"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

luni, 23 februarie 2015

De ce beau Pepsi


Bunicii mei din partea mamei mi-au fost aproape parinti pana dincolo de varsta de 17 ani. Nascut in era comunista, cand proaspata mamica trebuia sa reajunga cat mai curand in campul muncii si nu i se lasa timp si pentru copii, m-au crescut bunicii, la tara. Si ma bucur ca nu am copilarit printre betoane, chiar daca violenta domestica din satul patriarhal romanesc e imposibil sa nu-mi fi marcat in vreun fel existenta. Si avand in vedere ca in copilaria mea pe ei i-am vazut mai des decat pe parinti, cand am inceput scoala imi era mereu un dor cumplit de bunici. Pana la 19 ani, in afara de 2 concedii cu familia la mare, n-am petrecut o singura zi de vacanta in alta parte decat la tara si nici nu concepeam, pe atunci, ca ar putea fi altfel.
Am crescut si am trait liber, aveam potecile mele, stiute doar de mine, acolo... cunoasteam totul.
Iapa puteam doar eu s-o pun la ham, altfel era nevoie de minim trei oameni, cainii ma ascultau si ma urmau pe oriunde, scancind printre gard daca ma vedeau plecand si nu-i luam si pe ei si veneau langa mine, oriunde ar fi fost, doar daca ii fluieram. Stiam unde doarme mâţa cand era data afara din casa in noptile geroase, stiam locurile pe unde ies cainii afara din curte atunci cand poarta era inchisa, stiam sa fac diferenta cand latra cainii ca a intrat cineva sau vreun animal strain in curte, ori cand latra doar asa, de plictiseala sau ca trece cineva sau vreun animal pe drum, stiam cine striga la poarta recunoscandu-l dupa voce, stiam care drumuri nu erau pline de noroi dupa ploaie, stiam dupa culoarea cerului, dupa forma norilor sau dupa alte semne daca se va strica vremea sau nu, stiam drumurile din padure si locurile potrivite de unde sa luam lemne pentru foc, stiam sa sparg lemne, sa le tai cu joagarul, stiam cand e potrivit si cand nu sa mergi sa sapi via, sa uzi legumele din gradina, imi dadeam seama cand un animal e bolnav, stiam sa cosesc, sa prasesc, sa strunesc iapa cand era inhamata si se speria de ceva si imi placea totul - culoarea cerului in toate anotimpurile, dunga de aur de la orizont care stingea stelele prevestind inceputul unei noi zile, mâţa torcand in pat, pe perna, dupa ce venea murdara si plina de purici de afara, motanul dormind pe lemne sub soba iarna si torcand de-l auzeai de afara, iedutii zburdalnici din zilele insorite de primavara si felul cum iti sareau in spate daca te asezai jos, langa ei, ori cum iti rodeau sireturile, focul din soba si rotocoalele luminoase pe care acesta le producea si care se jucau pe tavan, imi placeau peretii varuiti batraneste si scorojiti de atatea straturi date cu bidineaua, insa albi si imi placea sa descopar forme in decojirile straturilor vechi si multe de var, imi placeau dealurile cand inverzeau primavara, copacii infloriti, dar si cum se vedeau fulgii iarna in lumina becului de afara, asezandu-se in liniste pe pamant, ma fascinau furtunile de vara cu ropotul lor de ploaie, lumina orbitoare a fulgerelor si traznetele impresionante, imi placea mirosul de lemn, sa fac focul, imi placea laptele fiert in tuci dupa ce fusese facuta mamaliga, fara ca tuciul sa fi fost spalat de resturile calde si aburinde de mamaliga, imi placea sa scot vin din butoi pentru bunicul, sa culeg via, porumbul, sa smotocesc mâţele si sa le purec, sa curat porumb si sa mananc paine cu nuci si cu magiun facut in casa, imi placeau rosiile cu ceapa din gradina si cu branza proaspata, mirosul de paine proaspat scoasa din cuptor, lumina din casa, petretii acoperiti cu pături sau diverse lucruri cusute sau facute de mana bunicii mele, imi placeau povestile bunicilor si faptul ca toata ziua stateam numai afara... acolo ma simteam "acasa", la nivelul la care puteam percepe pe atunci, acel acasa.
Eram un taran veritabil si mi-era drag. Citeam mereu carti despre taranul roman, taranul rus si imi placea mereu ca stiam despre ce scrie acolo.
Si ce-mi mai placea sa umblu descult prin praf, sa alerg pe campuri sau sa dorm la umbra copacilor, cand era caldura mai mare!
Si cainii mei! Au fost cativa si, Doamne!, cat i-am mai iubit si cat m-au mai iubit. Cu totii. Dar din toti, nici unul n-a murit la noi de batranete. Se duceau, pe rand, odata cu trecerea timpului. Ba unul impuscat de un vanator bezmetic, ba altul prins in lat si omorat de alti sateni si tot asa. Si toate astea ma faceau sa plang cumplit, ma marcau, nu intelegeam cum pot fi oamenii atat de rai si ajungeam sa-i urasc... dar niciodata, NICIODATA, n-am urat natura sau animalele. De orice fel. Le-am fost prieten, atat cat am putut.
Si abia asteptam toamna, sa vina ploile lungi, sa merg cu pelerina in cap in caruta... sa incep sa fac focul in soba si sa ascult cum torc mâţele, dezmortite, la caldura. Si mirosul de lemn umed, din casa. 
Ce dor imi e!
Si bunicul meu stia doar cateva basme, dar mereu ni le repeta. Cand am crescut, a renuntat la basme si a inceput sa ne povesteasca din trecerea lui prin viata... si Doamne, cat il iubeam! Nimeni nu va sti cat regret acea zi de toamna cand a decis el ca e mai bine sa plece spre o lume fara zbucium, fara dureri, fara nici o patima. Ma intreb daca ne-a iertat, inainte sa plece, pentru neplacerile pe care i le-am provocat, la randul nostru. Caci stiu ca spre sfarsitul vietii, n-a iubit pe nimeni mai mult decat cei doi nepoti pe care i-a crescut cu sudoarea lui, reamintindu-si ce inseamna sa fii totul, pentru o persoana, iar noi nu i-am putut intelege slabiciunea sufletului sau extrem de simplu, pe care pusese stapanire alcoolul.
...........................................................

