"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

vineri, 21 iunie 2013

"Drumul..." care lasă sentimentele în urmă



Privind în trecut, îmi dau seama că mă aflam în pragul nebuniei. Azi nu aș mai putea simți la fel; există, acum, pare-se, un perete transparent între mine și emoțiile tari. Acum simt ceea ce e corect să simt; fac mișcările pe care trebuie să le fac. Dar nu pot să mă conving că toate astea ar avea vreo însemnătate pentru mine. Nu vreau să spun că sunt un om mort; dar că pur și simplu am început să mor, deși mai am încă vreo șaizeci de ani de viață înaintea mea. Nu sunt nefericit și nu mă tem de moarte, dar nu mai sunt tot atât de viu cum eram în seara când m-am certat cu ea. Îl privesc pe tânărul acela, nefericit, din cârciumă, cu un simțământ de sinceră părere de rău. Nu aș face schimb cu el chiar dacă aș putea, dar incontestabil că era un om mult mai de valoare decât personajul civilizat care sunt acum, după acești zece ani în care am obținut aproape tot ce dorisem vreodată. Știu ce nume mi-ar fi dat cel de atunci: "Momâia parvenită". 
Bineînțeles că nu-mi pasă dacă tânărul acela era mai înțelept, mai bun sau mai inocent decât "Momâia parvenită". Dar era de mai bună calitate: simțea intens, avea capacitatea de a suferi. De mai bună calitate pentru cel ce acceptă că o făptură omenească e destinată să aibă și unele emoții, să fie puternic afectată de ceea ce i se întâmplă, să trăiască printre oamenii din jurul său. Nu vreau să spun că trebuie să-i iubești pe oameni, ci doar că trebuie să-ți pese de ei. Eu sunt acum ca un "Cadillac" nou-nouț într-o regiune industrială mizeră, izolat prin oțel și sticlă și aer condiționat de nenorociții de afară, de ploaie și de trupurile înfrigurate și suferinde. Nu doresc să fiu ca oamenii de afară, nu vreau nici măcar să mă las târât de vreo slăbiciune, sau de vreo prostie printre obrazurile invidioase ale nenorociților, în ploaie și în mirosul specific al înfrângerii. Dar uneori aș dori să pot dori acest lucru. 
Ceea ce mi s-a întâmplat este exact ceea ce am vrut să mi se întâmple. Sunt contructorul vieții mele. Destinul, întâmplarea, soarta, norocul sau ghinionul, toate acestea pot fi alungate din istorisirea mea, ca niște actori demodați care se cramponează de un repertoriu prăfuit, pot fi goniți și lăsați să moară de foame, n-au avut vreun rol în povestea mea. Totuși, undeva în cursul acțiunii piesei, personalitatea mea ar fi putut evolua în alt chip. Ceea ce s-a petrecut cu sentimentele mele este tot atât de fantastic ca și ceea ce se întâmplă cu oțelul în timpul fabricației unei mașini americane; oțelul ar trebui să-și păstreze totdeauna o oarecare duritate, să aibă întotdeauna o anumită densitate, și nu să devină o foaie maleabilă și lăcuita. Tot astfel și sentimentele de bază ar trebui să păstreze și ele o anumită intensitate și densitate. Presupun că mi se oferise și mie posibilitatea de a deveni un om adevărat.  
"Tu clocotești în permanență, mi-a spus ea odată. Pulsezi de viață până la ultima fibră. Alături de tine, ceilalți parcă ar purta mănuși de cauciuc." 
Acum n-ar mai putea să spună asta. 

____________________________________
- John Braine,  în "Drumul spre  înalta societate"

3 comentarii:

Razvan_L spunea...

Iti recomand o carte ce iti deschide un alt drum, cel al sufletului.
E un roman foarte interesant care se intituleaza "Mireasma trandafirilor salbatici" de Sorina Popescu

http://www.librarie.net/carti/189247/Mireasma-trandafirilor-salbatici

Claudiu Crăciun spunea...

Multumesc pentru recomandare.

freshblog spunea...

foarte frumos!