Bucurie. Pe curand! Fragmente. Hemingway

Sunt in extaz! Sunt in al noualea cer! Azi (marti), ultima zi petrecuta in capitala, ma plimbam fara sens pe bulevard, spre Piata Romana si tot fara un scop anume mi-am aruncat ochii spre o vitrina. Era libraria de la Sala Dales. Si pe ce credeti ca mi se opresc ochii? Pe o carte de Hemingway. Un roman care inca nu fusese tradus pana in acest an. „Gradina Raiului”. Un nou roman de Hemingway pe care nu-l citisem inca!

Scriam undeva in trecut, cand parcurgeam ultima carte a lui Hemingway din lista celor traduse in romana, ca eram tare nefericit deoarece ma apropiam de sfarsitul acelei carti si stiam ca nu voi mai avea ce citi de acest fascinant autor, decat poate sa recitesc. Am terminat si povestirile scrise de el. Si iata, azi, o surpriza facuta de cei de la Polirom, traducerea fiind realizata de Ionut Chiva.

Am poposit in parcul Herastrau si am devorat cateva zeci de pagini. Doamne, ce dor imi era de acest stil, de aceste cuvinte simple! Inca din primele pagini toate simturile mi-au fost „gadilate”, in special gustul (si-mi mai era si o foame!), mirosul si simtul tactil. In cateva zeci de pagini am aflat denumirile si am „simtit” gustul atator mancaruri si bauturi cate nu voi cunoaste toata viata. Dar de-ar fi vorba numai de asta!...

E geniala cartea. Din fiecare rand razbate un entuziasm si o bucurie a vietii atat de simpla, incat te cucereste imediat. E un tonic perfect. Te face sa-ti doresti sa iti traiesti viata numai prin prisma simturilor si a propriei stari de bine, fara nici o urma de infumurare, de egoism sau de pretentie simandicoasa.

„- Tare ma bucur de aventura asta cu pestele. Ce minunat si simplu ne distram, nu?”, spune personajul feminin al romanului, dupa ce sotul ei pescuise aproape intamplator un peste de vreo 7 kg.

Dialogurile sunt tot marca Hemingway, adica pe cat de simple, pe atat de expresive.

Si cum stateam eu pe banca, in parc, si sorbeam randurile cartii, aud un fosnet discret in dreapta. O veverita! Era la mai putin de un metru de mine si statea in doua picioare si ma studia curioasa. Am intins mana spre ea, s-a speriat si a fugin cam un metru. Am tinut mana intinsa. Curiozitatea a invins. S-a reintors si mi-a cercetat mana, atingand-o cu nasucul ei. Era agitata, avea miscari repezite, bruste si respira foarte repede. O mana de par, plina de viata si energie. Vazand ca n-am nimic sa-i dau, mi-a intors spatele si dusa a fost.

Azi m-am intalnit si cu niste prieteni. Si, poate fara sa vrea, au ras de multe lucruri care pentru mine au importanta. Fara intentie, doar de dragul amuzamentului, dar au reusit sa terfeleasca prin noroi multe lucruri dragi mie.

Si, nu stiu cum sa zic... dar se pare ca atunci cand oamenii se apuca sa faca ceva praf, nu mai lasa nimic in urma.

In cateva ore parasesc capitala. Nu imi va lipsi orasul asta, dar deja imi lipsesc multi oameni pe care i-am intalnit aici. Si de va fi sa ma reintorc aici, sa stiti ca nu orasul asta ma va chema inapoi.

Caci Paradisul nu inseamna „unde”, ci „cu cine”!

As vrea sa mai spun cateva cuvinte, dar nu le gasesc tocmai pe acelea.

Va reamintesc ca in Craiova nu am internet si ca intentionez, oricum, sa merg o vreme si prin satul bunicilor mei, locul unde am copilarit, unde am crescut. Orice om are nevoie de o pauza. Si chiar daca mie mi-a cam fost impusa aceasta pauza, tot am de gand sa ma bucur de ea.

Si va spun pe curand, nu ramas bun.

