"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.
Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."
Candva am fost prieteni buni, apropiati... dar a venit o clipa rea - si ne-am despartit, dusmani.
Au trecut ani multi... si iata ca, ajuns in orasul unde traia el, am aflat ca este bolnav fara leac si ca doreste sa ma vada. M-am dus la el, am intrat in odaie... privirile noastre s-au incrucisat. Abia l-am recunoscut. Doamne! ce facuse din el boala!
Galbejit, uscat, chel cu totul si cu cioc carunt, sedea numai intr-o camasa anume taiata bucati.... nu putea sa indure apasarea hainelor celor mai usoare. Imi intinse brusc o mana infricosator de slaba, roasa parca de un caine, si ingaima cu greu cateva vorbe de neinteles - salut sau dojana, cine stie? Pieptul chinuit se ridica si se lasa in jos si pe luminile micsorate ale ochilor, care se aprinsera deodata, se ivira doua lacrimi zgarcite, de suferinta.
Inima mi se stranse in piept... M-am asezat pe un scaun alaturi de el si... lasand fara voie ochii in pamant in fata acestei groaze si uraciuni, i-am intins de asemenea mana.
Dar mi s-a parut ca nu mana lui o luase pe a mea.
Mi s-a parut ca intre noi sta o femeie inalta, blanda, imbracata in alb. O haina lunga o infasoara din cap pana in picioare. Ochii-i palizi, adanci, nu se uita nicaieri; buzele-i severe, albe, nu rostesc niciun cuvant.
Femeie aceasta ne-a unit mainile... ea ne-a impacat pentru totdeauna.
Animalele sunt tare iscusite la privitul fix si nu le deranjeaza... si nici nu te fac sa te simti stingherit. Te pot fixa minute intregi cu privirea, fara sa te faca sa te simti aiurea.
Daca un om, un seaman, se uita fix la tine cateva clipe, il intrebi contrariat: "Ce e? Ce te holbezi asa la mine?"
Un animal nu are ratiune.
Un animal nu minte, nu are nimic pe suflet, de aceea te poate privi fix, calm.
Un animal nu are "ganduri murdare", "ganduri ascunse" sau pareri ironice, de aceea nu te deranjeaza ca se uita fix la tine (cu exceptia animalelor agresive sau carnivore, a caror privire poate fi amenintatoare sau "pofticioasa").
Un animal te priveste, pur si simplu. Si asta nu te deranjeaza.
_____________________________
Zimbrul din imagine a fost fotografiat in data de 24.03.2013, in timpul unei ture de bicicleta la Zimbraria Neagra (jud. Dambovita).
Pe la ora 17 m-am bagat la somn, cu gandul sa dorm o juma' de ora. Niciodata nu-mi iese asta - cand dorm dupa masa, sa dorm exact atat cat imi propun. De obicei dorm dublu, sau nu ma mai trezesc pana a doua zi dimineata.
De data asta m-am trezit pe la 19:52.
In somn, visam ca urcam un horn stancos, abrupt si destul de dificil. Nu aveam idee unde sunt, ce e cu mine acolo, dar continuam sa ma catar. Eram singur. La un moment dat, m-am intrebat daca o mai fi fost cineva, vreodata, pe aici.
Si cum urcam eu, dintr-o data hornul s-a largit si a devenit mai putin abrupt. Am gasit pe dreapta o grota oblica. M-am asezat in ea, m-am intins rezemat de peretii grotei, in pozitie oblica, am pus mainile sub cap si ma odihneam, cand privirea mi s-a abatut pe tavanul grotei, care era la o distanta mica de mine (il puteam atinge), unde am vazut, scris cu fum, urmatoarea intrebare: "De ce esti aici?"
Am scos un pix si am mazgalit cu el raspunsul (nu ma intrebati de cand scriu pixurile pe pereti, dar raspunsul a iesit destul de vizibil si, culmea, citet): "Pentru ca pot."
Apoi, am pornit mai departe, pe horn in sus, intrebandu-ma cine o fi scris acea intrebare?
Tot catarandu-ma, am iesit dintr-o data intr-un fel de amfiteatru, intr-un spatiu larg, cu fundul aproape plat, in intregime stancos. Eram inconjurat din toate partile de pereti stancosi si inalti, inaccesibili. Mi-am dat seama ca mai departe nu am cum sa ma duc. Trebuia sa ma intorc pe unde am venit. N-aveam niciun stres ca n-am nicio coarda la mine si nici nu simteam ca mi-ar trebui.
