"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 29 octombrie 2009

Fără soluţie

Îmi amintesc toamna trecută când am fost prima dată în munţii Iezer. Ce trist eram pe atunci! Nici să mă bucur de munte nu mai puteam. Iată un fragment din gândurile mele de atunci: "În urmă cu câteva ore, m-am întors din munţii Iezer. După ani de zile de umblat pe munţi, acum, reîntors de la munte, descopăr cat de multe au murit în sufletul meu... deşi era singurul munte din Carpaţii Meridionali pe care încă nu păşisem, acum, când mă aflam pe crestele lui, nimic nu mai vibra în sufletul meu ca în trecut. Nimic nu mai era ca înainte. Nici măcar sufletul meu. Şi asta, da, e un lucru pe care îl regret..."
Pe atunci simţeam că am să pierd ceea ce îmi era drag. Şi tot pe atunci, ceea ce îmi era drag, mi se părea a fi totul pentru mine. Acum, ştiind că nu mai am nimic din ceea ce aveam pe atunci, observ că nici tristeţea aceea nu mai există. Acum, tristeţea a fost înlocuită, de ceva vreme, cu speranţa. O speranţă foarte tonică, reconfortantă. Speranţa în altceva.
Dar de ce simt şi acum o tristeţe aşa mare când ajung la ţară, în satul bunicilor mei? Am pierdut multe acolo (prea multe!), însă e drept că n-am pierdut chiar totul. De-aş mai putea păstra măcar ceea ce mai am!
Ah!... această este cea mai mare greşeală a omului, dătătoare de suferinţă. Se ancorează de trecut, se leagă în modul cel mai intim de el şi se chinuie să-l târască cu el prin viitor.
E ca şi cum odată ce-a murit o persoană dragă, ai refuza să o înmormântezi şi ai căra după tine cadavrul acelei persoane dragi... până când putrezeşte definitiv şi nu mai rămâne nimic din ceea ce îţi era drag, în afară de amintirea unui hoit împuţit, care va şterge până şi adevărata amintire a persoanei care a fost, cât timp trăia. Căci ulterior, când te vei gândi la acea persoană, îţi vei aminti, de fapt, un cadavru. La fel e şi cu trecutul. Odată trecut, e bine să-l înmormântezi şi să-i păstrezi amintirea curată. Dacă încerci să-l ţii lângă tine după ce s-a consumat, va putrezi şi s-a zis cu amintirile plăcute.

Se spune că tristeţea cea mai mare, cea mai cumplită, omul o resimte atunci când a pierdut totul. Dimpotrivă, eu cred că tristeţea e maximă (ce cuvânt nepotrivit!), tocmai în clipa aceea când ştii că ai mult, dar că urmează să pierzi totul. Aici e apogeul. Odată pierdut totul, orice ar mai veni, ORICE, nu ar mai putea fi decât un câştig. Căci dacă ai pierdut deja totul, înseamnă că nu mai ai nimic de pierdut.

Dar parcă nici să îngropi trecutul definitiv nu poţi, pentru că acesta îşi face drum spre lumină cu ghearele. Şi atunci?

___________________________________________
Imaginea de la început am surprins-o weekendul trecut, în Buila-Vânturariţa

7 comentarii:

Wanna-fly spunea...

Da, e si o melodie "it can only get better" -- cand e naspa rua de tot, e clar.. it can only get better :D asa si cand nu ai (sau ti se pare ca nu ai) nimic..

Mie imi place sa tin si de trecut:D si uneori ma consum imens, cand pierd chestiile palpabile.. nu le vreau doar in inima, le vreau langa mine,.,. Dar ma rog.. cica asa devenim mai puternici.

Claudiu Crăciun spunea...

Realizezi ca tocmai ai marturisit ca "iti place" sa faci ceva care "te consuma"? Crezi ca e o atitudine pozitiva?
A vrea langa tine trecutul, a vrea ACUM ceea ce a fost, e la fel cum am zis in text, cu cadavrul... si duce la putrezire.

