"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 15 iunie 2010

Întrebări fără răspuns

Pe malul unui lac, sus pe munte, în mijlocul unei mulţimi de cunoştinţe vechi şi noi, cu un pahar de vin în mână şi întreaga mea viaţă compusă din amintiri în cealaltă, am dat glas unor vechi cuvinte ale lui Octavian Paler: "Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii are, dacă o atingi pe obraz, sunetul unor paşi care pleacă".
Acum ştiu, însă.
Cineva din preajmă a întrebat, poate retoric: "de ce oare lăsăm să plece de lângă noi oamenii care ne sunt dragi?".
Răspunsul e simplu - pentru că dacă au ajuns să-şi dorească să plece nimic nu-i mai poate opri. Iar aici nu mai e vorba despre a lasă ori nu.
Unul din lucrurile învăţate în viaţă e şi faptul că e inutil să încerci să ţii lângă tine o persoană care nu-şi mai doreşte asta. E imposibil.

Dar eu am alte întrebări.
De ce, dacă ne sunt dragi, îi facem totuşi pe cei de lângă noi să îşi dorească să plece?
De ce, fiind în compania cuiva, într-un moment de supărare, credem că ne-ar fi mai bine fără acea persoană? Supărările trec, sentimentele nu...
Şi de ce plecăm, totuşi, dacă simţim regret făcând acest lucru?
De ce atunci când "venim" o facem pentru o vreme, iar când "plecăm" o facem pentru totdeauna?
De ce?
Oare am uitat ce spunea Gandhi? - "Iertarea este calitatea celor curajoşi. Doar cel care este suficient de puternic pentru a ierta o ofensă ştie să iubească".
Dar noi? Noi ce ştim?!

Paşii care au plecat sunt încă în mine. Voi fi singur abia atunci când aceşti paşi işi vor pierde cărările.

8 comentarii:

Geordan spunea...

Noi ... noi cred ca incercam sa supravietuim! tindem spre ceva mai bun (chiar daca MAI BUN nu exista) .. NOI .. Tindem spre acea/acel MAI BUN!

Ne canalizam, dupa un timp, atentia asupra "greselilor" facute de cei de langa noi si uitam sa apreciem ceea ce este de apreciat!

Uneori este prea tarziu sa iti ceri SCUZE .. sau sa o iei de la capat cu persoanele la care tii, uneori dor prea tare cuvintele zise la suparare (cuvinte care au dus la plecarea acelei persoane de langa noi)

Asta este ... ramanem cu AMINTIRILE (si eventual un pahar de vin)

Meet The Sun spunea...

Nu vom primi niciodata aceste raspunsuri, dar nu vom inceta sa asteptam...

(cred ca aveam mare nevoie sa citesc acest post acum, sa-l scrie cineva...)

Nefertari Claire spunea...

Mi-a placut postarea ta si m-am gandit sa iti fac si eu un mic comentariu la intrebarile tale, cu toate ca nu ai nevoie de un raspuns si se poate sa privesc din alt unghi ideile si sa spun o parere pe langa. Din cateva cuvinte am ajuns la mult mai multe. Intr-adevar intrebarile pot ramane fara un raspuns definitiv, fiecare priveste altfel si procedeaza altfel, fiecare isi pune intrebarile astea la un moment dat, isi si raspunde la ele dar nu intotdeauna ramane la raspunsul dat.

“De ce, dacă ne sunt dragi, îi facem totuşi pe cei de lângă noi să îşi dorească să plece?”

Nu noi ii facem pe cei dragi sa plece, pur si simplu viata isi urmeaza un curs. Cu totii suntem diferiti, fiecare din noi este unic in felul sau de a fi, in conceptii, in idei, in principii. De multe ori atunci cand cineva ne este drag incercam sa ne descoperim cat mai multe obiective comune, pasiuni comune, iar daca nu le avem incercam sa vedem daca totusi ne plac pasiunile celuilalt. Se spune ca dragostea e oarba. Si chiar asa este. Dar oricat de orb ai fi la inceput si oricat de mult ai putea trece cu vederea vine un timp in care ti se deschid ochii si realizezi ca nu tot ce este in fata ta este real si ca defapt ai trait intr-un miraj Nu depinde de noi daca cel de langa noi decide sa plece sau nu, daca pana intr-un moment am tot stat si am acceptat anumite chestii care nu ne-au convenit in totalitate iar apoi am revenit la cum eram inainte, evident ca persoana de langa noi isi va dori sa plece ptr ca ii oferisem intr-un fel ceea ce isi dorea, dar defapt ce am oferit nu era natural. Iti poate fi draga o persoana toata viata si totusi sa nu poti face nimic ptr a o face fericita, pentru ca pur si simplu “tu” ca persoana esti altfel si oricat de mult te-ai chinui sa te schimbi nu o vei putea face decat pentru moment. Totul este o iluzie. Pana la urma, cel mai important este sa poti lasa persoana draga sa plece, sa iti dai seama ca totusi oricat de draga ti-ar fi pur si simplu nu poti mai mult iar ea merita din plin sa fie fericita pentru ca tie iti e cu adevarat draga.

