Nu pot sa inteleg cum te-ai putea indoi de existenta ziditorului, cand te uiti la cele cladite de el? Ar putea fi oare posibil ca, privind un zid, sau o cladire, sa te indoiesti de existenta celui care le-a cladit? Ca doar nu s-au ridicat singure!... Cine a impodobit cu stele bolta cereasca? Cine a imbracat pamantul cu haina frumoasa? Cine altul, daca nu ziditorul? Daca ignoranta te indeamna sa raspunzi la toate cate nu intelegi cu un simplu „nu stiu” sau un ingamfat „nu ma intereseaza”, ce-ai sa raspunzi cand, eventual, copilasul tau nevinovat te va intreba: „Tati, cine a facut toate lucrurile care ma incanta pe lumea asta: pamantul, apa, soarele, muntii, padurile si florile?” Oare ai sa-i raspunzi: „nu stiu”? Cum poti sa nu stii, daca totul se afla in fata ta? Sau te va intreba copilul: „Mami, ce ma asteapta in viata de dincolo de mormant?” Ce-ai sa-i spui daca nu stii nimic? Ce-ai sa-i raspunzi? Il vei lasa sa-l vanture ademenirile lumii? Mai gandeste-te...
Mi-a ramas cuibarita in minte ideea ca va sosi timpul perfectei mantuiri, a perfectei impacari, cand flacarie iadului se vor stinge si satana, fiul risipitor, va urca in rai si va saruta mana tatalui cu ochii plini de lacrimi. „Am pacatuit!”, va striga si tatal, deschizand larg bratele, va spune: „Bun venit, bun venit, fiul meu: iarta-ma ca te-am chinuit atat de mult.”
N. Kazantzakis pomenea despre un sfant care nu-si putea gasi odihna in rai. Dumnezeu i-a auzit suspinele si l-a chemat la judecata. „Ce este? Ce te face sa suspini?” a intrebat El. „Nu esti fericit?” „Cum ai vrea sa fiu fericit, Doamne", a raspuns sfantul, "cand chiar in mijlocul raiului este o vale a plangerii?” „Ce vale?” „Lacrimile celor osanditi!” Cu aceasta poveste, a zguduit din temelii linistea deplina si cu greu castigata, a unui calugar sihastru ce traia intr-o grota de pe muntele Athos...
As vrea sa pot sa cred si eu cum crede bunica mea, taranca simpla si naiva, fara sa-mi pun intrebari, vreau, dar nu pot! Si probabil ca voi fi devorat de minte, de eul meu, de mine insumi. Lucifer a fost azvarlit din rai si asta pentru ca s-a intors spre Domnul si a zis: „Eu.” Datorita acestui eu, acestei constiinte de sine, omul a fost separat de Dumnezeu. La inceput totul era unit, traiau multumiti la sanul sau. Nu exista nici tu, nici eu, nici el; nu exista al meu, al tau, nu existau doua lucruri, totul era una. Un cosmos, o fiinta. Acesta era paradisul de care am auzit, acesta si numai acesta, de acolo am pornit cu totii. Iata ce isi aminteste sufletul, iata spre ce tinde sa se intoarca. Ce este moartea? E un magar pe care ne urcam si plecam.
Amintirile sunt vagi... Stramosii nostri nu stiau, dupa cum nici noi nu stim ce anume asteapta Dumnezeu de la viata noastra - si tocmai intr-un atare moment sunt scrise cartile, pictate tablourile, deoarece nu vrem si nu putem uita cine suntem.
Gandul perfectei impacari, poate lipsit de piosenie, dar, cine stie, poate de trei ori mai sfant, continua sa ma bantuie....
3 comentarii:
Bantuie-l si tu pe el :) :D
A, si .. legat de titlu.. Stiu la ce te referi, nu mai vorbim de asta acum. Dar legat de iubire, stii si tu.. ca o simti si fara sa o vezi, adica.. Of, nu mai are sens ce vreau sa zic
Foarte frumos scris. "Eu" a separat pe om si l-a alungat din raiul unitatii.
Cine sunt eu? Iata o tema de meditatie.
Trimiteți un comentariu