Iar acum va las in compania lui Hemingway. Mai intai cateva citate din ce am citit din „Gradina Raiului”, cu mentiunea ca daca ar fi fost sa citez tot ce mi-a placut, ar fi trebuit sa citez tot ce am citit. (Nu voi cita ceea ce tine de gust, ca probabil are sa va faca pofta si oricum ar fi prea mult de scris).

„Camera in care stateau ei arata ca acel tablou care reprezinta camera lui Van Gogh de la Arles, cu exceptia faptului ca aveau un pat incapator si doua ferestre mari de unde, dincolo de apa si de pajistile scufundate se vedea orasul cu cladiri albe si stralucitoarea plaja de la Palavas.”

„Hainele fetei erau impaturite pe unul din scaunele alea ca din Van Gogh si ea-l astepta in pat, acoperita cu un cearceaf.”

„- La ce te gandesti? intreba fata.

- La nimic.

- Ei, la ceva tot trebuie sa te gandesti.

- Nu, ma simteam doar cumva...

- Cum?

- Fericit.

- Insa mie mi se face asa de foame! Crezi ca-i normal? Mereu ti se face asa de foame dupa ce faci dragoste?

- Doar cand iubesti.

- Oh, stii prea multe despre lucrurile astea.”

„N-aveau cum sa fie mai strans lipiti unul de celalat decat erau deja si iata ca asta nu ducea la nimic rau. Era doar fericire si dragoste si apoi foame, bagau la ghiozdan si apoi o luau de la capat.”

„Ce se va alege de noi daca lucrurile astea s-au petrecut atat de salbatic, de periculos si de repede? Oare exista ceva ce n-ar arde intr-un foc atat de mistuitor? Eram fericiti, sunt sigur ca si ea era fericita. Dar cine stie? Si cine esti tu sa o judeci si cine a participat, cine a acceptat transformarea si a trait-o? Daca asta-i ce vrea ea, cine oi fi tu sa nu o lasi sa aiba parte de ce vrea? Esti norocos sa ai o sotie ca ea si pacat este doar atunci cand te simti prost dupa aceea, dar tu nu te simti prost. Nu, daca bei vin nu te simti prost, dar ce-o sa bei atunci cand vinul n-o sa-si mai faca treaba?”

„- Mi-e frica de ei si de lucrurile pe care le zic. Cum se poate ca noi sa fim noi si sa avem lucrurile pe care le avem si sa facem ce facem si tu sa fii asa cum reiese din cronicile alea?”

„- Majoritatea femeilor ar fi fericite daca nenorocitii lor de barbati ar avea recenzii bune.

- Eu nu-s majoritatea femeilor si tu nu esti nenorocitul meu de barbat...”

„- Pentru eroi, spuse el ridicand paharul de coniac cu Perrier rece.

- Nu ma deranjeaza sa fiu o eroina, zise fata. Noi nu suntem ca alti oameni. Nu-i nevoie sa ne spunem unul altuia draga sau dragul meu sau dragostea mea, ca sa demonstram nu stiu ce. Draga sau dragostea mea sau iubirea mea, toate astea mi se par chestii obscene, mai bine ne folosim numele de botez. Intelegi ce zic. De ce ar trebui sa facem si alte chestii, asa cum face toata lumea?

- Esti o fata foarte inteligenta.”

„Ai grija, isi spuse, e foarte bine sa scrii simplu, cu cat mai simplu cu atat mai bine. Nu-ncepe, insa, sa si gandesti in halul asta de simplist. Da-ti seama cat de complicate sunt lucrurile si apoi spune-le simplu. Ti se pare ca tot ce s-a intamplat la Gau de Roi a fost simplu doar pentru ca ai fost tu in stare sa scrii o parte din lucruri simplu?”.

In acest ultim citat din „Gradina Raiului”, cred ca se regaseste intreaga esenta a farmecului scrierilor lui Hemingway.

