"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 23 decembrie 2010

Graba, sărbatorile de iarnă şi ideea de a dărui


Eu tot nu-nţeleg: ce-i atâta grabă?!
Speculanţii ideeii de sărbătoare în vederea umflării buzunarelor mi-au invadat auzul şi mi-au agresat intimitatea încă de la 1 Decembrie. Aţi auzit voi de „urs”?! Ce mama mă-sii înseamnă „ursu” ca obicei de Crăciun?
Dau buzna peste tine, îţi zdrăngăn nişte tobe absurde în urechi, se strâmbă unu mascat că zice că e „ursu” şi altul cu o faţă pe care, printre cutele vizibile de tâmpenie, se zăresc şi vagi urme de inteligenţă întinde mână şi zice:
- „Sefu! Un leu şefu, pentru ursu' nostru.”
- „Bă da' mă laşi!”
- „Cât te lasă inima, şefu, pentru ursu nostru...” şi toţi ceilalţi tac, uită şi de tobe şi de urs şi te fixează aşteptând leul. Păi parcă veniseră cu ursul!
Mi-e greaţă de cei care speculează ideea unei sărbători şi, în virtutea unui obicei despre care ei n-au nicio amintire, mai că nu-ţi bagă mâna în buzunar - că a venit cu ursu, cu capra, cu steau, cu mă-sa... Nici ei nu mai ştiu cu ce şi care e ideea. Execută mecanic o tâmpenie şi aşteaptă „leul”, că asta e tot ce contează. Ăsta da spirit de Crăciun, n-am ce zice!
Unde sunt colindătorii care zâmbesc senini pentru „vestea” pe care ţi-o aduc şi puţin le pasă dacă le dai sau nu ceva? Şi pe care îi bucură mai mult o bucată de cozonac aburindă întinsă de o persoană zâmbitoare, decât „leul” dat ca să tacă dracu' din gură şi să te lase în pace cu hărmălaia lor cu tot?
Alţii îmi urau sărbători fericite încă de la sfârşitul lui noiembrie.
- Care sărbători, bre?
- Alea care or să vină. 1 Decembrie, Sf. Nicolae, Crăciunul, Anul Nou! Ce tu nu ştii? Eşti căzut din pom?
- Ba ştiu, frate, dar mai e până atunci...
Ce e cu atâta grabă, nu ştiu. Să fii primul care ai scos „fraierului” un ban din buzunar venind cu colindul din noiembrie, să fii primul care urezi „Sarbatori Fericite” cu mult înainte de a şti măcar tu însuţi cum vei petrece acele sărbători... şi în virtutea acestei grabe, molipsindu-mă, vă urez şi eu de pe acum să aveţi un Paşte Fericit. (dacă nici la asta nu sunt primul...)
Dar hai să zicem, fiecare cu ale lui, se gândeşte omul că poate nu te mai vede între timp şi se teme că va uita să te sune să îţi zică de bine, prins cu alte lucruri mai importante de făcut, dar cum vine asta să te grăbeşti într-atât încât să întrebi ceva de genul „cum a fost la evenimentul care urmează să se intample”?! Pare hilar, nu?
Recent, am fost întrebat „ce ţi-a adus Mosul”. „Pai de unde să ştiu eu frate, trebuia să visez?!” Şi replica: „Pai ce, tu nu ştii ce o să-ţi aducă?!” (parcă mă întrebase ce "mi-a adus"!)
Observ însă, în acest schimb de replici, doi oameni grăbiţi. Eu, cel care nicio clipă nu m-am gândit că poate se referea la „Mos Nicolae” (care a trecut) şi interlocutorul meu, care nu se gândea la Moş Nicolae, ci la „cel care o să vina”.
Unde ne-om grăbi aşa, nu ştiu!
Alerg în fiecare dimineaţă pe culoarele metroului (că mereu plec prea târziu de acasă) şi în fiecare dimineaţă sunt alte persoane care mă depăşesc în goană lor. Încotro?! Măcar de-am şti.
Dar, ca să răspund la întrebarea ce mi-a fost adresată: nu, nu ştiu ce o să-mi aducă Moşul la care te gândeşti tu, ăla care pune cadouri sub brad. Eu nu aştept nimic, pentru că primesc în fiecare zi. „Mosul” meu îmi aduce în fiecare zi clipe de bucurie şi momente frumoase, unele unice. Şi chiar dacă într-o zi nu le văd, cu siguranţă voi deveni conştient de ele în vreo amintire, atunci când lucrurile care mă orbeau se vor fi domolit. În fiecare zi am motive să zâmbesc, în fiecare zi primesc ceva, chiar dacă e un simplu motiv de a zâmbi şi n-am nevoie de o sărbătoare, de Crăciun, pentru asta. Mă numesc Crăciun!
