"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 9 iunie 2009

Veşnica înfrângere

" Să nu mai spui de-acum, că eşti singur." Aşa începe totul. Iar toate aceste cuvinte sunt uitate, atunci când pleacă. Sau când o faci să plece .

Am fost în acest weekend prin munţii Retezat şi Godeanu. Îmi voi aminti curând, despre ei. Iar acolo, împreună cu oameni dragi, dar în singurătatea sufletului meu, am trăit mici bucurii şi am aflat mari adevăruri.
Am conştientizat din nou că fericirea nu are farmec, dacă n-ai cu cine s-o împarţi, dacă n-ai cui să o împărtăşeşti. Am fost întrebat de ce sunt singur. Poate că aşa îmi este sufletul - un singuratic. Sau poate că, ceea ce am eu de oferit, nu este pentru oricine. Sau poate că ceea ce mi se oferă, nu este ceea ce îmi lipseşte. Poate...
Căci e mai bine să ţi se mulţumească pentru ceea ce eşti, decât pentru ceea ce faci, sau spui.
Şi tot acolo, în mijlocul munţilor, am mai descoperit un adevăr incontestabil: din orice conflict pe care îl pornim cu zeii, ieşim întotdeauna învinşi. Întotdeauna!
Şi e ciudat, acest lucru! Noi, oamenii, făurim zei, avem puterea asta, dar apoi nu mai putem să îi înfrângem.
Nu mai putem face să dispară ceea ce noi înşine creem, chiar dacă, ulterior, credem sau realizăm că am greşit.

9 comentarii:

ema spunea...

nu, eu nu cred ca iesim invinsi din conflictele cu (dumne)zeii adevarati. mai sunt si din astia, iar ei nu ne inving, ci ne indruma atunci cand gresim drumul. cu cei creati de noi, poate ca mai avem o sansa sa invingem, dar ce folos?...
eu zic ca singuratatea e un bun pedagog, ne invata cum sa ne purtam cu iubirea cand apare. pentru ca la un moment dat tot apare.

Claudiu Crăciun spunea...

cand gresim drumul da, ne indruma. dar cand ne infumuram si ne luam de gat cu ei, strigam "EU" si facem pe vitejii, dau cu noi de pamant de nu ne vedem!
singuratatea nu e buna (poate doar singuratatea cautata). iubirea, pana la urma, tot apare. dar de murit, tot singuri murim!

Eu cred ca singuratatea, este la fel ca si suferinta - este doar o modalitate a divinitatii, de a ne arata ca ne-am abatut de la drumul cel bun si am alergat dupa himere...

ema spunea...

nu stiu daca nu e prea drastic: "dau cu noi de pamant", dar oricum trebuie sa ne doara putin ca sa invatam. e demonstrat:)

pana la urma, zic eu, important e sa gasim bucuria, indiferent unde, ca e in singuratate sau in ne-singuratate (am stat si m-am gadit, dar nu sunt sigura care e opusul singuratatii):)

Claudiu Craciun spunea...

WOW!... asta chiar m-a blocat!
Nu m-am gandit niciodata. Intradevar, care e opusul singuratatii?

Opusul "singuratatii", totusi, nu este "impreuna"?

Anonim spunea...

adevarat...opusul singuratatii este IMPREUNA.

Kaas spunea...

Discutia mi-a adus aminte de niste versuri ale unui mare anonim: "Ce vom face, Doamne,/ Cand vei vrea sa joci fotbal cu Pamantul?!"

De unde privesc eu, opusul singuratatii nu e impreuna, poti fi singur si impreuna, poti fi chiar mai singur impreuna.

Claudiu Crăciun spunea...

DA! Da, asa e... ai dreptate. Din pacate, stiu prea bine ce inseamna sa fii singur, impreuna.
Ai dreptate. Nu este asta opusul singuratatii. Atunci, care e!?

PS: Poti fi un zambet, dimineata? atunci omul are cea mai mare nevoie... cand se trezeste din visele sale si isi reaminteste realitatea care il inconjoara.
Poti fi?

deea spunea...

Sigur nu poate fi acel "impreuna" cu pretentii de exclusivitate pe care-l aparam cu indarjire, desi cel mai adesea e izvorat inconstient din conveniente interiorizate.

El, opusul, e prezent in toate acele momente in care dintr-un zambet, o privire, o atingere, simti cum "celalalt" ti-a inteles cu adevarat toata fiinta.
Si nu e musai ca acel "celalalt" sa fie acelasi pentru toata viata. Secunda in care ti-a atins sufletul a fost contributia lui la risipirea singuratatii tale.

Claudiu Crăciun spunea...

iti multumesc, deea, pentru aceste cuvinte uimitor de intelepte si de adevarate.

Abia acum am inteles care au fost adevaratele clipe cand singuratea mea a fost cu adevarat spulberata.

iti multumesc.