"Da, sunt numai un călător, un pelerin pe acest pământ! Dar voi sunteţi altceva?"
____________________________________________________________
Adio, Bucureşti!
"-Încotro?
-Înainte, că înainte era mai bine"
Omul se găseşte în starea cea mai primejdioasă când împrejurări din afară îi schimbă cu totul situaţia, fără ca felul său de a simţi şi de a gândi să-i fi fost pregătit dinainte. În astfel de situaţii, noi, necunoscute, raţiunea nu prea îi mai este omului de folos, deoarece sentinţele raţiunii n-au valoare decât o singură dată şi într-un caz perfect determinat şi devin false când sunt aplicate cazurilor oarecum asemănătoare.
Cu toate că oamenii riguroşi şi de o stricteţe excepţională se opun violent la un trecut ce nu se mai poate schimba, sporind astfel răul, totuşi faptul împlinit are o putere de neînvins asupra celor mai multe firi şi, după ce lucrul s-a întâmplat, ceea ce părea de neîngăduit îşi găseşte imediat loc printre faptele obişnuite.
Uneori facem greşeli atât de mari, încât ulterior nu mai putem face nimic fără suferinţă sau fără a răni. Aceasta e caracteristica faptelor odioase: întind răul şi asupra celor nevinovaţi, după cum faptele bune fac să se întindă foloasele şi asupra celor ce nu sunt vrednici de ele, adesea fără ca autorul lor să fie pedepsit sau răsplătit.
Aşa a fost şi aşa va rămâne. Oricât am privi înainte...
Înainte, tot înainte! Dar ce ne aşteaptă înainte? Nimic concret! Nimic ce am putea vedea sau măcar bănui. Cel puţin înapoi ştim la ce ne uităm. Avem ce analiza, avem de unde să extragem concluzii.
Trăim în prezent, cu gândul la viitor. Nici nu avem timp să realizăm că suntem vii, nu vedem ziua de azi datorită acelui „ce va fi maine” din capul nostru. Tot ce nu mai este prezent devine instantaneu trecut, el nu mai contează decât pentru a avea ce povesti seara prietenilor la o bere, deşi înţelegerea acestui trecut ne-ar putea lumina puţin bezna viitorului.
Să trăim bucurându-ne de prezent, ţinând cont de trecut şi cu gândul la viitor. Oare această ecuaţie este RĂSPUNSUL? Ah, oare ce ne-am face fără întrebările retorice?
Oricât de fascinant pare viitorul, el nu este decât o iluzie. Oricât de frumos a fost trecutul, el nu mai există faptic, ci doar ca amintire. Timpul trecut nu mai poate fi retrăit. Iar dacă tot nu putem alerga după timpul ce a trecut, cel puţin, când trece pe lângă noi, să-l onoram ca pe un zeu, cu graţie şi veselie.
Şi ce mă aşteaptă pe mine, înainte!? În prima zi de lucru de după concediu, am aflat că voi rămâne fără loc de muncă de la 1 septembrie. Disponibilizări. Criteriul? Simplu: "ultimul venit, primul plecat."
Acum sunt iar la o intersecţie de drumuri. Cel pe care am venit, şi-a sfârşit scopul, se încheie aici. Şi din toate drumurile pe care le visez, niciunul nu este posibil. Iar spre Bucureşti, nu mai văd nici un drum; probabil pentru că nu există drumuri care să te ducă dintr-o intersecţie, în aceeaşi intersecţie.
Fără loc de muncă, în perioadă de criză, cu 175 euro de plată lunar numai pe chirie, mă îndoiesc că mă va mai prinde toamna pe aici.
Bucureşti. Un oraş urât, dar în care am întâlnit şi oameni frumoşi.
"A fost aşa frumos...
Am mers chiar şi pe jos,
Pe cuvînt c-a fost frumos!"
Vreme trece, vreme vine şi nimic esenţial nu se schimbă. Cuvintele următoare aparţin unui personaj feminin al lui Goethe:
„Pe toţi îngerii din cer, pe toate întruchipările fericirii pe care le poate imagina o inimă curată, jur că nu e nimic mai dumnezeiesc decât o fiinţă care se dăruieşte celui iubit. Noi suntem reci, mândre, orgolioase, lucide, înţelepte, când suntem cu adevărat femei, şi toate aceste calităţi vi le punem la picioare, îndată ce iubim, îndată ce nădăjduim să câştigăm în schimb dragostea voastră. Iar voi... voi sunteţi obişnuiţi să le vedeţi pe toate că vi se agăţă de gât.”