M-am apropiat de peretele stancos al amfiteatrului, pe partea dreapta si, cu o bucata de piatra ce semana cu creta, m-am apucat sa mazgalesc ceva. Cand am terminat, am citit ce-am scris si mi-a placut atat de mult. Atat de mult!
Era cel mai sincer lucru pe care-l scrisesem, era adevarul pur... asa-mi parea mie.
Dar... desi am recitit de multe ori, in vis, acea fraza, si am repetat-o si cu voce tare (tot in vis), am uitat-o!
Nu-mi mai aduc aminte care era acea fraza, desi imi parea atat de clara! Tot ce tin minte, e ca fraza continea urmatoarele cuvinte: "arta ipocriziei" si "constrangere". Dar nu mai am idee nici in ce ordine erau aceste cuvinte in fraza si nici care erau celelate cuvinte care, impreuna cu acestea, dadeau sens frazei.
Am inceput sa cobor, pe horn. Ma descataram linistit si, cum ma descataram eu asa, situatia imi amintea de filmul "Fiul muntilor", pe care il vedeam cand eram mic.
Am ajuns din nou la grota in care m-am odihnit si, din nou, am facut un scurt popas. Citeam intrebarea si raspunsul meu de pe tavan si atunci am scos pixul si am completat cu un nou raspuns. "Pentru ca vreau."
Si m-am intins din nou, cu mainile sub cap, recitind intrebarea aceea si cele doua raspunsuri ale mele si ma intrebam daca va vedea cineva, vreodata, aceste cuvinte de pe tavan si daca da, oare va sti ca raspunsurile apartin aceleiasi persoane, sau va crede ca sunt scrise de persoane diferite?
Si cum sedeam eu si meditam asa, dintr-o data peisajul se schimba brusc, sub mine si in jurul meu. Eram pe o faţă de munte cu o inclinatie mare, ma chinuiam sa inaintez in sus. Era zapada, toata numai placi de vant. Am privit in urma si mi-am vazut urmele. Venisem pe langa un perete de stanca, iar acum trebuia sa fac o traversare. Nu-mi placea. Stateam incordat, sprijinindu-ma in zapada si cu genunchii si ma tineam de un colt de stanca iesit din zapada. Mai jos de mine, chiar in dreptul meu, la vreo 15-20 de metri, erau cei doi prieteni care, de putina vreme, "se pricep la avalanse"... Stateau pe loc, sub mine, urmarindu-ma daca pot inainta si eu gandeam: "Tot nu s-au invatat minte! De ce naiba stau sub mine? Daca se rupe zapada cu mine, ii ia cu totul, ii ingroapa!"
M-am intors cu fata spre deal. Panta mare, iar eu habar nu aveam de unde venim si incotro ne ducem.
Privind in sus, m-am intrebat: "Ce caut eu aici?"
Si in acel moment zapada s-a rupt sub mine si am luat-o cu viteza la vale, cu fata in jos. Alunecam lungit pe burta, cu fata in zapada, cu mainile intinse deasupra capului, curgeam la vale si nu puteam face nicio miscare si zapada ma acoperea. Alunecarea nu era deloc lina. Simteam o presiune din ce in ce mai mare pe tot corpul, eram strans ca intr-o menghina si respiram din ce in ce mai greu... iar intunericul se facea din ce in ce mai gros. Ma simteam din ce in ce mai strans in menghina, nu mai puteam sa respir, simteam cum curg la vale si dintr-o data faţa a inceput sa-mi amorteasca in diverse locuri, pe care, brusc, le simteam umflate... ma loveam de stanci, in alunecare.
Am mai apucat sa gandesc doar "Asta e..." (dar constientizarea acestui gand a fost, probabil, cel mai groaznic moment pe care l-am cunoscut vreodata, chiar si in vis) si, dintr-o data, s-a facut liniste.
Aveam ochii deschisi si ghiceam cate ceva, prin semi-intuneric. Mi-au trebuit cateva secunde bune ca se realizez ca priveam spre scaunul de la biroul meu, din camera. Ma trezisem.