Recunosc, si eu ma consum. Dar totul e trecator. Merg destul de rar acum in satul bunicilor mei (Verbicioara se numeste), iar cand ajung acolo sunt fericit, desi ma simt un strain. Nimic nu mai e cum era. Nimic din ce a fost! Acolo nu mai sunt decat amintiri. Nimic altceva, nimic concret. Doar amintiri. Ma duc acolo si tot ceea ce ma bucura, sunt doar amintirile a ceea ce a fost si in veci nu va mai fi.
Si observ ca in vreme ce inaintez in varsta incep sa raman fara tot ceea ce a fost mai frumos in viata mea. In afara de munte. Insa daca m-ar fi intrebat cineva, in veci n-as fi vrut sa renunt la tot ceea ce nu mai am... Dar poate ca e normal asa; inaintez in viata si noul ia locul celor ce sunt vechi.

Insa viata mea merge mai departe, iar eu o traiesc cum ma pricep. In cateva ore plec spre muntii Mehedinti. Catarare si drumetie.
Weekend placut.

Ovidiu spunea...

Dar parcă nici să îngropi trecutul definitiv nu poţi, pentru că acesta îşi face drum spre lumină cu ghearele. Şi atunci?

Da, îşi face drum cu ghearele. Cu ghearele ascuţite şi cu ciocul de fier. O dată, de două ori, de o mie de ori. Dar dacă eşti antent, a 1001 oară o să ţi se pară că trecutului i s-au tocit ghearele; a 1054 oară, părerea devine certitudine. Şi atunci începi să speri. Iar geana de speranţă te va face mai puternic până când trecutul se va fi transfigurat în ceva frumos, bază a ce va fi să vină. Şi tu te vei fi schimbat între timp şi vei şti dacă merită plătit preţul suferinţei. Dar oricum nu ai de ales aşa că vei accepta senin ce a fost, privind doar înainte.

Ovidiu spunea...

Si incă ceva. Întotdeuna mai ai ceva de pierdut. Nu provoca destinul spunând că ai pierdut tot. Gândeşte-te pentru o clipă că nu ai mai putea să urci pe munte. Şi că atunci ai da totul să mai simţi o dată miresama cetinii de brad şi stânca sub bocanc! Şi mereu avem speranţa. Şi frumosul, şi oamenii în sufletul cărora am lăsat urme şi câte şi mai câte. Tu spuneai, în altă parte, că te-ai uitat la ce ai şi nu era puţin lucru. Erai singur aşa că ceea ce aveai atunci, ai şi acum şi chiar mai mult. Eşti mai bogat decât mulţi dintre noi, fie şi numai cu o suferinţă...

Claudiu Crăciun spunea...

Mda, chestia asta cu "nu ai de ales" nu prea imi placea mie. Pentru asta as cauta o solutie - sa "am de ales". Dar cum eu am zis ca n-am solutii, observ ca toate mesajele pe care le primesc pe aceasta tema imi spun ceea ce stiu si eu - "nu ai de ales, deci nu exista alta solutie decat sa accepti (senin sau nu) ca altfel nu se poate".

Iar cand am zis "Căci dacă ai pierdut deja totul, înseamnă că nu mai ai nimic de pierdut", nu ma refeream la mine, cum ca as crede sau simti ca am pierdut totul. NU. Acum am chiar mai multe decat aveam cand am zis ca "nu e putin ceea ce am". :) Mesajul meu era doar unul general...

Kaas spunea...

Eu cred ca tot timpul avem de ales. Trebuie sa gasim solutia care de cele mai multe ori e foarte aproape, dar nu o vedem.

Imi place trecutul meu, e parte din mine, fara el nu as fi fost ceea ce sunt acum. Si eu ma consum. Putem sa facem un club:P.

Vali Cerna spunea...

Cind ai pus piciorul macar o data pe un virf de munte precis te vei intoarce si a doua oara. Nu trebuie sa regreti niciodata pentru aerul curat, si efort fizic.