“De ce, fiind în compania cuiva, într-un moment de supărare, credem că ne-ar fi mai bine fără acea persoană? Supărările trec, sentimentele nu...”

Fiecare din noi are in sange egoismul. Consideram ca atunci cand o persoana nu ne intelege ar fi mai bine sa fim lasati in pace, ar fi mai bine daca ar disparea in negura noptii si ne-ar lasa in suferinta noastra daca nu este in stare macar sa incerce sa se puna in situatia noastra. Supararile trec, intr-adevar, dar in acelasi timp lasa un gol in urma care in timp creeaza sentimente de vina. Ne pare rau ca am fost intr-o zi duri si neintelegatori cu persoanele de langa noi, ca am reactionat fara sa ne gandim la consecinte. Dar cum poti oare sa traiesti vesnic gandindu-te “ daca reactionez asa , va fi asa, si apoi imi va parea rau”? Nu am mai putea fi noi, am trai intr-o lume gandita catre perfectiune, dar niciodata nu am putea atinge perfectiunea, iar intr-o zi ne-am da seama ca totul a fost in zadar. Nu spun ca e “frumos” sa te lasi in voia supararii si sa tai in carne vie pe cei de langa tine, in adancul sufletului avem nevoie de cineva sa ne fie alaturi in momentele de suparare, dar daca respectiva persoana nu intelege ce anume simtim iar noi ne suparam, ele la randul lor vor pleca triste si vor tine minte raceala noastra. Totul defapt se rezuma la intelegere. Sentimentele fara intelegere nu vor lasa in urma decat tristete.

Nefertari Claire spunea...

“Şi de ce plecăm, totuşi, dacă simţim regret făcând acest lucru?”

De ce plecam…plecam pentru ca ne consideram neintelesi. Am vrea sa schimbam ceva si este peste puterile noastre aceasta schimbare. Plecam regretand ptr ca atunci cand renunti la ceva in suflet ne vor ramane mereu clipele frumoase, visele si idealurile pe care le-am avut. Poate ca vom incerca din nou sa ne urmam visul care tocmai s-a destramat, vom regreta mergand agale fara sa ne uitam inapoi, vom astepta un semn care sa ne opreasca sa mergem inainte, dar odata ce ne-am decis asupra unui lucru e pacat sa ne mai uitam cu regret inapoi. Intuitia este cel mai de pret dar, cu toate ca ne vom intreba de multe ori daca totusi ne-am putea insela.

“De ce atunci când "venim" o facem pentru o vreme, iar când "plecăm" o facem definitiv?”

Ar fi bine sa fie asa..pentru unii se aplica, pentru altii exista un semn de intrebare mereu. Nu poti porni la un drum cu gandul ca va fi definitiv. Niciodata nu poti sti ce iti rezerva ziua de maine. Cu totii avem in suflet sentimentul de nesiguranta, nevoia de protectie. Spunem “voi veni pentru o vreme”…daca am spune “ vei veni ptr totdeauna” ne-am ingradi si ne-am impune un anumit lucru care este posibil ca peste un timp sa nu ni-l mai dorim pentru ca ne-au fost inselate asteptarile. Si atunci, acest definitiv se rezuma doar la asteptarile noastre ca persoana de la viata, de la ceilalti, de la ziua de maine. Vrei sa fie “asa” sau “asa”. Iar daca nu va fi “asa cum ne doream” inchidem usa si plecam. “Venim pentru o vreme”, lasam o poarta deschisa, ne lasam liberi catre necunoscut. Stim mereu ca exista o cale de intoarcere, macar ne amagim cu idea asta, dar atunci cand decidem sa plecam plecam definitiv. Oare? A pleca definitiv ar putea insemna a inchide intr-un sertar tot ce a fost intr-o anumita perioada de timp si a pune un zavor acelui sertar fara sa mai ai nevoie sa il deschizi vreodata, dar oare poti asta? Multi ma vor contrazice spunand ca au acel sange rece prin care ce a fost ramane in trecut si nu mai are nici o influenta asupra lor ca persoane. Insa eu pot afirma cu mana pe inima ca acele sertare din trecut te pot bantui o viata intreaga si pot pastra sentimente invaluite intr- o mare parere de rau. Cu toate ca a fost decizia mea si stiam ca nu aveam ce face, parerea de rau nu poate fi data la o parte.

