"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 12 decembrie 2006

O amintire...


Era vara. Era pe vremea cand toate vacantele mi le petreceam la tara. Ma intorceam de la camp. Cainele alerga inaintea mea.
Deodata el si-a incetini pasii si a inceput sa se furiseze ca atunci cand adulmeca un vanat.
M-am uitat drept inainte pe drum si am vazut un pui de vrabie, cu cioc galben si pufulet pe cap. Cazuse din cuib (vantul clatina puternic copacii de pe margine) si acum sedea nemiscat, cu aripioarele-i desfacute neputincios.
Cainele s-a apropiat incet, cand deodata a izbucnit dintr-un copac invecinat o vrabie batrana cu pieptul negru, care a cazut ca un pietroi in fata botului sau si cu penele zburlite, schimonosindu-se, tipand disperat, jalnic, a topait de doua ori in fata gurii ranjite, cu dintii ascutiti.
Se repezise sa salveze, sa acopere puiul... dar tot trupusorul ei micut tremura de groaza, glasul i se salbaticise, ragusise, rasuflarea i se taia: ea isi jertefea viata!
Ce monstru trebuia sa-i para cainele! Si totusi, n-a putut sa ramana pe creanga ei, sus, in siguranta... O putere mai tare ca vointa ei o smulsese de acolo.
Cainele s-a oprit, a dat inapoi... Se vedea ca si el recunostea aceasta putere. M-am grabit si eu sa-mi strig cainele si tinandu-l (pentru orice eventualitate), m-am indepartat plin de veneratie. Ma simteam plin de veneratie pentru acea mititica, eroica pasare, pentru dragostea ei plina de avant.
Se pare ca iubirea este mai tare decat moartea si decat groaza mortii. Numai datorita iubirii dainuieste si merge inainte viata.

4 comentarii:

dianadumitru spunea...

Iubirea e cea mai mare putere pe care un om o poate avea. Si nu doar un om. Eu cred ca iubirea se cuibareste si in plante si le face sa creasca in conditii vitrege si sa raspandeasca in jur stralucirea unei frumuseti edenice..si in animale, de le face sa iti apere puiutii si sa isi gaseasca suflete pereche unele si sa se ataseze de oameni...iubirea e in aer. trebuie doar sa ai nasul desfundat :))
si iubirea, dupa viata, e darul cel mai mare pe care il putem primi de la Dumnezeu.

Aniri spunea...

E genial cum a facut Dumnezeu animalele, atat de gingase si pline de dragoste.. E incredibil sacrificiul asta matern.. :X lectie de viata.

Claudiu Crăciun spunea...

E genial, intradevar.
Trist este ca unii oameni nu pun pret pe animale, considerandu-le fiinte fara suflet, dorind chiar exterminarea unora din ele (lucru care s-a si facut pe intreg mapamondul) pt. confortul si siguranta "fiintei supreme"! :(

Anonim spunea...

Îmi povestea cineva cum, în urma unei suferințe în dragoste, a ajuns să-și impună să gândească mai mult decât să simtă. Și nici nu și-a dat seama cum, într-o zi, creierul se dezvoltase atât de mult, încât inima nu mai avea loc de el. Folosise expresia asta care mie mi-a plăcut foarte mult, deși situația era cam tristă. O persoană extrem de sensibilă, cel puțin așa era văzută de cei din exterior. Dar, ce, știm noi cum e un om cu adevărat (pe dinăuntru)?
Revenind la cealaltă variantă, știu că oamenii care, la un moment dat, au sărit în ajutorul cuiva și ulterior au fost întrebați la ce s-au gândit înainte să acționeze, au spus că nu s-au gândit la absolut nimic. Sunt momente când sufletul preia conducerea și nu se mai folosește deloc de minte. Sau, poate, doar atât cât să-și facă rapid un plan de salvare. Dar nu-i dă voie minții să-și pună întrebări de genul: Și dacă o să pățesc ceva din cauza asta?
În situația când sărim să salvăm pe cineva drag și foarte apropiat, e posibil să o facem și din teama de a rămâne fără respectivul/respectiva. Oare este destul timp între identificarea pericolului și acțiunea de salvare, destul timp zic în care să ne gândim că viața noastră ar fi mai tristă fără acea persoană și, din această cauză, ar trebui să fim curajoși? Sau o facem din dragoste pură? Când sari să ajuți pe cineva străin, cred că lucrurile sunt mai limpezi.
Cristina S.