"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

O dupa-amiaza geroasa

Ti se vor intampla lucruri de care ai sa te caiesti, baiete”.
Aceste cuvinte s-au bulucit in mintea mea, brusc, venind din vremuri indepartate. Fara sa le fi chemat eu sau sa fi avut nevoie de ele. Era frig si mirosea a tutun prost si a acru, in microbuzul cu care ma intorceam de la munca, cand mi-au rasarit in minte acele cuvinte.
Asta e un lucru bun”, continua sa se desfasoare amintirea mea. “Si intotdeauna poti sa hotarasti daca sa te caiesti sau nu. Dar important e sa ti se intample. Stiu, stiu ca nu vrei sa faci ceva rau. Nici eu nu vreau. Dar esti o fiinta vie si vei face o multime de lucruri. Sa nu minti si sa nu furi. Toata lumea trebuie sa minta. Dar sa alegi pe cineva fata de care sa nu minti niciodata.”
Hm… Oare de unde venea amintirea asta?
Am deschis cartea pe care o aveam la mine. Cu mainile inghetate dadeam paginile cartii si citeam despre cum lor li se topea gheata in termos de caldura si nu mai aveau cu ce sa-si faca un scotch ca lumea. In Spania izbucnise razboiul civil. El era macinat de ganduri ca vroia sa fie acolo, sa ajute, sa lupte… dar mergea cu masina prin Florida, impreuna cu ea (era cu 14 ani mai mica). Ziua conduceau prin arsita, iar noaptea faceau dragoste in cabanute de lemn cu cearceafuri curate, iar la micul dejun, invariabil, mancau oua ochiuri cu sunca pe paine de secara.
Sa scape de arsita zilei, se arunca in valuri. Ea spune ca e o plaja frumoasa. El spune ca apa nu e la fel de buna ca cea din Golf Stream. Ea confirma: “Nu, cred ca nu. Dar dupa plajele din Europa e de necrezut.”
Eu n-am vazut plajele din Europa, imi zic. Dar cand ma gandesc la ale noastre si la apa tulbure, jegoasa si plina de alge si alte cele, ii dau dreptate. Totusi, vara, imi place sa fac baie in Vama Veche.
“Acum vine un val mare”, zice ea. “Un val intr-adevar mare. Acum sa saltam in sus si sa ne rostogolim impreuna odata cu valul.” De data asta prinsera un val urias si cand se inalta si se rostogoli sa se sparga, ei se aruncara pe linia de spargere si cand valul se prabusi ii rostogoli o data si inca o data ca pe un bustean zvarlit de valuri pe nisip.
“E mai bine decat sa te ineci”, zise ea. “Cu mult mai bine”…
Am inchis cartea. Ajunsesem la Piata Sudului (era cat pe ce sa scriu „la mal”). E frig ca-n Siberia, am gandit eu, coborand din microbuz. De unde dracu’ stiu eu cum e in Siberia? N-am fost niciodata. Dar am auzit ca e frig.
Acasa tot frig. Nu merge caloriferul.
Acasa? Patru pereti, si aia plini de mucegai, pot insemna acasa? Privesc in jur. Camera asta, in afara de dezordine, nu prea are multe din personalitatea mea. Rame foto cu clipe frumoase din trecut si echipament de munte imprastiat peste tot… un piolet, coltarii, claparii, rucsacul, frontala…
Beau din vinul ramas in sticla de la fratele meu. E rece, dar e un anestezic bun.
Un sunet ascutit in boxe. Cineva, pe messenger, ma intreaba ce fac. Raspund automat:
“Beau.”
“Vrei sa uiti ceva?”
“Nu. Beau doar fiindca am simtit ca vreau sa beau”.
“Pai? Esti alcoolic?”
Unii oameni nu inteleg nimic. Iar altii, prea putin.
Ma bucuram totusi ca puteam sa stau pe scaun, sa ascult muzica ce-mi place, ca aveam stomacul plin, un pat in care sa ma intind si o pilota groasa si calduroasa cu care s ama acopar si ca puteam sa beau... Oricum s-ar incheia povestile vietii noastre, ar fi bine daca s-ar putea sa ne fie bine si placut. Stiam deja ca nu te poti bucura decat de o singura zi odata si ca asta e intotdeauna ziua in care esti. Va fi azi toata ziua pana in noapte si maine va fi azi din nou. Asta e lucrul cel mai important pe care l-am invatat pana acum.
Vinul era rozaliu, tare si puternic aromat, iar din boxe, cei de la Pink Floyd strigau:

9 comentarii:

irina spunea...

