Când orgoliul străluceşte prea tare

Dincolo de zidurile unei cetăți, se strângeau zilnic soldați dușmani, care se pregăteau să atace. Cei din interiorul cetății au început pregătirile de luptă.

Guvernatorul cetății era pentru pace, numai că preotul (cetatea respectivă se închina zeilor) și comandantul oștilor (acesta, orgolios din fire, dorea să demonstreze că armata lui e pregătită să învingă), doreau războiul. Într-o zi, trecând pe lângă soldații care se antrenau, guvernatorul aude următorul dialog.

Un soldat îl întreabă pe comandant:

- Care dintre noi, care dintre armate este mai pricepută în mânuirea spadei? Noi sau cei de afară?

Comandantul răspunde:

- Mâine dimineață, în zori, să te duci la marginea muntelui, să alegi acolo o stâncă și să îi vorbești urât.

- Dar de ce să fac asta? întreabă soldatul nedumerit. Stânca nu-mi poate răspunde!

- Atunci, atac-o cu spada.

- Și spada se va rupe, spune soldatul. Nu asta am vrut să știu; am întrebat cine e cel mai bun în mânuirea spadei.

- Cel mai bun e acela care se aseamănă cu o piatră, îi răspunde comandantul. Cel care, fără a scoate spada din teacă, reușește să-i convingă pe ceilalți că nimeni nu-l poate învinge.

Auzind acest răspuns, guvernatorul gândește: Comandantul e un înțelept. Dar când orgoliul strălucește prea tare, orice înțelepciune se întunecă.

_____________________________________________
Această scurtă povestioară am citit-o când eram puradel, într-o carte a lui Paulo Coelho (însă am mari bănuieli că e un plagiat după cultura populară a vreunui popor arab sau asiatic). Am redat-o aici așa cum mi-am amintit-o.