Căile vieții (alegerea mea)

"Călugărițele ne-au învățat că viața o străbatem pe două căi: calea naturii și calea suferinței. Trebuie să alegi ce cale vei urma.

Prin calea suferinței nu cauți plăcerile vieții. Accepți să fii neglijat, uitat, respins, accepți jignirile și loviturile.

Prin calea naturii nu cauți altceva decât desfătarea, îi convingi și pe ceilalți să-ți facă pe plac, îți place să-i conduci, să faci doar ce vrei. Găsești motive să fii nefericit chiar dacă întreagă lume e fericită, iar iubirea zâmbește tuturor lucrurilor din jur.

Călugărițele ne-au învățat că toți cei care merg pe calea suferinței își vor găsi fericirea.

N-o să-mi pierd calea, orice s-ar întâmpla..."

Așa începe filmul "The tree of life" un film fără alternative, care nu lasă loc decât fie pentru "îmi place la nebunie, mă fascinează, mă acaparează", fie pentru "nu pot să-l văd până la capăt". Eu mă aflu, fără doar și poate, în prima categorie.

În ceea ce privește căile vieții, eu am ales demult: calea naturii (Doamne, cât de mult îmi amintește citatul amintit mai sus de romanele lui Hesse, cu neostoita luptă interioară între natural și spiritual!). Și, în ciuda sau tocmai datorită acestei alegeri, pot spune că am parte de suficientă suferința, poate chiar mai multă, uneori, decât dacă aș fi ales "calea suferinței", cu singura diferență (una MARE) că pe calea aleasă de mine găsesc suficiente motive să fiu nefericit, chiar dacă întreaga lume e fericită și iubirea zâmbește peste tot în jurul meu...

Și nu cred c-o să-mi pierd vreodată calea asta. "Călugărițele" au spus că "cei care merg pe calea suferinței își vor găsi fericirea", dar n-au zis nimic despre calea cealaltă. De va mai fi posibil, la final, va voi spune eu ce am găsit...

Cât despre film, mă bucur că Hollywood-ul poate scoate "pe piață" așa ceva!