Acum, e un mare pustiu, acolo, la tara. Din tot ce-a fost frumos, n-a mai ramas nimic. Totul s-a schimbat. Si ultimul supravietuitor, un caine nascut dupa ce nu mai era nimeni acolo si care a trait ani de zile, l-am pierdut acum, exact in noaptea de revelion. Nu am idee pe unde si-o fi gasit sfarsitul, saracutul.
O mare bucata din viata mea, care s-a dus definitiv, numai in amintiri mi-a ramas.
Iar eu ajung din ce in ce mai rar, pe acolo. Craciunul din 2010 a fost primul, de cand ma stiu, pe care nu l-am petrecut la tara. Ruperea e evidenta... Si totusi, nu regret absolut nimic!
Mi-as dori ca si copii mei sa aiba parte de libertatea de care am avut eu, in copilarie.
Imi doresc sa am copii.
Dar niciun Craciun din cele pe care mi le amintesc, pana sa fi ajuns in capitala, nu le-am petrecut in alta parte decat la tara. Iar pe vremea aia, de Craciun parintii mei primeau de la fabrica pungi cu cadouri in loc de “prima de Craciun”, in general sucuri, dulciuri, bauturi si cafea.
Pe atunci, pe vremea cand inca mai ajungeam des pe la tara, daca aveam pofta de o otrava numita suc, cumparam mereu Coca-Cola. De cand am venit in Bucuresti, insa, si de cand ajung din ce in ce mai rar pe la tara, am inceput sa cumpar si Pepsi. Am avut o perioada cand cumparam doar Pepsi. 
De ce? Explicatia e simpla.
Dupa cum am zis, cand cumparam noi suc, luam mereu Coca-Cola. Doar de Craciun beam Pepsi, caci primea multe sticle tatal meu de la serviciu si ni le trimitea la tara. Deci, pana dupa anii facultatii, Pepsi am baut doar de Craciun. Adica doar la tara. Asa ca ulterior, cand am baut Pepsi si am simti gustul acela specific, dintr-o data au navalit peste mine lumina si savoarea sarbatorilor de iarna petrecute la tara, precum si mirosul de bucate si de brad, adus cu spinarea de bunicul meu dintr-o padure aflata la 5 km departare.
Asa ca acum, cand beau Pepsi, inca mi se face dor de satul bunicilor mei si de libertatea copilariei mele.