Am scos un oftat din adancul sufletului.
Si, deja treaz fiind de cateva secunde, dintr-o data am sarit din pat, aproape aruncand pilota, privind undeva in spatele meu, prin perete si gandind disperat: "Ei unde sunt? I-a ingropat avalansa!"
Si apoi m-am inmuiat, dintr-o data... "Stai, dom'le, calm, ca te-ai trezit deja, ce dracu'!", m-am linistit eu, singur, si m-am intins rasufland usurat, in pat.
Si, privind tavanul, am inceput sa rad.
_____________________________ * Fotografia a fost facuta in 2005
De la Nichita Stanescu citire: "Eu cred ca un om este ceea ce isi aduce aminte despre sine insusi. Bunaoara, eu ma consider pe mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt. De asta uneori oamenii sunt in aparenta schimbatori sau au umori diferite. De fiecare data iti aduci aminte alte lucruri despre tine insuti."
Am observat ca, in ultimii doi ani, m-am folosit destul de des de acest citat; probabil pentru ca devin din ce in ce mai constient de "imprevizibilul" firii mele. Acum pot zambi cu soarele si luna, cum spunea un vers ce-mi vajaie prin cap, iar in clipa urmatoare ceva din jur ma poate face sa uit complet de aceste astre minunate si nu numai de ele. Dar n-am zis niciodata ca as fi un om perfect si nici n-am sa sustin vreodata asta. Numai eu stiu cat de departe sunt de ceea ce cred eu ca ar trebui sa insemne perfectiune.
Dar in fiecare lucru pe care il fac, pun pasiune. O, da! Si consider ca fiecare zi traita, fiecare persoana intalnita, fiecare km strabatut, reprezinta un reper in drumul meu catre ideea de OM.
In tot ceea ce facem, trebuie sa punem si un strop de pasiune. Astfel, tot ce va iesi din mainile noastre, sau din mintea noastra, va pastra un strop din noi insine.
Nu pot sa nu pun un strop din personalitatea mea in tot ceea ce fac, chiar daca nu tot timpul acel strop este unul dulce. Dar oricum ar fi el, in rezultatele straduintelor mele se va regasi si acel strop din mine, care am fost la un moment dat, iar aceste rezultate (fie ele ceva tangibil ori doar amintirile unor persoane) vor continua sa vorbeasca lumii despre mine chiar si atunci cand urmele pasilor mei se vor fi sters demult de pe pamant.
Aceasta e singura "nemurire pamanteana" in care pot sa cred.
Uneori am uitat sa ma deschid spre necunoscutul fascinant al vietii si mi-am lasat inima sa rugineasca in tipare. Alteori nu.
Am avut curajul noului acolo unde totul parea catalogat, clasat.
Am avut momenetele mele de ratacire, cand am optat inconstient pentru interpretari dureroase ale realitatii, cand eu ma percepeam lipsit de alegeri sau de putere. Dezvoltam sentimente de tristete, revolta, neputinta in loc sa interpretez situatiile pe care le traversam intr-un mod care sa ma mobilizeze sa rezolv problemele.
Si as vrea sa spun ca de acum nu voi mai fi asa, ca am inteles ce anume era gresit si nu voi mai repeta greseala, dar stiu ca nu as avea dreptate. Pentru ca stiu ca sunt dominat de ceea ce simt, nu de ceea ce gandesc si asa voi ramane.
Am mai spus-o si-o repet: "The Life of Pi" e filmul care mi-a placut cel mai mult, din ultimii vreo 3 ani si pe care chiar il recomand, fara retineri.
Are de toate, insa cu masura si fara a exagera. Are si un strop de fantezie, dar fara sa depaseasca sfera posibilului, adica fara sa-l transforme intr-un basm. Si e foarte inteligent si profund, fara kitsch-uri si fara faze deja fumate (dar cu care mergi la sigur, pe segmentul consumatorului fara pretentii). Iar finalul e atipic pentru Hollywood - pastreaza caracteristicile lumii reale, fara niciun rabat de la normalitate, chiar daca, probabil, asta ar fi "cucerit" mai mult publicul.
E un film cu imagini spectaculoase, pe care il recomand in varianta 3D. Un film care, ca mesaj si punere in scena, trimite in derizoriu banala poveste din Avatar (desi nu cred ca sunt din aceeasi categorie).
