"Quo Vadis"

Am convingerea că nu este prima dată când spun că uneori, când zilele ne devin egale şi apatia riscă să ne cuprindă, se întâmplă ceva, de obicei banal, dar care reuşeşte să ne schimbe într-un fel, dispoziţia.
Azi, o zi egală cu multe altele, plină doar cu ore de cumplită plictiseală la serviciu, cu câteva amintiri frumoase despre weekend, dar şi cu câteva frustrări, o zi pe care nu visam s-o închei decât în pat, cât mai devreme. Nimic nu îmi surâdea în afară de somn. Prin trup îmi curgea doar lene.
Acum însă mă pregătesc, febril, să ies în oraş, să mă întâlnesc cu prietenii, să povestim care şi ce am făcut şi să trăim, cum ne-om pricepe, clipa. Dispoziţia mi s-a schimbat pe o distanţă mai scurtă de 100 de metri. Lângă Piaţa Sudului, este o familie, cred, de oameni care locuiesc afară, pe un teren public, având acoperite toate boarfele lor cu celofan şi sub acel adăpost, probabil şi-au încropit un culcuş. Nu ştiu care e povestea lor. Ştiu doar că troturaul este plin cu grămezi imense de cărţi vechi, pe care ei le vând. Din asta trăiesc. Şi mereu, când trec pe acolo, ignoranţa mă face să mă gândesc la faptul că ei trăiesc din comercializarea culturii, vădit fiind pe înfăţişarea lor, precum şi prin comportamnetul lor, că ei, totuşi, nu au avut mari tangenţe cu cultura. Dar niciodată nu m-am întrebat care ar putea fi povestea lor. Nici acum nu o ştiu.

Ceva mai departe de grămada lor de cărţi, pe acelaşi trotuar, o femeie mai în vârstă, cu tenul mai închis, cam de aceeaşi condiţie socială cu cei de dinainte, le făcea acestora concurenţă. Pe o măsuţă, vindea şi ea cărţi, cu mult mai puţine decât concurenţii lor. Apropiindu-mă, am observat urmele sărăciei pe chipul ei, precum şi hainele vechi, ponosite şi mizere. M-a mirat că era îmbrăcată gros faţă de căldura de afară, dar şi mai mult m-a mirat poziţia trupului ei - părea că citeşte. "Vreo pagină pierdută de cineva, din Libertatea", am gândit eu. Apropiindu-mă însă, am văzut că avea în mână o carte groasă, cam ponosită, din acelea de prin 1980 de la editura Univers, cu coperţi din carton moale, gălbui. Am zâmbit, oarecum mirat şi curiozitatea m-a făcut să vreau să ştiu ce carte citeşte. M-am apropiat, uitându-mă la cărţile expuse cu un ochi şi cu celalat la cartea din mâna ei. Şi am rămas fără cuvinte. Citea Quo Vadis, de Henryk Sienkiewicz

Ce să mai zic? Eu încă n-am citit această carte!
Şi nu era o joacă sau o pură curiozitate. Nu era la prima pagină, citise deja cam un sfert din ea.

Cred că mi-am primit lecţia pentru ignoranţa mea. Tăcut şi, mărturisesc, plăcut surprins, am plecat mai departe. La trecerea de pietoni, semaforul roşu. Aştept. Lângă mine, un câine se tăvălea în praful de pe marginea trotuarului. S-a învârtit odată brusc, vesel, stârnind tot praful, şi (cum, nu ştiu) a ajuns în picioare. Obosit fiind, respira cu nesaţ, iar eu, privindu-l, am văzut cum intra praful pe nările lui. A tresărit brusc, s-a uitat la mine cu ochi veseli, prietenoşi, şi după un moment de linişte, a pufnit pe nări tot praful pe care-l inhalase. Apoi a început să tuşească. Am pufnit şi eu, într-un râs zgomotas şi am alintat potaia:
- Patrocleee! ce faci prostovane, te-ai înecat?
Văzându-se băgat în seamă, patrocle se dă odată peste cap, se zbate oleacă prin praful ăla, dând din coadă, de parcă era curentat, se opreşte o clipă la picioarele mele şi îmi aruncă o privire ce seamănă a invitaţie, apoi o rupe la fugă de-a lungul trotuarului, ca un apucat şi praful curgea lung după el. Fugea nebunul, fugea şi dădea din coadă şi cred că nici el nu ştia unde se duce.
Eu am rămas râzând, întrebându-mă unde mă invitase el să-l însoţesc, prin acea privire? Nu ştiu, că nu s-a mai întors să-mi spună.