Căci ceea ce unii aşteaptă cu ardoare, „ce mi-o aduce mosul”, este ideea unei bucurii pe care ţi-o poate oferi un cadou. Asta este esenţa ideii de a oferi: să produci o bucurie, să provoci un zâmbet, să arăţi că-ţi aminteşti sau că îţi pasă. Iar toate astea îşi pierd esenţa când cadoul vine atunci când „toată lumea oferă cadouri şi toată lumea ştie că va primi”. Şi din toată esenţa şi din toate emoţiile pe care ar trebui să le ofere dăruirea unui cadou, mai rămâne doar ideea utilităţii: „Mi-o trebui ce îmi oferă?! O fi fost inspirat? O fi înţeles aluziile mele? Dar dacă ia altă culoare?....”
A venit unul într-o zi la mine, la magazinul Craimont, dorind să cumpere un rucsac. Dar mi-a zis o chestie care m-a făcut să-mi pice faţa: „Da' dacă nu-i place, pot să-l aduc înapoi?” Iniţial m-am gândit că poate vrea să îl schimbe cu alt model, dar şi asta mi se părea aiurea (cui vroia el să ofere acel rucsac de se aştepta să îi spună că nu-i place ce i-a oferit?!), dar el nu, vroia banii înapoi dacă „nu-i place”. Păi, frăţioare, de când ai auzit tu că un cal de dar se caută la dinţi? Cum adică să oferi un cadou şi răspunsul să fie „nu-mi place ăsta, ia-l inapoi” iar tu să vii şi să îţi recuperezi banii pe el? Şi cadoul? Care era cadoul? Ce ai oferit în acest caz? E un cadou, un rucsac, un lucru pe care tu îl oferi şi persoana respectivă îl primeşte aşa cum e şi se bucură că te-ai gândit la ea. Nu aşa ar trebui să fie? Înţeleg de ar fi vorba de o haină: „Bre, eu o iau, da’ cum persoana pentru care o iau nu e aici să o probeze, dupa ce o surprind oferindu-i ce-am luat, dacă se întâmplă să nu-i vină bine pot să vin să o schimb cu altă marime?” Asta e altă poveste.
Dar, după cum spuneam, esenţa ideii de a oferi s-a stins demult. A rămas doar nevoia şi utilitatea. Dacă nu-mi trebuie, poţi să-ţi iei înapoi cadoul pe care mi l-ai oferit. Şi ai face bine să te duci să-ţi recuperezi şi banii pe el!
Mie îmi place, în schimb, să ofer ceva atunci când se iveşte ocazia. Dacă văd ceva şi mă face să mă gândesc la cineva, sau consider că ar bucura pe cineva, îl iau şi îl ofer atunci.
Odată, în trecut, prin facultate, am găsit o carte într-o librărie despre care o amică îmi zisese că i-ar plăcea mult s-o citească. Am văzut-o, am cumpărat-o şi cu prima ocazie în care ne-am întâlnit, i-am oferit-o. Să vezi mirare!
- De ce?!
- Cum, de ce?
- Pentru ce îmi oferi cartea?
- S-o citeşti.
- A... doar mi-o împrumuţi.
- Nu. Nu pot să îţi dau cu împrumut ceva ce deja e al tău. Ţi-am oferit-o ţie. E a ta acum.
- Păi... de ce? E vreo zi, ceva, azi, şi nu-mi amintesc?
- Dar ce, tu primeşti cadouri doar în „zile speciale”? Cadoul e pentru tine, sau pentru o zi anume?
- Dar trebuie să existe un motiv.
- Da, există un motiv. Mi-ai zis că ţi-ar plăcea să citeşti cartea, am văzut-o, m-am gândit zâmbind la tine că ţi-ar plăcea să o ai şi am zis să-ţi aduc şi ţie acel zâmbet, oferindu-ţi cartea asta.
Dar pe chipul ei acru şi mirat, puteam vedea orice, numai zâmbet nu. Nu ne-am mai întâlnit de atunci.
Recent, o persoană aflând că am oferit cadoul pe care îl luasem pentru cineva drag, m-a întrebat cu mirare de ce n-am aşteptat să ofer cadoul de Crăciun? E simplu: pentru că acel cadou era pentru o persoană, nu pentru o sărbătoare.
Majoritatea oamenilor au uitat să ofere ceva din proprie voinţă, doar pentru a-l bucura pe celalat. Oferă ceva la zile de naştere, zile de sărbătoare, împlinirea unei săptămâni de la..., a unei luni de la..., la prima întâlnire, la a doua, când vor să obţină ceva, când vor să fie în avantaj, când realizează că au greşit şi vor să-şi cumpere iertarea sau să-şi câştige dreptul la justificare, dar prea rar pentru că celalat merită, pentru că işi doreşte să-i facă o bucurie pentru ceea ce este omul căruia îi oferă şi nu pentru ceea ce reprezintă momentul în care oferă.