Un film fara inghesuaiala de la The Hobbit, dar de la care pleci cu ceva!
Si e tare fain sa vezi filme 3D.
La acest film, de exemplu, mi-a intrat odata o pasare de mici dimensiuni in ochi, mi-a trecut pe la ureche un peste zburator de m-a facut aproape sa sar pe scaunul vecin, iar pacatosul ala de trigu m-a facut de cateva ori aproape sa indoi manerul de la scaun. Odata era cat pe ce sa dau din maini sa ma apar de ghearele lui.
Si am oftat din adancul sufletului, plin de griji, atunci cand, dupa toate cate se intamplasera, in departare am vazut norii cumulonimbus cum veneau, cu furtuna cu tot... intr-atat de mult a reusit sa ma prinda filmul.
Repet: IL RECOMAND!
Eu am vazut filmul pe 26 decembrie 2012, dar inca mai ruleaza in cinematografele din capitala, 3D.
Cand relatiile umane de dragoste esueaza (relatiile niciodata nu esueaza cu adevarat, decat in sensul strict omenesc, adica ele nu produc ceea ce vrem noi sa produca), ele esueaza pentru ca s-a intrat in aceste relatii din motive gresite.
Majoritatea oamenilor intra intr-o relatie , gandindu-se mai degraba la ceea ce pot sa obtina din ea, decat la ceea ce aduc ei in ea.
Scopul unei relatii, insa, este acela de a decide ce parte din tine ai vrea sa se arate, nu ce parte din celalat ai putea sa capturezi si sa pastrezi.
E foarte romantic sa spui ca tu erai "un nimic" pana cand nu a aparut o anumita persoana, dar aceasta nu este adevarat. Ba, chiar mai rau, arunca asupra acestei persoane o povara incredibila de a fi ceea ce el sau ea nu este cu adevarat.
Nevrand sa te dezamageasca, ei incearca din rasputeri sa fie si sa faca niste lucruri, pana cand nu mai pot.
Nu mai pot sa se incadreze in imaginea pe care tu ai construit-o despre ei, nu mai pot sa ramana in rolurile pe care tu le-ai dat sa le joace si, astfel, creste resentimentul si urmeaza mania.
In cele din urma, aceste persoane incep sa-si ceara inapoi adevarata lor fata, actionand tot mai mult in concordanta cu ceea ce sunt ei de fapt, fata de ceea ce ai fi vrut tu sa fie. Din acest moment, tu spui ca ei "s-au schimbat".
E foarte romantic sa spui ca, din clipa in care a intrat cineva special in viata ta, te simti desavarsit. Totusi, scopul unei relatii nu este de a avea o alta persoana care sa te desavarseasca, ci de a avea pe cineva cu care sa impartasesti desavarsirea ta.
"Problema" este atat de simpla, atat de elementara si totusi atat de tragic de prost inteleasa: cele mai mari vise ale noastre, cele mai inalte idealuri, cele mai dragi sperante sunte legate de persoana iubita, mai degraba decat de Sinele nostru iubit. Testul realtiei noastre este legat de cat de bine s-a incadrat celalat in idealul nostru si de cat de mult ne-am ridicat noi la idealul lui sau al ei. TOTUSI, SINGURUL TEST ADEVARAT ESTE CAT DE BINE NE-AM RIDICAT NOI LA IDEALUL NOSTRU.
Fiecare persoana din interiorul relatiei trebuie lasata sa-si faca griji, nu in legatura cu celalat ci numai, numai, numai in legatura cu propriul Sine. Acest lucru poate parea ciudat, pentru ca ni s-a spus ca, intr-o relatie de cea mai inalta calitate, iti faci griji numai pentru celalalt. Insa, o relatie esueaza tocmai datorita concentrarii noastre asupra celuilalt - a obsesiei noastre pentru celalat (a dorintei noastre ca celalat sa fie ceea ce speram noi).
Cum este celalat? Ce face celalat? Ce are celalat? Ce spune celalat? Ce vrea? Ce cere? Ce gandeste? Ce spera? Ce planuieste?
Nu conteaza ce este, face, are, spune, vrea, cere celalat. Nu conteaza ce gandeste, spera, planuieste celalat. Singurul lucru care conteaza este ce sunt eu fata de toate aceste lucruri.