Omul se găseşte în starea cea mai primejdioasă când împrejurări din afară îi schimbă cu totul situaţia, fără ca felul său de a simţi şi de a gândi să-i fi fost pregătit dinainte. În astfel de situaţii, noi, necunoscute, raţiunea nu prea îi mai este omului de folos, deoarece sentinţele raţiunii n-au valoare decât o singură dată şi într-un caz perfect determinat şi devin false când sunt aplicate cazurilor oarecum asemănătoare.
Cu toate că oamenii riguroşi şi de o stricteţe excepţională se opun violent la un trecut ce nu se mai poate schimba, sporind astfel răul, totuşi faptul împlinit are o putere de neînvins asupra celor mai multe firi şi, după ce lucrul s-a întâmplat, ceea ce părea de neîngăduit îşi găseşte imediat loc printre faptele obişnuite.
Uneori facem greşeli atât de mari, încât ulterior nu mai putem face nimic fără suferinţă sau fără a răni. Aceasta e caracteristica faptelor odioase: întind răul şi asupra celor nevinovaţi, după cum faptele bune fac să se întindă foloasele şi asupra celor ce nu sunt vrednici de ele, adesea fără ca autorul lor să fie pedepsit sau răsplătit.
Aşa a fost şi aşa va rămâne. Oricât am privi înainte...
Înainte, tot înainte! Dar ce ne aşteaptă înainte? Nimic concret! Nimic ce am putea vedea sau măcar bănui. Cel puţin înapoi ştim la ce ne uităm. Avem ce analiza, avem de unde să extragem concluzii.
Trăim în prezent, cu gândul la viitor. Nici nu avem timp să realizăm că suntem vii, nu vedem ziua de azi datorită acelui „ce va fi maine” din capul nostru. Tot ce nu mai este prezent devine instantaneu trecut, el nu mai contează decât pentru a avea ce povesti seara prietenilor la o bere, deşi înţelegerea acestui trecut ne-ar putea lumina puţin bezna viitorului.
Să trăim bucurându-ne de prezent, ţinând cont de trecut şi cu gândul la viitor. Oare această ecuaţie este RĂSPUNSUL? Ah, oare ce ne-am face fără întrebările retorice?
Oricât de fascinant pare viitorul, el nu este decât o iluzie. Oricât de frumos a fost trecutul, el nu mai există faptic, ci doar ca amintire. Timpul trecut nu mai poate fi retrăit. Iar dacă tot nu putem alerga după timpul ce a trecut, cel puţin, când trece pe lângă noi, să-l onoram ca pe un zeu, cu graţie şi veselie.
Şi ce mă aşteaptă pe mine, înainte!? În prima zi de lucru de după concediu, am aflat că voi rămâne fără loc de muncă de la 1 septembrie. Disponibilizări. Criteriul? Simplu: "ultimul venit, primul plecat."
Acum sunt iar la o intersecţie de drumuri. Cel pe care am venit, şi-a sfârşit scopul, se încheie aici. Şi din toate drumurile pe care le visez, niciunul nu este posibil. Iar spre Bucureşti, nu mai văd nici un drum; probabil pentru că nu există drumuri care să te ducă dintr-o intersecţie, în aceeaşi intersecţie.
Fără loc de muncă, în perioadă de criză, cu 175 euro de plată lunar numai pe chirie, mă îndoiesc că mă va mai prinde toamna pe aici.
Bucureşti. Un oraş urât, dar în care am întâlnit şi oameni frumoşi.
"A fost aşa frumos...
Am mers chiar şi pe jos,
Pe cuvînt c-a fost frumos!"
Vreme trece, vreme vine şi nimic esenţial nu se schimbă. Cuvintele următoare aparţin unui personaj feminin al lui Goethe:
„Pe toţi îngerii din cer, pe toate întruchipările fericirii pe care le poate imagina o inimă curată, jur că nu e nimic mai dumnezeiesc decât o fiinţă care se dăruieşte celui iubit. Noi suntem reci, mândre, orgolioase, lucide, înţelepte, când suntem cu adevărat femei, şi toate aceste calităţi vi le punem la picioare, îndată ce iubim, îndată ce nădăjduim să câştigăm în schimb dragostea voastră. Iar voi... voi sunteţi obişnuiţi să le vedeţi pe toate că vi se agăţă de gât.”
Adio, deci pe curand!
16 comentarii:
Nu vin cu raspunsuri-solutii.Vin cu raspunsurile mele, aflate relativ de curand si cu care incep sa fiu fericita: am aflat ca timpul nu exista. Sau daca exista, clipele ii sunt numarate, este doar un instrument provizoriu prin care ne sunt testate fortele de a ne depasi conditia. Eu una, nu il mai simt strabatandu-ma. L-am "taiat" eu transversal, si am iesit apoi din schema lui. Asta ma face libera si imi dezvaluie sensul fostelor lui dimensiuni:trecut, prezent, viitor. Unul e acelasi cu celalalt, constiuie un intreg care sta in slujba omului. Suntem de o continuitate de necontestat, avem atatea vesnicii prin care sa ne putem manifesta, toate cu gust de prezent perpetuu.Non-sensurile din trecut, mi se dezvaluie abia acum ca sensuri solide, ca trepte inspre mine. E mult de zis si nu vreau sa iti obosesc spatiul cu 1001 cuvinte, vroiam doar sa iti spun ca timpul nu exista.