Şi, implicit, au uitat să şi primească. Acum, când primeşti ceva - „e clar, ăsta vrea ceva de la mine! Urmăreşte el ceva...”
La fel cum ziua mea este în fiecare zi, Moşul vine la mine în fiecare zi şi-n fiecare noapte. Mereu am motive de bucurie. Uneori mai multe, alteori mai puţine. Nu-mi fac griji că nu voi zâmbi şi-n ziua de Crăciun. Da'-i compătimesc pe ceilalţi. Azi n-am avut loc să-mi cumpăr nişte legume dintr-un hypermarket (pieţele erau deja închise la ora la care am plecat de la Craimont), de cei care se îmbrânceau peste tot disperaţi că „n-au luat cadouri”. Când pleci la vânătoare de cadouri e greu să nimereşti unul potrivit pentru persoana vizată. Cadoul potrivit e ăla care, atunci când îl vezi fără să fii în căutare de "ceva potrivit", te face să exclami - asta l-ar face pericit pe cel la care mă gândesc. Pur şi simplu, nu pentru că e sărbătoare şi nici pentru că se aşteaptă să primească ceva.
Dar ce trist trebuie să fie să oferi un cadou când ştii că celalat aşteaptă un cadou. „Uite, îţi ofer şi eu ceva, să fiu în rândul lumii, că toată lumea dăruieşte ceva azi”. „Vai, ce drăguţ eşti! Stai că am si eu ceva pentru tine.”
Oferă-mi un zâmbet când eu uit să o fac şi îţi voi fi mai recunoscător decât pentru orice cadou pus sub brad în noaptea de Crăciun. Un brad care ar fi fost mult mai util în pădure, înfipt în rădăcinile lui, nu într-un suport metalic.
Îi compătimesc şi pe cei care aşteaptă cu emoţie noaptea de Crăciun, să vadă ce vor primi. Doamne, câte dezamăgiri vor avea. Că ei „asteapta ceva”. Nu pot fi surprinşi de gest. Şi dacă acel cadou n-a fost inspirat... care mai e rostul? Că surpriză n-are de unde să fie.
Cineva mi-a replicat: dar tu nu aşteptai cu emoţie cadourile de Crăciun, când erai mic? Ba da! Pentru că atunci îl aşteptam pe Moş Crăciunul „Coca-Cola”. Credeam în el, în sania lui magică şi mă bucuram că nu m-a uitat, deşi eram la ţară, nu acasă. Uneori mă surprindea lăsându-mi cadouri şi la ţară şi acasă, în Craiova. Dar era altă poveste, nu credeţi? Dacă aş fi găsit ceva care să nu-mi placă sub brad, nu i-l dădeam înapoi lui Moş Crăciun să se ducă să-şi recupereze banii pe el.
Oamenii mă întreabă ce „mi-a adus” Moşul care „o să vina”, iar eu nici măcar nu ştiu ce voi face în acest weekend. Dar ştiu că voi trăi şi această zi ca pe toate celelate, adică aşa cum mă voi pricepe eu mai bine şi cum îmi va trăzni prin cap.
Vă urez şi vouă bucurie în suflet şi capacitatea de a trăi fiecare zi conştienţi şi de lucrurile bune care vi se întâmplă. Şi nu uitaţi că a trăi înseamnă acţiune, nu pasivitate. Înseamnă a accepta, nu a refuza că poate e greşit sau poate vei greşi. O viaţă în care faci greşeli nu este mai onorabilă, dar este mai folositoare decât una în care nu faci nimic.
Iar în ceea ce priveşte cadourile, vă reamintesc ceva ce şi mie mi-a reamintit editorialul din Adevărul de Seară, anume că un dar poate fi şi un gest, o faptă, nu numai un obiect. Un dar poate fi şi urcarea pe casă şi scuturarea coşului, dacă de asta are nevoie persoana respectivă. Şi e bine să nu aşteptăm Crăciunul pentru asta, deşi nici atunci nu e prea târziu. Mai bine atunci, decât niciodată.
Citeam prin ziarul mai sus menţionat, eram deja în metrou, îmi cumpărasem şi legumele, mă îndreptam spre casă... când am descoperit că am uitat cheile la magazin şi n-am cu ce să intru în casă. Aşa că m-am întors să-mi recuperez cheile, fascinat de cât de aerian pot să fiu
Iar de Crăciun, vă urez curajul de a oferi şi gesturi şi fapte, în locul obiecetelor pe care le puteţi cumpăra oricând, fără să fie nevoie să vă înghesuiţi prin magazine atunci când toată lumea doreşte să facă pe „Mosul”. Dar dacă vreţi să fiţi ca toată lumea, atunci spor la cumpărături şi la înghesuială.