N. D. Walsch
______________________________________
Pai cum am putea fi fericiti intr-o relatie, dragii mei, daca ne concentram asupra celuilalt cu toate sentimentele noastre (pozitive sau negative), cu toate asteptarile noastre, si daca nu ne gandim in primul rand la ce suntem noi in acea relatie? Cum putem fi fericiti daca doar asteptam de la celalat sa se ridice la nivelul asteptarilor noastre despre el, cand stim ca singura sursa a dezamagirilor o reprezinta asteptarile?
Toti au asteptari de la celalat, dar aproape nimeni nu are asteptari de la el insusi intr-o relatie.
Dar toate-s vechi si noua toate. Vom continua sa pornim relatii incercand sa ne ridicam la nivelul asteptarilor altora (adica sa nu fim ceea ce suntem sau am vrea sa fim noi, ci ceea ce credem ca ar vrea ceilalti) si avand asteptari de la celalat. Adica vom continua sa traim in greseala, considerand ca asa e normal, pentru ca asa am fost invatati. Si vom ura, si vom dispretui, si vom plange, si vom suferi, si vom numi viata urata si ne vom injura soarta, fara sa intelegem ca totul vine dintr-o perceptie gresita a ideii de relatie.
Si astfel, cu timpul, locul romantismului in viata multora dintre noi, va fi luat cu succes doar de reumatism... Si ne vom considera indreptati-ti sa spunem ca am devenit asa datorita relatiilor pe care le-am avut, pentru ca, mama mamii lor, aia sau alea cu care eram intr-o relatie n-au stiut sa ne fie noua pe plac si au facut la fel ca noi: au asteptat ceva de la noi, in loc sa se straduiasca sa ne fie noua pe plac!
Vom continua sa asteptam "ceva" de la ceilalti, pe motiv ca ii iubim, in loc sa asteptam de la noi insine si sa oferim.
Facand curatenie prin calculatorul de la magazin, am gasit urmatorul text, salvat in luna februarie a anului 2012.
Textul este neterminat. Ciudat mi se pare faptul ca, acum, nu mai am nicio idee la ce vroiam sa ajung (pentru ca imi pare ca textul se indrepta spre ceva care, atunci, probabil se dorea spus). Nu mai am nici cea mai vaga idee cum doream sa inchei acest text, precum nici nu-mi mai amintesc cum s-a incheiat acea seara geroasa, desi imi amintesc perfect alergarea aceea si tot ce am scris ca facusem inainte.
Acest fragment, insa, ma surprinde intr-un anumit moment al vietii mele exact asa cum eram atunci si din acest motiv il postez asa cum l-am gasit, fara alte adaugiri si fara a-l incheia in prezent, cand nu mai stiu unde vroiam sa ajung, sau ce vroiam sa spun, atunci.
Imi cumparasem ceva de mancare si mai poposeam oleaca in fata magazinului, privind razele inghetate de soare cum imbaiau in lumina mormanele de zapada murdara. Eram deja in perioada cu avertizare meteo cod portocaliu pentru ger, dar inca era cald pentru ceea ce urma sa vina, dupa prognoza. Erau cam 8 grade. Bineinteles cu minus in fata.
Priveam in lungul strazii, spre soare, fara un scop precis. Oamenii treceau cu greu pe langa mine, caci intre magazin si mormanul de zapada ce strajuia strada erau mai putin de 40 de centimetri. Printre atatia straini si printre tobele de esapament care isi difuzau poluantii precum polenurile unei noi ere, m-am pomenit stapanit de un sentiment de tristete pe care nu izbuteam sa mi-l controlez. Mi se parea ca momentul magic al zilei a trecut, iar eu n-am facut nimic.