_________________________________________
* In fotografia de la inceputul textului este chiar satul bunicilor mei, Verbicioara, facuta pe 1 ianuarie 2015, desprinsa din jurnalul foto "Revelion la Verbicioara", care contine cea mai frumoasa colectie de fotografii din satul bunicilor mei.

3 comentarii:

rochii de seara spunea...

foarte buna postarea. Bravo

Anonim spunea...

E tare emotionanta povestea asta! Ma bucur ca am dat peste blog-ul tau si sunt sigura ca o sa te citesc în continuare. Scrii simplu si frumos, scrii taraneste, adica spui ce ai pe suflet, fara sa încerci sa impresionezi. Si tocmai asta impresioneaza. Ma regasesc în descrierea legaturii dintre ceva (în cazul tau, Pepsi) si un loc drag. Mie mirosurile, mai mult decât orice, îmi trezesc amintiri duioase.

E interesant ca ai ales sa vezi partea buna a copilariei de care ai avut parte. Cum în orice lucru sunt si parti placute si parti neplacute, poate ca un alt copil ar fi ales sa urasca statul la tara si sa tânjeasca dupa parintii de la oras.

Dar, da, probabil ca în ciuda tristetii dupa locurile care acum nu mai sunt la fel (îmi amintesc si eu ca dupa moartea bunicilor de la tara, cei ce au ramas acolo, pe casa, au modificat încaperile si pentru mine a fost un soc, am simtit ca i-au mai omorât o data), ai fost foarte norocos (folosesc cuvântul asta fara sa cred neaparat în el) sa te bucuri de tara în copilarie, atunci când nu-ti statea capul la ce-ti putea oferi în plus orasul, si, mare fiind, ajungi sa traiesti în oras, sa-ti fie bine si aici, dar sa fii bucuros ca ai simtit cum e si altfel. Chiar citeam un articol în care autorul le cam plângea de mila copiilor din ziua de azi, copii pe care parintii nu-i mai lasa la bunici, la tara, ci îi duc la mare, în Grecia. Hei, dar daca ei nu stiu cum e la tara, poate ca nici nu vor simti lipsa trairilor de genul celor pe care le enumeri tu. Daca exista o cale pe care (cât de cât) ne-o alegem înainte sa ne nastem, ea e interesanta si plina de învataminte, oricum ar fi. Eu am ales sa cred ca ne tot încarnam de sute de ori, tocmai cu scopul de a experimenta în corp fizic lucruri cât mai diferite. Asa pot sa accept si violenta din lume. Deci, în viziunea mea, în viata asta, tu ti-ai ales sa gusti si viata pe ulite, dar si printre betoane si reusesti sa te poti bucura de ambele, ceea ce e minunat.

Daca ai vedea un film cu viata ta de pâna acum, ti-ar placea? Eu cred ca da. :)
Cristina S.

Claudiu Crăciun spunea...

Copiii care nu stiu cum e la tara, sigur nu vor simti lipsa acelor trairi (eu simteam si simt lipsa lor tocmai pentru ca le-am cunoscut), insa, daca vor citi o carte cu aventuri prin munti, paduri, campuri, sau cu tarani care traiesc in satul lor, vor simti o oarecare tristete, chiar daca nu vor sti de ce. Si in melancolia lor, probabil, se vor visa stand langa foc in fata tuciului in care fierbe mamaliga, sau dormind noaptea pe camp acoperiti cu un cojoc si cu cainele alaturi, stand de veghe.
Am cunoscut adulti care n-au avut bunici la tara si care, acum, ascultand povestile mele, parca regreta ca n-au avut si ei parte de asa ceva in copilarie. Oameni care nu stiu sa faca diferenta intre o gasca si o rata, sau care nu stiu cum arata un boboc de gasca si alte cele, pentru ca nu le-au vazut niciodata. Sau oameni maturi care nu s-au urcat, inca, niciodata in copaci :)

PS: Daca as vedea un film cu viata mea nu stiu daca mi-ar placea sau nu, ar depinde de viziunea regizorala si de lucrurile alese a fi expuse in film, dar daca ar fi sa fie un film sincer, cel mai probabil ar fi interzis minorilor.

Eu, cu certitudine nu regret ca in copilarie n-am fost dus la mare, in Grecia, ca n-am avut jocuri pe tv si ca nu mi-am petrecut timpul liber la oras. Iar copii de azi sunt si mai privati de libertate, pentru ca acum copilul de 7 - 10 ani nu mai poate iesi singur afara sa se joace cu ceilalti de varsta lui.