4 comentarii:

Luci Elena spunea...

:)
Multumesc!

Nefertari Claire spunea...

Nu mai trecusem cam de mult pe blogul tau, Claudiu, si nici nu am mai vorbit de ceva vreme si imi era dor sa "te ascult". Iti multumesc pentru zambetul ce mi l-ai dat prin vorbele tale. Nici eu nu inteleg zarva asta din preajma sarbatorilor si stresul cadourilor. Pana la urma si sarbatorile sunt doar niste zile ca oricare altele, insa cu niste obiceiuri pe care le facem sau nu, le intelegem sau nu, le acceptam sau nu... si asa cum spui si tu, cele mai frumoase cadouri sunt cele pe care le primesti din suflet fara o ocazie anume.
Cat despre "mosul"...eu iti doresc sa iti aduca multa sanatate si voie buna...si un strop din magia copilariei pentru a putea visa cu ochii deschisi.
Pe curand.

Cristina Andrieş, spunea...

Trist. Pentru noi.
Aşa sunt unii fericiţi, cum pentru noi e o sărbătoare (de neuitat) fiecare zi în care nu ne străduim să fim ceva inventat de altcineva.

Claudiu Crăciun spunea...

Hei, hei... ma tot lovesc de Hemingway :).
Mai intai in zilele de an nou intr-un apartament de la poalele masivului Straja cand, citind de plictiseala, cu voce tare si cu sticla de Jack alaturi, prefata unei carti gasite in biblioteca acelei case ("Pe aripile vantului"), am gasit pasaje in care se vorbea de Hem'... apoi, acum ma uit la LOST, episodul 15 din sezonul 2 si, sa vezi minune, vorbesc tot despre Hemingway... Ultima carte tradusa in romana pentru prima data in 2010, a acestui autor, e chiar in fata mea si acum si acest comentariu... :)

Dar, facand abstractie de fina aluzie (pt. cunoscatori, evident ;) )... frumos si adevarat grait-ai!