Deasupra mea era doar cerul rece, dar innecat de soare. In jur, omniprezent, frigul! Si oamenii... distanti, reci, nepasatori, mergeau ca si cum ar fi fost singuri, fara sa observe pe nimeni in jur. Efect nociv al marilor orase. Ne obisnuim cu atatia oameni care ne agreseaza intimitatea (cersetori, aurolaci, sarlatani) incat daca cineva ne opreste cu "Nu va suparati...", marim pasul si raspundem din reflex cu "Nu ma intereseaza", desi poate omul vroia sa ne intrebe cum ajunge undeva, ori alta informatie utila lui si pe care noi am fi putut sa i-o oferim. Am invatat, in capitala, ca daca vreau sa mi se raspunda la o intrebare, in special in zonele aglomerate, trebuie sa trec peste introducerile politicoase gen "nu va suparati" si sa incep direct cu problema: "Cum ajung in cutare loc?" sau "Stiti cumva unde e... ceea ce caut?". Ca daca incep cu "nu va suparati..." omul deja a fugit de langa mine cu un morocanos "N-am timp", ca tocmai scapase pe ultimii 200 de metri de doi cersetori, trei sarlatani cu super-oferte, o maicuta care strange bani pentru clopotul nu stiu carei manastiri si doua femei plus un barbat care l-au abordat cu "Nu va suparati, aveti doua minute?", povestindu-i ca sunt de la fundatia X si trang bani pentru o fetita sau un baietel bolnav de... ceva. Astfel ca nu e de mirare ca omul merge spre treaba lui, cu capul intre umeri si, eventual, castile in urechi si cu ochelari de cal.
Si totusi, habar nu avem noi cat inseamna prezenta celorlalti! Noaptea, singuri in camera, ne simtim in siguranta, tocmai pentru ca in subconstientul nostru stim ca deasupra, in stanga, in dreapta, sub noi... e cineva. Singur sau insotit, fericit sau trist, nu conteaza. Ca atunci cand esti pe munte, noaptea, si auzi animale salbatice in departare. Te simti mai in siguranta daca stii ca dincolo de panza cortului tau mai falfaie si altele, adapostind sub ele semeni. Chiar straini de-ar fi!
Sedeam fara rost aglomerand trotuarul, privind aiurea si temator ca am ratat momentul magic al zilei fara sa fi facut nimic. Si ce-as putea face, am gandit eu, atunci? Gand nesabuit! Cand in fiecare clipa sunt mii de optiuni, o infinitate de posibilitati...
Mi-am amintit ca Hemingway marturisea ca atunci cand se simtea blocat si nu stia cum sa inceapa o povestire, isi zicea sa inceapa cu o propoizitie adevarata. Auzea o multime de propozitii adevarate in jur. Scria una si de aici incepea totul.
Am privit si eu in jur. Cineva alerga sa prinda tramvaiul si era cat pe ce sa se imprastie pe gheata. M-am gandit cum o fi sa alerg pe ger si gheata. Si... Bingo! Asta e! Asta am sa fac! Am sa alerg, sa vad cum e pe zapada si pe cod portocaliu de ger. Nu mai alergasem din vara!
Am intrat in magazin cu hotararea luata. Mi-ar fi placut sa nu alerg singur, dar s-a intamplat sa alerg singur.
Asteptam seara sa alerg. O seara care mi-a demostrat ca asteptarile nu-si au rostul. Esti liber sa speri, dar nu-ti face asteptari. E greu sa separam speranta de asteptarile pe care ni le facem, insa e o mare diferenta. Speranta nu-ti aduce dezamagiri.
Si, cu speranta in suflet si deloc dezamagit, seara, la 19:45, ma pregateam de alergare. Am verificat temperatura de afara. Dezamagitor. Pe cod portocaliu de ger, doar -11 grade.
Cum n-am alergat niciodata pe frig, am cam exagerat cu hainele. Pantaloni de corp de lana si peste ei pantaloni de polar grosi. Bluza de corp de lana, polar de 100, polar de 200 si peste ele un hanorac de primavara, cu gluga. Si un guler de polar care imi acoperea nasul si gura, lucru care s-a dovedit util. Si caciula Black Diamond, bineinteles.
Convins deja ca in aceasta seara imi sunt rezervat doar eu, mie insumi, pornesc cu mine la alergat. Au fost deajuns 300 de metri de alergare, ca sa inteleg ca am prea multe haine pe mine. Asa ca am dat jos hanoracul si l-am legat in jurul taliei. Si la drum.
Cand am intrat in parc, m-a palit vantul. Zapada era bine batuta, in cateva locuri era si inghetata, dar alergatul decurgea ok. Cand am intrat pe aleea care inconjoara lacul, m-a ochit un alergator si m-a luat de iepure. Insa respira atat de suierator, de ziceai ca-si da duhul, la fix doi metri in spatele meu, incat am marit pasul si l-am lasat in urma, alergand singur pe drumul meu.