Despre el v-am mai spus - a fost scriitor. Asta a stiut el cel mai bine sa fie. Atunci cand nu a mai putut sa scrie, nu a mai dorit sa fie deloc. -> continuare aici (clic)

Despre „meseria” sa, aceea de scriitor, el insusi spunea:

„Ai inceput lucrul la sase dimineata, sa zicem, si poti sa continui pana la amiaza sau sa termini mai devreme. Cand te opresti, esti gol pe dinauntru, gol si in acelasi timp abia daca mai incapi in propria piele, ca atunci cand ai facut dragoste cu o fiinta pe care o iubesti. Nimic nu te poate rani, nimic nu se mai poate intampla, nimic nu mai inseamna nimic pana a doua zi, cand o iei iar de la capat. Asteptarea asta, pana a doua zi, este cel mai greu lucru de indurat.”

Mai jos va las un fragment din manuscrisele lui Hemingway, care n-a aparut niciodata sub vreun nume sau ca o povestire independenta. Sunt fragmente culese din manuscrisele sale si publicate postum. Polirom le-a cules in volumul de povestiri intitulat „Zapezile de pe Kilimanjaro si alte povestiri”.

„Cum mergeam pe strada, am auzit intai tobele, pe urma fluierele si cimpoiul, si apoi au aparut ei de dupa colt, dansand cu totii. Umplusera toata strada. Primul l-a vazut Maera si pe urma l-am vazut si eu. Cand au oprit muzica si toti s-au asezat pe vine, s-a cocosat cu restul in mijlocul strazii si apoi, cand muzica a inceput din nou, a continuat sa danseze alaturi de ei. Era turta de beat.

- Du-te tu dupa el, mi-a zis Maera, pe mine nu ma suporta.

Asa ca l-am ajuns din urma cand se ghemuisera din nou, l-am apucat de brat si i-am zis:

- Hai, Luis. Ce dracu’, te asteapta taurii aia dupa-amiaza.

- Nu ma asculta, era prea concentrat asteptand sa-nceapa din nou muzica.

- Nu fi tampit, Luis, i-am zis, hai inapoi la hotel.

Apoi s-a auzit din nou muzica si el a sarit in sus, s-a departat de mine invartindu-se si a-nceput din nou sa danseze. L-am apucat de brat, dar el s-a smuls si mi-a zis:

- Of, lasa-ma-n pace, ca n-oi fi taica-miu.

M-am intors la hotel si Maera era pe balcon, asteptand sa vada daca-l aduc inapoi. Cand m-a vazut, a intrat inauntru si apoi a coborat cu o mina scarbita.

- Ei, i-am zis, pana la urma, nu-i decat un mexican salbatic si ignorant.

- Da, spuse Maera, dar cine o sa se ocupe de taurii lui dupa ce primeste o cogida*?

- Pai, cred ca noi.

- Da, noi, spuse Maera. Noi ucide taurii la salbatic, noi ucide taurii la betiv si taurii la dansatori de riau-riau**. Da. Noi ucide. Chiar ca noi. Da. Da. Da.

Maera zacea impietrit, cu capul pe brate, cu fata-n nisip. Se simtea infierbantat si lipicios din cauza sangerarii. Simtea fiecare impunsatura. Cateodata taurul il lovea doar cu capul. O data cornul trecu cu totul prin el si-l simti cum se infige in nisip. Careva prinsese taurul de coada. Il injurau si-i fluturau capa in fata ochilor. Apoi taurul disparu. Cativa il ridicara pe Maera si incepura sa fuga cu el spre mantinela, apoi iesira spre poarta si, trecand prin tunelul de sub tribune, il dusera la infirmerie. Il intinsera pe o haina si unul dintre ei se dusera dupa doctor. Ceilalti se-nvarteau pe-acolo. Doctorul veni in graba din tarcul unde pana atunci tot cususe la caii picadorilor. Trebui sa se opreasca si sa se spele pe maini. Din tribuna de deasupra se auzeau o multime de strigate. Maera simti cum totul se face mai mare si mai mare, apoi din ce in ce mai mic. Apoi din nou tot mai mare si apoi din ce in ce mai mic. Apoi totul incepu sa se-nvarta mai repede si mai repede, ca atunci cand gresesc viteza unui film la cinematograf. Apoi muri.”

_______________________________________

* - impunsatura (in spaniola in orig.)

** - denumire populara pentru Alegria de San Fermin, o compozitie a lui Miguel Astrain