Sâmburele îndoielii, încolţeşte!

În ultima vreme, nu ştiu de ce, amintiri din trecut tot năvălesc peste mine. Şi nu vin aşa, în treacăt, ci dau buzna ca bolovanii unei viituri peste o construcţie amărâtă.

Una din aceste amintiri a apărut busc în viaţa mea, mai limpede decât o simplă senzaţie. E o amintire veche, prăfuită, dar clară, adânc întipărită în subconştient.
Cineva, vorbind despre mine, amintea că sunt fiul unei femei şi al unui bărbat, pomenind numele părinţilor mei. Eram mic pe atunci. Dar îmi amintesc tulburarea care m-a încercat, iar această tulburare e încă vie, ca un fier încins în conştiinţa mea. De ce?! Păi... pentru că eu, în tinereţea mea fragilă, visam că însemn mult mai mult de atât.

Iar acele cuvinte simple, care aminteau fără drept de apel originea şi provenienţa mea, au avut asupră-mi un impact suficient de puternic pentru a doborâ o statuie de pe piedestalul ei.

Acum, însă, o altă senzaţie începe să încolţească în sufletul meu. Mă bate un gând ciudat, cum că ar putea fi posibil să însemn mai puţin chiar decât fiul unui bărbat şi al unei femei...