Am mai spus-o si o repet. Fiecare om are drumul lui in viata si il parcurge dupa cum doreste. Eu cunosc doar unul din miliardele de drumuri existente. E drumul meu, deci, pentru mine este cel adevarat. Cred in el! Cred in viata traita din plin, cred in bucuria simturilor si cred ca tot ceea ce face omul trebuie facut cu pasiune, chiar daca tot ceea ce este trait intens se consuma mai repede. Prefer flacara unui foc viu care lumineaza si incalzeste lucrurile in jur, deca fumul unui foc ce arde mocnit, fara a produce lumina sau caldura, dar care dureaza. Si chiar daca nu mai sunt lemne noi, alea care sunt, tot in flacari uriase vreau sa le vad mistuindu-se. Fumul si taciunii unui foc mocnit nu-mi aduc nicio bucurie, asa ca nu are importanta ca dureaza mai mult. Ce-mi pasa mie cat dureaza sau cat ar putea dura, ceva ce nu-mi aduce nicio multumire si nicio bucurie?
Si mai cred cu tarie ceva. Cred ca omului ii este interzis doar un singur lucru: sa-i faca pe semeni sa sufere.
In rest... imi amintesc ce spunea Hemingway despre imoralitate. Spunea ca imoral este un lucru care, dupa ce l-ai facut, te face sa te simti rau. Daca insa tu te simti bine si n-ai nicio remuscare, inseamna ca acel lucru nu e imoral. Personal, sunt de acord cu asta.*
Foarte putina lume in parc si asta imi prindea bine. Lacul inghetat bocna. Cate un curajos (adica inconstient) pasea mandru pe gheata lacului. O haita de caini se harjoneau pe luciul ghetii, alunecand si tavalindu-se unii pe altii, in joaca. Cativa puradei se dadeau cu saniuta. Unul zbiera "partieee" si eu ca un bosorog gandeam: "Doamne, cum mai urla astia!" si am continuat sa alerg cu ochelarii mei de cal, privind doar inainte. Am inteles de ce zbiera puradelul abia cand s-a oprit cu saniuta in picioarele mele. Ma privea in ochi, mirat si speriat, dar citeam clar pe fata lui: "Ba, tu esti surd?"
Mi-am continuat alergarea. A inceput sa sune telefonul. L-am scos din buzunar si l-am privit cu zadarnica speranta. Suparat ca mi s-a intrerupt ritmul alergarii pentru academice discutii despre contoare de apa si inchis robineti si deschis altii, mi-am continuat alergarea. O haita de caini cu stapani fluierand, vazandu-ma alergand, s-au oprit si au ciulit urechile spre mine, de parca eram o jucarie dupa care se pregateau sa fuga. M-am oprit. In rare momente din viata mea am injurat atata, insa in gand, adresandu-ma proprietarilor de potai. Dupa ce am trecut de hoarda, m-am apucat iar sa alerg, dar suna iar telefonul. Aceleasi discutii academice - acum concluziile!
(Aici se incheie textul. Mai continea insa, in josul paginii virtuale pe care a fost salvat, o nota de subsol si o idee cu care nu mai stiu ce vroiam sa fac. Probabil ca asa vroiam sa inchei textul, dar nu mai stiu cum doream sa ajung, acolo. Las mai jos nota de subsol si ideea)
* - pentru a preintampina orice speculatie, reamitesc ca n-am spus ca incurajez imoralitatea sau ca as fi un om imoral. Inainte de orice comentariu pe aceasta tema, asigurat-va ca ati inteles ce am spus (atat eu, cat mai ales Hemingway).
De-a lungul vietii, am avut si eu parte de faptele mele imorale si stiu ca nu m-am simtit deloc ok dupa aceea.
---
Forta de a merge inainte o avem sadita in noi.
Puterea de a continua este la fel ca si fericirea - ea vine din interiorul nostru, desi noi cautam mereu fericirea in afara noastra si o asociem mereu cu diverse intamplari, fapte, lucruri sau persoane, ori amalgame de sentimente fara de care credem ca nu mai putem fi fericiti. Si astfel devenim sclavi ai propriilor noastre temeri de a nu ramane fara sursa fericirii noastre iluzorii.