:))))
ai luat-o razna, Claudiu!:)
Asta e cel mai fain post pe care l-am cititi la tine pana acum
cel mai viu, si cel ma putin patetic
cel mai plin de viata si mai fara filozofie goala.
dincolo de asta, mi-a placut FOARTE mult cum e scris....

si..:))dincolo de asta, am elucidat un mister, apropo de coincidentele care mis e intampla aproape in fiecare zi: Hei you...era piesa pink Floyd de care, incepand cu acum 2 saptamani, ma starduiam sa-mia duc aminte.
nua scult PF in mod uzual, si la cat d einculta sunt, imi aminteam ca am asculat la nesfarsit o piesa , mergand spre munte, cu un prieten in masina; il tot puneam sa o dea de la capat, pana si-a pierdut rabdarea:))), dar nu mai stiam care piesa; acum am aflat.
merci!

irina spunea...

:) iar acum, cand am citit pe bloggul tau, tocmai beam o cana cu vin rosu rosu ca sangele

La belle folie en rouge spunea...

acasa...cred ca acasa suntem in noi insine deocamdata...acolo ne retragem si ne simtim cel mai bine, cu bune si rele, dupa o zi in lume...eu una, de "acasa" cea cu 4 sau mai multi pereti si insufletita de familia mea ca in vise, sunt departe...dureros de departe...
si cand vinul iti sopteste vise pe la pleoapele aproape unite, nu mai e timp si nici spatiu in jurul tau. esti doar tu, nu?
ciudat cum, desi sunt atatia oameni in jur cu care ne impartim vietile, suntem tot singuri cand ne punem capul pe perna...
"Hey you, don't tell me there's no hope at all..."

Claudiu Crăciun spunea...

Ilona ((irina, nu te supara, dar eu cu acest nume "te-am cunoscut" si prefer sa continui sa-ti spun asa), poti sa-mi spui si mie ce te face sa crezi ca am luat-o razna? Adica, ma rog, simt eu ca ar cam fi asa, dar nu stiam ca se vede si din exterior :).
Ma bucur ca ti-a placut "cum" am scris...
A, si... nu stiam ca pana acum am fost patetic :P.

Diana, ce sa zic? Iti recomand, ca un fel de raspuns al meu la ultimele tale cuvinte, sa citesti postul meu din 31 ianuarie 2008 (vezi arhiva).

Suntem nevoiti sa strabatem multa mocirla si absurditate, pana sa ajungem acasa, si n-avem pe nimeni sa ne calauzeasca, singura noastra calauza ne e dorul de casa...
Eu, marturisesc, ma simt din ce in ce mai aproape. Nu stiu daca voi ajunge "acasa" vreodata, dar niciodata in viata mea nu m-am simtit mai aproape ca in ultimii doi ani ai vietii mele.
"Incotro ne indreptam?... Spre casa, mereu spre casa", spunea Hermann Hesse.

Si mi se pare de-a dreptul interesant ca si tu imi mentionezi acelasi vers din melodie, ca si Ilona

irina spunea...

"ai luat-o razna" in limbajul meu, si sus unor oameni carora imi permit sa le spun asa ceva, e un compliment. ca si "esti nebun/a" : dealtfel, dar mi s-ar fi parut cam deplasat sa trantesc direct expresia asta (ultima) aici:)
Ilona, imi place mult numele asta, si mi-as fi dorit sa ma numesc asa, mi-a placut si personajul din Padurea spanzuratilor.

Claudiu Crăciun spunea...

Banuiam eu ca e de bine, Ilona :)
Si ma bucur mult ca ai resimtit acest text asa cum imi doream sa fie resimtit - viu, plin de viata, si fara filozofie... chiar daca nu e vorba numai despre stari de beatitudine. Viata nu inseamna numai fericire.
Dar ne-a fost data ca s-o traim!
Cineva, despre acest post, mi-a zis ca i se pare un elogiu adus vietii.
Asa o fi, n-o fi asa!?... fiecare il percepe in functie de ce-si aduce aminte despre el, cand citeste aceste randuri. Zic eu! :)

bogdan spunea...

faina poza

Claudiu Crăciun spunea...

Imi cer scuze, fata de cei care folosesc browserul Mozilla Firefox, pt forma haotica a acestui text. Nu inteleg ce se intampla, dar am renuntat la lupta cu acest browser.
Acest text poate fi vazut, asa cum l-am conceput, ca editare, doar cu browserul Internet Explorer.
Am stricat forma multor texte, pt a putea fi vazute cat de cat normal si cu Mozilla. Insa, de azi, renunt la acest razboi.
Acest blog nu poate fi vazut, asa cum l-am conceput si cum continui sa-l editez eu, decat cu Internet Explorer. de ce? - nu stiu!...
Imi pare rau ca, incercand sa dau o forma citibila si pt mozilla, am stricat forma multor texte, o forma ce imi era draga - caci da, uneori e foarte importanta si asezarea in pagina, a unui text.
Daca alineatele si paragrafele nu corespund cu sensul textului, totul pare agramat.

Claudiu Crăciun spunea...

In sfarsit! dupa lupte seculare, se pare ca am repurtat o victorie asupra Mozillei Firefox :)... caci, iata, textul are forma dorita de mine.
Yupiiiii....