"Iertarea este calitatea celor curajoşi. Doar cel care este suficient de puternic pentru a ierta o ofensă ştie să iubească".

Intr-adevar, cel mai greu este sa poti ierta. Sa ai curajul sa spui iarta-ma celui pe care l-ai ranit este de admirat, este greu si nu poate fi facut decat din suflet. Sa ierti pe cineva care te-a ranit este la fel de greu, pentru ca trebuie sa treci atat de multe bariere pe care mintea ti le arata. Cu toate astea intotdeauna va exista indoiala, oricat de mult ai ierta, raul a fost facut, ai putut trece peste, ai putut da totul la o parte prin iertare, dar oare e doar atat? Ai iertat…ai scos “cuiul” din usa..dar in urma lui a ramas golul. Vei incerca mereu sa privesti ca va fi la fel dar ceva tot va ramane iar suprafata nu va mai fi niciodata neteda. Ierti..dar nu poti uita.

Claudiu Crăciun spunea...

Sa ierti nu inseamna sa fii de acord cu ce s-a intamplat sau sa aprobi acel lucru.
Iertarea se bazeaza pe acceptarea a ceea ce s-a intamplat.
A ierta nu inseamna sa incetezi sa acorzi importanta celor intamplate, nici sa dai dreptate celui care te-a ranit.
Inseamna pur si simplu sa lasi deoparte acele ganduri negative care iti produc durere si suparare.

@ Geordan: Paharul de vin e singurul lucru care depinde doar de noi. In rest, pana si amintirile ni le poate fura neamtul ala... cum il chema?! Parca Alzheimer :)

@ Claudia: poate ca am fost doar o unealta a destinului. ;)

In rest, multumesc pentru opinii!
Vorbeam aseara cu cineva pe messenger despre uimirea mea sa primesc atatea reactii ca urmare a acestui text, in special pe e-mail sau messenger, si mi-a raspuns urmatoarele: "pentru ca fiecare pesemne ca s-a regasit in cuvintele tale"
Poate...
Si e ciudat! - cat de multe stim despre greselile pe care le facem... si totusi le facem!
Si la final putem chiar sa explicam succint de ce "am gresit" in acest fel. E ciudat asta, sau doar mi se pare mie?

Mihaela spunea...

te rog sa primesti un premiu insorit pentru blog :) Detalii pe blogul meu.

Anonim spunea...

intreb retoric.. si cu o amara tristete, si daca pasii care pleaca sunt ai tai? ecoul lor in golul care ramane este la fel de amar si dureros.nu stim nimic, dar simtim enorm. si, pana la urma, in ce masura gresim fata celalalt sau fata de noi insine? si de ce si ceea ce e corect fata de tine si compromisul dor in aceeasi masura? nu pot sa astept sa fiu iertata, imi doresc numai sa ma pot ierta eu

Claudiu Crăciun spunea...

Daca pleci, inseamna ca ceva te-a indemnat sa faci asta... si gustul amar ramane, pentru ca ai ajuns sa iti doresti sa pleci, ca persoana care iti era draga te-a facut sa iti doresti sa pleci desi nu ti-ai fi dorit asta.
Dar cel putin ai plecat cu tine insati. Mai trist ar fi ca pasii care pleaca sa fie ai tai, indepartandu-te de tine!

Referitor la iertare, o amintire mi-a rasarit in minte privind bulele de aer din ginul tonic si rece din paharul pe care-l tin in mana: era o noapte geroasa de iarna, cu mult viscol afara. Inauntru era cald (poate prea cald) si focul trosnea in soba. Vinul incepuse sa se incalzeasca pe masa, insa afara, in zapada, mai era o sticla pusa la rece. Sarbatoream reuniunea intamplatoare a unui pumn de prieteni dragi la poale de munte. In contextul unei discutii pe care nu mi-o mai amintesc, cineva a zis: "Sa traim pana cand ne-o ierta Dumnezeu". Dar un prieten, ridicand paharul cu vin, a zis: "Ba nu! Sa traim pana cand ne-om ierta noi insine! Ca asa vom trai mai mult."
Ceea ce inseamna ca pana si iertarea divina este mai usor de obtinut decat iertarea noastra, fata de noi insine.

Cat despre asteptari, acestea sunt doar surse sigure de dezamagiri.

Mi-e dor de Sibiu!