Sunetul unor paşi care pleacă...

Vă reamintesc că în urmă cu ceva vreme am postat o povestire de Hemingway pe care vă recomand s-o citiţi, dacă încă n-aţi făcut-o.

Următoarele cuvinte sunt, în mare parte, determinate de comentarii pe marginea povestirii.
Mike spunea, printre altele: "din punctul meu de vedere tema centrală a povestirii este singurătatea....şi tot ce se naşte din ea. Din singurătate pornim la drum şi nimerim prin nişte hăţişuri nedorite, din cauza fricii de singurătate nu ne urmăm inima ci încercăm să împărtăşim necunoscutul cu alţii, trăim toate dilemele vieţii în singurătate şi de cele mai multe ori le scoatem la iveală doar atunci când sunt clarificate şi deciziile sunt luate, şi mai presus de toate murim singuri.”
Trist, dar adevărat. Cu toţii suntem singuri în momentele cele mai importante ale vieţii nostre şi ne trăim dilemele tot în singurătate.
Iar moartea... ea este singurul lucru din lume care ne "afectează" numai în mod individual. Chiar dacă, din diverse cauze, în acelaşi loc ar muri mai multe persoane (sau, hai să spunem fiinţe), fiecare va muri în mod individual, unic şi diferit. Moartea, în sinea ei, prin felul cum se produce, afectează strict numai fiinţa care moare. Ceilalţi (dacă nu mor şi ei) sunt afectaţi doar prin dispariţia celui mort dintre ei şi sunt afectaţi abia după ce moartea s-a produs.
La fel şi bătrâneţea, fiecare o trăieşte în singurătatea şi pustiul sufletului său.
Dar chiar dacă murim singuri, unii din noi murim ţinuţi de mână, sau mângâiaţi pe păr... iar ultima amintire pe care o iau unele fiinţe, din această lume, este chipul cald, blând şi cumplit de trist, al fiinţei care i-a fost totul pe lume. Şi când ştim cât înseamnă o batistă fluturată în vânt pe un peron, care ne arată că însemnăm ceva, pentru cineva, în gara de unde plecăm, cum să nu însemne enorm pentru noi ştiind că atunci când ne urcăm în ultimul tren, cineva e acolo, lângă noi, ne spune la revedere şi plângând ne dă de înţeles că ne va simţi lipsa?
Iar dacă ni se va simţi lipsa şi ni se va duce dorul în locul de unde plecăm, am mai putea noi spune că am fost cu adevărat singuri în acel loc?

Sunt perfect de acord cu faptul că singurătatea ne înconjoară mereu şi ne pustieşte sufletul, dar încep să cred că singurătatea asta a noastră e bazată pe egoism. Nu lăsăm pe nimeni să-şi facă culcuş confortabil în sufletul nostru. Ne e teamă că poate ne va invada intimitatea şi nu vom mai avea suficient timp să fim noi înşine şi să ne gândim doar la noi şi să ne trăim viaţa şi să ne purtăm grijile cum vom avea chef, sau că dacă va pleca, în locul lui va rămâne deşertul. Şi astfel, acceptăm pustiul şi singurătatea şi trăim toată viaţa cu ele, de teama unui posibil deşert.
Iar dacă ceva ne roade sufletul, de ce să povestim? Oricum nimănui nu-i pasă cu adevărat şi după ce, eventual, ne va asculta, îşi va continua viaţa lui, îşi va vedea de grijile şi bucuriile lui şi asta ar fi tot.
Aşa că toţi facem precum David, personajul principal al povestirii despre care am amintit mai sus, care regretă în final că le-a spus despre elefant: "niciodată n-o să-i mai spun nici lui nici altcuiva ceva, niciodată nimic. Niciodată vreodată, niciodată." ... "...cu unghia de la degetul mare răzui puţin sângele care arăta ca o bucată de ceară de peceţi şi o puse în buzunarul cămăşii. Aceasta fu tot ce luă de la elefant în afară de începutul cunoaşterii a ce e singurătatea."
Iar Octavian Paler spunea: "Nu există pustiu, există doar încapacitatea noastră de a umple golul în care trăim."
Şi tot el mărturisea: "N-am ştiut că floarea amară a singurătăţii are, atunci când o atingi de obraz, sunetul unor paşi care pleacă."
Aceasta este adevărata singurătate: sunetul unor paşi care pleacă.

Şi da, eram sigur că aşa e. Opusul "singuratatii”, este ÎMPREUNĂ.