17 feb. 2008
Da, poate ca aceasta ecuatie e un raspuns, unul din multe altele posibile.
Poate ca ne traim viata intre amintiri si iluzii si din cand in cand mai avem puterea sa ne oprim si sa savuram clipa prezenta, fie ea dulce sau amara.
Daca inainte ne-ar asteapta ceva ce am putea macar intrezari, viata noastra n-ar fi decat un imens desert, fara mize, fara curiozitati, fara noutati de care sa-ti legi sperantele.
Nici un drum nu este imposibil daca simti ca-ti este dat sa-l urmezi, doar ca intrarea poate fi ceva mai greu de gasit, ca timp sau ca spatiu :)
Si pentru oamenii frumosi pe care i-ai intalnit aici si pentru cei pe care ii mai poti intalni, poate, doar poate, merita ca din intersectia ta de drumuri sa nu-ti intorci definitiv privirea de la cel care te tine in Bucuresti.
In definitiv, orasul asta este ceea ce fiecare din noi aducem in el.
Nimic nu este intamplator. Ai dreptate Bucuresti oras urat, in care nici macar eu nu imi mai gasesc locul si ma gandesc serios sa plac. dar...a fost, frumos. Esti unul din putinii oameni care a lasat urme in sufletul meu poate ca nu trebuie sa spun asta, uite ca o fac oricum nimic nu mai poate fi schimbat. Iti doresc sa-ti fie bine, oriunde si oricum ai alege sa-ti traiesti viata.
@ Deea: ai dreptate, viata noastra "n-ar fi decat un imens desert...".
Iar astea sunt cele mai frumoase si mai adevarate cuvinte pe care le-am auzit vreodata, despre Bucuresti: "In definitiv, orasul asta este ceea ce fiecare din noi aducem in el."
Ce fada ar fi viata noastra fara mize, fara curiozitati, fara noutati de care sa ne legam sperantele...
@ Anonim: ma bucur ca am reusit sa las urme in sufletul tau (chiar daca habar nu am cine esti :) ). Si sa stii ca poti spune sau "marturisi" orice, caci oricum pt mine este aproape egal cu zero atata timp cat nu stiu cine esti si nu pot asocia respectiva marturisire cu nici o persoana, cu nici o traire sau amintire ;). Iar banuielile mele n-ar face decat sa distorsioneze, cel mai probabil, adevarul. Dar e alegerea ta sa ramai (sau nu) anonim/a.
Referitor la Bucuresti, vezi ce zicea Deea mai sus.
Adio, deci pe curand! :)
@ Deea: am zis ca "nu mai vad" nici un drum spre bucuresti, nu ca "mi-am intors definitiv privirea" de la drumul cu aceasta directie.
E o diferenta :). Una mare!
Oare ca finalitate exista vreo diferenta intre a nu mai reusi sa vezi ceva si a-ti intoarce privirea de acolo ?
Evident, caracterul voluntar al celei de-a doua variante te poate face sa te simti ceva mai bine, mai stapan pe propriile actiuni, mai putin dus de valurile sortii.
Totusi, in afara de un oarecare confort psihic, sentimentul alegerii conteaza esential la ceva, in termeni de efecte ?
Ideea este ca nu gasesc nici o solutie pentru a mai ramane aici desi, intr-un fel, mi-as dori asta.
De obicei nu poti vedea ce nu exista. In Romania nu poti vedea autostrazi de sute de kilometri :). E drept, poti construi, dar, MOMENTAN, nu se poate.
in contextul discutiei noastre "nu vad nici un drum" = "nu vad nici o posibilitate".
Cand ajungi la capatul unui drum inchis, da, ca finalitate, nu mai vezi continuarea acelui drum... pt ca nu mai exista. Si astfel, a privi inapoi si a cauta alte drumuri, devine singurul lucru pe care-l mai poti face, nicidecum o intoarcere a privirii de la un drum care s-a terminat. Chiar daca tu ti-ai dori sa mergi mai departe, spre un anume punct aflat in fata, nu ai alta solutie decat sa cauti un alt drum... si, poate, vei ajunge in acelasi loc, daca prin ocolurile tale nu gasesti altceva mai interesant. Cine poate sti?
