"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

luni, 21 decembrie 2009

Drumul


Atunci:
Era primavara. Dimineata, cand am iesit de la metrou la Piata Sudului, in jurul meu zburau, alergau fulgi de plop. Multi. Foarte multi! Se asezau pe pamant in straturi albe si pufoase si asteptau un copil sa vina sa le dea foc si sa ii priveasca razand, cum ard; si astfel fulgii de plop sa-si implineasca menirea - nu scopul suprem, acela de a contribui la aparitia unui alt plop, de a deveni ceea ce ar trebui sa fie, ci acela mai simplu, dar mai de dorit decat sa se amestece cu namaol si alte gunoaie in canal, acel scop de a aduce o clipa bucurie unei alte fiinte. Chiar daca asta inseamna pieirea lor.
In jurul meu ningea, in timp ce urmele pasilor mei sfaraiau pe asfalt. Ma topeam. Pierdeam din mine. Aveam impresia ca incepusem sa cedez acelui oras chiar si ceea ce nu-mi ceruse. Sau tocmai ceea ce nu-mi ceruse.

Acum:
In jurul meu e cu totul altceva. Alt oras. Alta camera. Alti oameni. Afara e zapada. Soarele musca din piele, are dinti de - 7 grade. Totul e altfel.
Si daca privesc in oglinda, nici acolo lucrurile nu le mai gasesc ca pe atunci. Timpul trece. Traim diverse si fiecare lucru trait isi lasa urma lui, cicatricea lui...
Si parca nici inlauntrul meu nu mai e acelasi lucru.
Dar tot ce conteaza este senzatia aceasta ca ma aflu pe drumul cel bun. Ca tot ceea ce mi s-a intamplat m-a condus sigur pe un drum ce m-a adus aici.
Bine, acum pot fi acuzat ca aceasta senzatie de "drumul cel bun" este creata de faptul ca il privesc din prisma locului unde m-a dus. Daca un drum ma duce intr-un punct A, voi spune ca e drumul cel bun care m-a dus in punctul A. Dar intrebarea care prinde radacini in mine, e urmatoare: in punctul A vroiam sa ajung?
Nu stiu.
Anotimpurile trec pe langa mine, eu continui sa merg pe un drum cand povarnit, cand namolos, cand batut de furtuni, cand scaldat in soare, dar despre care nu stiu unde ma duce. Insa asta nu ma opreste sa ma bucur de frumusetile pe langa care trec. Chiar si atunci cand esti ratacit te bucuri de ceea ce te inconjoara, daca este frumos. Nu?

Acum drumul vietii mele se intinde lin in fata. Nu bate vantul, nu ploua, nu ninge si nici nu e chiar asa de frig. Dar e zapada. Si este liniste. E bine, desi inaintarea este anevoioasa. Poteca pe care merg e strajuita de prapastii si stanci inzapezite si se pierde dupa cativa metri, in bezna viitorului. Oare ce ma asteapta in aceasta bezna? Nu stiu. Dar fiecare pas pe care-l fac, mai lumineaza un metru in fata.
Si am atata pofta de viata! Mai ales ca in in fata mea vad urme. Probabil ca ma indrept asa, anevoios, cum pot, spre cineva. Sper sa ma astepte, sa nu mearga mai repede ca mine sau sa nu coteasca pe alte drumuri. Nu-mi place sa merg singur. Niciodata nu mi-a placut singuratatea.
Iar lumea e foarte frumoasa cand ai cu cine sa o privesti.

Scrisoare la inceput de iarna

_________________________________________________
Fotografia e preluata dintr-o prezentare powerpoint primita pe e-mail

Un comentariu:

Anonim spunea...

Mi-a plăcut mult "Mă topeam. Pierdeam din mine." Plecând de la teoria (în care cam cred) că, dacă ne plângem, nu facem decât să ne atragem mai multă nefericire, eu chiar mă gândesc în perioada asta dacă (totuși) faptul că ne încurajăm că "e bine, deși înaintarea este anevoioasă" nu ne poate face mai mult rău, în sensul că nu ne permitem să simțim tristețea ca să o cântărim exact ("Și nu știu cine-n taină tristețea mi-o măsoară", cum zice și cântecul) și să luăm decizii mai bune. Eu parcă-mi doresc câteodată să vină cineva care ar putea fi obiectiv și să-mi zică cam pe unde mă situez pe scara de evoluție a sufletului care a venit pe Pământ să învețe niște lecții. Apoi îmi aduc aminte că viața asta e doar o piesă de teatru și, dacă o dăm în bară, mai venim o dată și o să ne pară că suntem în altă piesă, cu alți actori, și (la suprafață) chiar o să fie altă piesă și alți actori, dar învățăturile pe care trebuie să ni le însușim vor fi tot alea pe care le-am ratat în viața/viețile anterioare. Și atunci mă relaxez și-mi zic: "Chiar și atunci când ești rătăcit te bucuri de ceea ce te înconjoară, dacă este frumos. Nu?"
Cristina S.