Dar e mai bine aşa, decât să se ţină după mine, plin de speranţe că poate îl voi salva din viaţa lui mizeră, şi asta doar pentru că i-am acordat puţină atenţie. Mai bine să-l văd alergând bezmetic şi fericit, chiar dacă îi ghiorăie maţele de foame, decât să se ţină după mine şi să fiu nevoit să îi văd privirea tristă şi dezamăgită, când sunt nevoit să ii închid uşa (a maşinii, a autobuzului, a blocului) în nas şi să-l las afară. Şi nici nu ştiu cum e mai bine: să ignor, fără a produce vreo dezamăgire, sau să acord puţină atenţie, să creez speranţe şi apoi să plec? Căci nu poţi compătimi o astfel de fiinţă, decât dacă, la rândul tău, ştii ce inseamnă să nu găseşti nicăieri o uşă deschisă "no matter what"
Şi uite aşa, un maidanez mi-a reamintit ce înseamnă să preţuieşti fiecare clipă, iar acea femeie, să nu mai judec oamenii după aparenţe. Căci dacă un câine amărât şi lihnit de foame poate fi atât de vesel, eu de ce n-aş putea fi?

***

După miezul nopţii: Cât de uşor e să te pierzi într-un oraş mare! Singura explicaţie pe care o găsesc pentru (de)căderea mea, este, de fapt, inadaptarea la acest oraş şi pierderea scopului pentru care am venit aici. Cred că asta m-a deprimat cel mai mult, că m-am simţit ridicol venind acolo unde nu eram dorit. Dar aveam de ispăşit păcate, aşa că vâltoarea vieţii m-a trimis în braţele dezastrului. Şi am venit în Bucureşti, întru împlinirea trecutului vis de a fi împreună şi am fost tratat cu spatele. Am fost cu nervii slăbiţi şi căutam linişte, în schimb am primit furtună! Şi am căzut de la prima adiere, iar un om căzut nu mai e responsabil de faptele sale.
Acum... mă simt atât de departe de toate astea. Totul a fost o mare porcărie, din orice unghi ai privi situaţia. Abia acum constat că, de fapt, tristeţea mea e datorată faptului că nu mai sunt eu însumi: în Craiova îmi era simplu, foarte multe depindeau doar de mine.
În Bucureşti, încă nu găsisem acea cale care să mă ducă spre mine însumi. De aici mi s-a tras toată tristeţea şi de aici au venit toate refulările.
Şi, da, a fost mai bine că s-a întâmplat aşa. Acum sunt departe de ai mei (cel puţin am linişte în casă), sunt pe cont propriu şi sunt liber să fiu ceea ce vreau să fiu, fără restricţii (chiar dacă nu reuşesc - bănuiesc că nu-mi doresc suficient de mult!). Sunt liber să trăiesc cum vreau, cum îmi face plăcere şi am posibilitatea să îmi construiesc viaţa aşa cum vreau.
M-am împiedicat ca un orb, am căzut, dar m-am ridicat. Mai repede decât aş fi crezut, dar muuult mai târziu decât ar fi trebuit. Acum zbor iar, până la următoarea cădere. Într-o clipă cazi! Apoi durează luni, sau ani, până când te ridici din nou. Şi părul continuă să albească. Până când...
Dar, până atunci, singura mea grijă este să rămân OM şi să îmi umplu viaţa cu amintiri plăcute.
Regret un singur lucru: că în rătăcirile mele spre drumul către ideea de OM, am rănit (şi probabil continui să o fac), oameni care mi-au fost şi care îmi sunt foarte dragi.
Am scris toată "poezia" asta, pentru a-mi reaminti că starea mea de spirit, din prezent, e influenţată de situaţia în care mă aflu: departe de împlinirea viselor mele, într-un oraş în care îmi e imposibil să plănuiesc ceva în stilul meu, cu un serviciu detestabil şi într-o casă străină, care, în afară de dezordine, n-are nimic din personalitatea mea...