Fără soluţie

Îmi amintesc toamna trecută când am fost prima dată în munţii Iezer. Ce trist eram pe atunci! Nici să mă bucur de munte nu mai puteam. Iată un fragment din gândurile mele de atunci: "În urmă cu câteva ore, m-am întors din munţii Iezer. După ani de zile de umblat pe munţi, acum, reîntors de la munte, descopăr cat de multe au murit în sufletul meu... deşi era singurul munte din Carpaţii Meridionali pe care încă nu păşisem, acum, când mă aflam pe crestele lui, nimic nu mai vibra în sufletul meu ca în trecut. Nimic nu mai era ca înainte. Nici măcar sufletul meu. Şi asta, da, e un lucru pe care îl regret..."

Pe atunci simţeam că am să pierd ceea ce îmi era drag. Şi tot pe atunci, ceea ce îmi era drag, mi se părea a fi totul pentru mine. Acum, ştiind că nu mai am nimic din ceea ce aveam pe atunci, observ că nici tristeţea aceea nu mai există. Acum, tristeţea a fost înlocuită, de ceva vreme, cu speranţa. O speranţă foarte tonică, reconfortantă. Speranţa în altceva.
Dar de ce simt şi acum o tristeţe aşa mare când ajung la ţară, în satul bunicilor mei? Am pierdut multe acolo (prea multe!), însă e drept că n-am pierdut chiar totul. De-aş mai putea păstra măcar ceea ce mai am!
Ah!... această este cea mai mare greşeală a omului, dătătoare de suferinţă. Se ancorează de trecut, se leagă în modul cel mai intim de el şi se chinuie să-l târască cu el prin viitor.
E ca şi cum odată ce-a murit o persoană dragă, ai refuza să o înmormântezi şi ai căra după tine cadavrul acelei persoane dragi... până când putrezeşte definitiv şi nu mai rămâne nimic din ceea ce îţi era drag, în afară de amintirea unui hoit împuţit, care va şterge până şi adevărata amintire a persoanei care a fost, cât timp trăia. Căci ulterior, când te vei gândi la acea persoană, îţi vei aminti, de fapt, un cadavru. La fel e şi cu trecutul. Odată trecut, e bine să-l înmormântezi şi să-i păstrezi amintirea curată. Dacă încerci să-l ţii lângă tine după ce s-a consumat, va putrezi şi s-a zis cu amintirile plăcute.

Se spune că tristeţea cea mai mare, cea mai cumplită, omul o resimte atunci când a pierdut totul. Dimpotrivă, eu cred că tristeţea e maximă (ce cuvânt nepotrivit!), tocmai în clipa aceea când ştii că ai mult, dar că urmează să pierzi totul. Aici e apogeul. Odată pierdut totul, orice ar mai veni, ORICE, nu ar mai putea fi decât un câştig. Căci dacă ai pierdut deja totul, înseamnă că nu mai ai nimic de pierdut.

Dar parcă nici să îngropi trecutul definitiv nu poţi, pentru că acesta îşi face drum spre lumină cu ghearele. Şi atunci?

___________________________________________

Imaginea de la început am surprins-o weekendul trecut, în Buila-Vânturariţa