi cumpara o sticla din vinul meu preferat... si o voi bea.
Duca-se toate pe pustii... o viata am si n-am s-o las sa treaca pe langa mine!
:)) simbata am baut, destul de dimineata, dupa o noapte stata la job in fatza calculatorului, o sticla de vin; rosu; pe stomacul gol; singurul efect:)
?
o durere de cap de 2 zile de care am scapat abia duminica seara, dupa o zi de mers agale.
nici macar nu m-am imbatat.
prefer vinul de casa, chiar daca e mai acru...
mai existi?
pe unde mai mergi la munte in we asta?
Trimiteți un comentariu