Stiu ca drumul era posibilitate si de asta iti spuneam ca nu exista drumuri inchise, ci doar drumuri pentru care vezi mai greu sau mai tarziu intrarile.
Chiar daca MOMENTAN nu se poate, nu inseamna ca nu trebuie sa cauti si in gaura de sarpe, daca chiar iti plac serpii :) Imposibilul nu exista decat in extrem de rare situatii si ceva imi spune ca mai ai multe resurse pana sa poti spune ca ai ajuns acolo.
Si orice, dar absolut orice drum care ti s-a inchis e o oportunitate. Nu pentru ca la capatul lui te-ar astepta alta cale, mai buna, ci pentru ca iti ofera ceva ce nu poti trai decat de putine ori in viata : posibilitatea ruperii totale. In momentul in care nu mai ai nimic de pierdut iti poti permite sa gandesti altfel lumea din jurul tau. Si poate ca din aceasta libertate asumata vor reiesi drumuri care sa te faca fericit :)
De ce oare am senzatia ca la acelasi lucru ma gandeam si eu? :)
Dar odata ce amintesti de "ruperea totala", cum mai putem impaca acest lucru cu "pastrarea privirii si asupra drumului care m-a adus aici?"
Apropo: daca e sa am vreo fobie in lumea asta, atunci aceea este legata de serpi :).
Nu-mi plac serpii... dar ceea ce-mi doresc voi cauta chiar si in gaura de sarpe, daca va fi nevoie.
Si asa se naste dilema: ce-mi doresc cu adevarat, acum?
Ruperea totala nu inseamna sa te pierzi pe tine, sa-ti pierzi trasaturile care te definesc ca fiinta, sa-ti pierzi ideile despre ce vrei sa fie existenta ta pe aceasta lume.
Ceea ce esti cu adevarat foarte probabil nu se va schimba. Se va modifica insa un intreg context de obisnuinte, de sigurante, de fobii, de moduri de a privi lumea, de lucruri pe care le apreciai sau nu, de limite inconstient dobandite. Asta nu inseamna ca trecutul se sterge cu buretele, doar isi descopera alte fete. In ultima instanta se va schimba ceva in modul tau de a recepta si de a trai ceea ce este in jur si in tine.
Cat despre ceea ce-ti doresti cu adevarat, acum sau pentru viitor, asta numai tu poti sa afli :-) Poti insa incepe cautarea cu pasi mici, extinzand aria, aidoma cautarii unei poteci ratacite in padure.
Am uitat cine spunea ca "Nu trece vremea, trecem noi."
@deea: "Cat despre ceea ce-ti doresti cu adevarat, acum sau pentru viitor, asta numai tu poti sa afli :-) Poti insa incepe cautarea cu pasi mici, extinzand aria, aidoma cautarii unei poteci ratacite in padure."
Raspunsurile se afla in noi, nu trebuie sa cautam in jur, ci doar sa privim bine inauntrul nostru.
@claudiu: daca pleci din Bucuresti se va imputina numarul de persoane capabile sa gandeasca din aceasta zona. Pacat, ca sa schimbam ceva in Bucuresti trebuie sa facem front comun si sa rezistam pe baricada. :)
Cred ca important e ca toate drumurile duc undeva, chiar daca noi nu le vedem capatul. In the mean time we can enjoy the ride.
Iti doresc sa iti gasesti drumul, in sau in afara Bucurestiului. Si nu uita ca nu exista drumuri inchise definitiv. Iti doresc mult curaj, desi nu cred ca ai nevoie de aceasta urare :)
Prin urmare, treci printr-o perioadă mai puţin bună a vieţii. Îmi pare rău... :(
Deşi nu ştiu aproape nimic despre tine, sunt de părere că meriţi să treci cu bine peste obstacolele mai mici sau mai mari cu care-ţi este presărată viaţa.
S-auzim de bine!
„Sisif priveşte atunci piatra cum se rostogoleşte în cîteva clipe spre acea lume de jos, de unde va trebui s-o urce din nou către înălţimi. Apoi coboară din nou spre cîmpie. (...) E mai puternic decît stînca lui. (...) Stânca lui e lucrul lui. (...) Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.” (A. Camus - Mitul lui Sisif)
Ştiu că ai ceva de împărţit cu autorul dar aceste cuvinte parca sunt săpate în stâncă.
Curiozitate: de unde stii ca am ceva de impartit cu Camus? :)
De unde altundeva decat dintr-un post de al tau, de pe blogul asta.
Spuneai: "Trebuie să fii Werther sau nimic", spunea Camus. Am multe chestii pentru care îi port pică, lui Camus, dar cu aceste cuvinte şi-a rezervat un loc special în sufletul meu.
Când cineva îi poartă pică lui Camus, nu-l uit! :)
Trimiteți un comentariu