"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 27 mai 2010

Stângul la replică. Flacăra Vieţii. „Cu timpul...”



De multe ori îndeplinirea aspiraţiilor ne direcţionează către acele aspecte dorite pe termen lung care nu au de a face cu starea de azi sau de mâine, ci sunt legate de ceva general. Apoi mai e şi faza că dacă îţi doreşti mult o chestie trebuie să ai în vedere şi faptul că atâta timp cât starea în care te afli se contrazice cu vibraţia îndeplinirii dorinţei, nu ai cum să te bucuri sau cum să îţi realizezi dorinţa. E o întreagă ştiinţă aici...

O întreagă ştiinţă este însă şi părerea mea despre viaţă: întreaga fericire pe care o pot cunoaşte vreodată în lume se află în ziua de azi. N-a fost nici ieri şi nu va fi nici mâine. Ci azi. Iar azi poate deveni ieri, la fel cum mâine poate deveni azi.
Tot ce contează este capacitatea mea de a înţelege acest lucru. Iar descoperirea fericirii care m-a înconjurat mereu şi trăirea ei nu o voi putea face decât "azi".
Nu mâine, că asta e vis.
Nu ieri, că asta e pesimism.
Ci AZI.
Viaţa înseamnă de fapt momentul prezent! Ceea ce a fost ieri e trecut şi ceea ce va fi mâine e iluzie, nu poţi avea deplin control decât asupra prezentului. Însă trebuie să ţinem cont şi de faptul că fiecare moment prezent reprezintă o sămânţă care va înmuguri, va înflori şi se poate tranforma la nesfârşit .
Şi asta pentru că fiecare mâine devine inevitabil prezent.

Hai să îţi împărtăşesc o viziune: totul trebuie trăit ca pe o poveste, ca pe un film, să trăieşti de dragul clipei, să iubeşti de dragul iubirii, să savurezi fiecare clipă ca pe un fel de mâncare preferat la un dineu copios. Şi să nu regreţi că ce ai trăit s-a terminat aşa cum nu regreţi că s-a terminat filmul sau cina care a fost nemaipomenit de gustoasă. Fericirea atârnă de moment, de savoarea clipei. Trebuie să înţelegi că oricât de bune ar fi unele lucruri, nu poţi să te înfrupţi din ele la nesfârşit, fie că e vorba de mâncare, de filme, de poveşti sau de dragoste.

În replică însă, susţin că pe baza acestei "viziuni" nu poate fi întemeiată o familie. Fiind om trebuie să ştii când să sacrifici savoarea clipei pentru a-ţi determina bine locul tău pe pământ. "Cuibul tău". Cel care trăieşte savurând clipa zi de zi, moare singur. Bine, toţi murim singuri, dar astfel de oameni (cei care se gândesc doar la savoarea clipei) mor părăsiţi de toţi. Pentru că trăirea clipei înseamnă de fapt doar punerea ta în centrul Universului. Nu exişti decât tu, dorinţele şi poftele tale şi starea ta de bine.

Însă oricum ţi-ai trăi viaţa, nu e nimeni în măsură să te judece. Nici măcar Dumnezeu nu judecă pe nimeni. El ne dăruieşte flacăra vieţii şi singurul lucru care contează este lupta noastră de a duce mai departe flacăra. El va scrie în contul nostru asaltul - nimic alceva; dacă vom pierde sau vom câştiga, e treaba Lui, nu a noastră.


Jorge Luis Borges spunea următoarele:
"După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet, şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă.
Şi aşa, omul începe să invete... că sărutările nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui maine este prea nesigur pentru a face planuri... şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.
Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros şi omul învaţă şi învaţă... şi cu fiece zi învaţă.
Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut. Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.
Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii. Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit. Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face. Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil că niciodată prietenia nu va mai fi la aceeaşi intensitate. Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece. Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă, nu se va mai repeta niciodată.
Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ. Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina ca în final, ele sa nu mai fie aşa cum sperai. Cu timpul îţi dai seama că în realitate, cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment. Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi care acum s-au dus şi nu mai sunt...
Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens.

Dar din păcate, se învaţă doar cu timpul..."


Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce-ţi doreşti, ci să-ţi doreşti ceea ce ai...
Sau, după cum spunea Sf. Augustin "fericirea este să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja"
Bag de seamă că eu nu stiu...

6 comentarii:

Anonim spunea...

Din pacate pentru noi toti de multe ori fericirea e langa noi, ne dam seama prea tarziu ce am pierdut, pentru simplu fapt ca suntem lasi dau ca ne intereseaza mai mult "ambalajul".

wanna-fly spunea...

nici eu nu prea.. :(

Ovidiu spunea...

Nu surghiunuiţi viitorul din viaţă. De bine, de rău, e singurul care se află sub un oarecare control al nostru. Singura parte din viaţă aflată sub semnul libertăţii.

Claudiu Crăciun spunea...

Cum as putea detine un control mai mare asupra a ceea ce va fi maine, peste un an sau peste zece ani, decat asupra prezentului?!
pana si acest viitor, tot in clipa de fata se afla. Si daca azi nu pot fi liber, atunci acel semn al libertatii sub care se afla viitorul nostru reprezinta doar haine amagitoare in care imbracam realitatea care nu ne place si pe care n-avem puterea sa o schimbam.

Ovidiu spunea...

Prezentul este rezultatul a ceea ce am facut in trecut. Or dacă prezentul îşi află rădăcinile în trecut este determinat de acesta şi nu-l putem schimba. (Avem o slujbă, o şcoală, o casă care nu ne place pentru că... s-a intâmplat ceva în trecut, am luat o hotărâre greşita etc.) Viitorul la rândul său, îşi are originea în prezent (cum îţi aşterni, aşa vei dormi!) Şi începi să-ţi aşterni altfel iar asta nu-i amăgire ci hotărâre. Construieşti viitorul pas cu pas, de acum. Tocmai că avem puterea să schimbăm - poate nu realitatea ci circumstanţele vieţii noastre: slujba, casa, oamenii, locurile etc.
Faptul că acum nu eşti liber nu determină nicicum detenţia viitoare. Mai există evadări, planificate în prezent, săvârşite în viitor.
Ca să nu mai spun că lumea este aşa cum o vedem: Eşti deprimat, toată-i gri; eşti vesel, bagi de seamă că au început să înflorească teii. „Pesimist înainte de masă, optimist după masă”, cum zicea cineva. Şi atunci „schimbându-ţi ochii” îţi schimbi lumea şi viitorul. Sau „Suntem ceea ce gândim. Prin gândurile noastre se naşte lumea”. (Buddha)
Realitatea ne aparţine şi suntem responsabili pentru ea. (Şi mă bucur să îţi spun că am întâlnit această idee şi într-un text de al tău.)

Claudiu Crăciun spunea...

Intr-adevar, nu trebuie surghiunit viitorul, la fel cum nici trecutul nu trebuie desconsiderat ori neluat in seama, indiferent cum a fost. Daca amintirea lui aduce regrete, cu siguranta din acestea se nasc si raspunsuri pe care altfel nu le-am fi aflat.
Toate aceste "momente" din viata omului au importanta lor, insa tocmai relativitatea viitorului ma indeamna sa-l pun pe un plan mai jos, mai exact pe locul 3. Stiu ce a fost, stiu ce este dar nu pot sti ce va fi.
Si mai e ceva: trecutul a fost al meu, eu l-am trait; daca in prezent scriu despre ce fac inseamna ca exist; insa maine... ei bine, maine nu se stie.
"Cum iti asterni, asa vei dormi". Adevarat, dar tot despre prezent vorbeste (cum iti asterni azi, asa va fi maine)! Incepand sa-ti asterni azi, adica sa-ti construiesti azi viitorul, inseamna ca prezentul e tot ce conteaza. Maine va fi azi din nou si iti vei continua contruirea viitorului.
Iar expresia "nu lasa pe maine ce poti face azi" spune multe despre importanta prezentului, spre deosebire de viitor. Ca pot sa mor cu planuri frumoase, dar neimplinite... ori pot duce cu mine cuvinte nespuse care ar fi putut aduce usurarea sau salvarea unor suflete, ori doar un zambet pe un chipt abatut ce poate ar fi putut semana cu Fericirea...