"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 28 octombrie 2010

Aerian (irecuperabil)



***
Spuneam intr-un post mai vechi ca seaman cu un personaj (clic pt detalii) interpretat de Malaele. Au fost voci care mi-au luat apararea in fata mea si au zis ca nu sunt chiar asa. Ei bine, fac o concesie. Chiar asa poate n-oi fi. Dar cu asta, tot seaman!

Sa exemplific.
Ieri, daca-mi aduc bine aminte... nu, ieri nu-mi aduc aminte. Alaltaieri... Chiar, cand a fost alaltaieri?
Alaltaieri, adica luni (azi e joi - n.a.), cum stam eu in fapt de seara, am inceput sa-mi fac planul in minte pentru lucrurile "de facut" pentru a doua zi. Indeletnicire care-mi e tare placuta in fiecare seara, desi e complet inutila, acest lucru demonstrandu-l de fiecare data implinirea zilei planuite, in care nici macar nu-mi mai amintesc ce planuisem de cu seara. Dar e placut sa stau seara cu paharul in mana si sa ma gandesc si sa planuiesc ce am de facut maine - acest lucru imi da asa, o stare de bine, ca si cum eu insumi as detine fraiele proprie-mi vieti. Si e cu atat mai placut sa nu-mi mai amintesc mare lucru din aceste planuri a doua zi si lucruri neprevazute sa fac sau sa mi se intample.
Sa revin la ziua de luni... la seara de luni. Planuiam ce voi face a doua zi. Am mai zis asta. Si printre planurile mele de a doua zi, din care nu-mi mai amintesc niciunul (doar cel despre care urmeaza sa va vorbesc mi-l amintesc, motivele acestei amintiri le veti intelege), era si acela ca dupa serviciu sa trec pe acasa pe la fratele meu (el fiind plecat la poale de Everest) si sa-i implinesc rugamintea, aceea ca din cand in cand sa mai trec pe la el sa vad daca totul e ok, daca n-a mai bubuit vreo teava, ceva si sa ud si florile. Se implinise o saptamana de cand nu trecusem. Si am adormit cu planul in minte.
Fratele meu sta la un capat al capitalei, eu la celalat. Dar e metrou direct intre mine si el, distanta putand fi strabatuta intr-o juma' de ora. Chiar la mijlocul distantei, se afla magazinul Craimont, unde lucrez. Si planul s-a intiparit asa bine in mintea mea (merg la lucru, seara cand termin merg spre fratele meu, arunc un ochi pe acolo sa vad ce si cum, apoi ma intorc ca e metrou direct), incat am pornit spre lucru cu el in cap. Ziua a trecut fara nimic special fata de ceea ce e deja obisnuit, intr-un magazin cu echipament montan intrand si tot felul de gura casca care in acea zi de marti imi amintesc in mod deosebit ca m-au intrebat, pe rand, de maturi, tacamuri (de bucatarie, nu de camping), crema de pantofi, ulei de artar, suport si papuci de casa. I-am zis intr-o zi colegei mele ca e mare pacat ca nu notam undeva toate tampeniile care ni se cer. Intr-o zi sigur le vom uita pe multe dintre ele. De fapt, multe cred ca deja le-am uitat. Raman in top momentele cand am fost intrebati de "papuse gonflabile", in repetate randuri piese de dacie - un client chiar mentionand ca ar trebui sa avem ca "se cauta si nu se gasesc", fete de perna, prezervative, aparate de tantari, suport pentru televizor (din ala de prins in perete), aragaz cu 2 ochiuri pentru gatit la el, in bucatarie si lista continua, dar eu revin la ce aveam de zis.
Cand a venit seara mi-am luat ramas bun de la colega mea si am pornit spre fratele meu. Pe drum, m-am gandit sa fac un mic ocol pe la Carturesti, ca mi se facuse pofta de un anume ceai si vroiam sa vad daca au. Nu aveau. Dar am cascat gura suficient pe acolo, pana m-a luat cascatul, semn clar ca nu mai aveam chef sa ajung la fratele meu. Bun, nu-i problema, trec maine seara. Ma intorc spre Universitate de unde urma sa iau metroul. Inca ma mai intrebam daca sa ma duc, sa nu ma duc... pana la Unirii m-am tot gandit. Acolo, pe culoarul de transfer intre magistrale, ma hotarasc definitiv sa merg acasa. Si cum mergeam asa, agale, cu castile pe urechi, am o sclipire de geniu: "Ma, da' eu am luat cheile de la magazin?" Ma verific prin buzunare si fac spume - constat ca am uitat cheile la magazin. Imi trag o palma si, asta e, ma intorc spre magazin, ca n-am cu ce sa intru in casa si nici cu ce sa deschid magazinul a doua zi dimineata. Ma uit la ceas sa fiu sigur ca o mai prind pe colega mea - e timp! Si cum merg eu spre serviciu, ma luminez dintr-o data! Si fara sa ma mai pot abtine, ma bufneste un ras in hohote, in toata marea aceea de oameni. M-am oprit chiar oleaca, sa-mi acord timpul binemeritat pentru ras.
Si mi-am amintit expresia din Morometii: "Unde mergem noi, ma tata?!".
Chiar asa, unde ma duceam eu? Plecasem spre fratele meu. Da, asta stiu, asta imi amintisem ca planuisem de cu seara. Dar cheia?! Cheia de la apartamentul fratelui meu? Bineinteles ca nici prin cap nu-mi trecuse dimineata sa o iau la mine. Si abia acum, dupa ce plecasem hotarat spre fratele meu, am realizat ca n-am cheia
Intr-un fel, providenta a tinut cu mine. M-a invartit prin libraria si ceaineria aia suficient cat sa mi se mai adune bruma de constientizare a prezentului, sa realizez ca am uitat cheia la magazin, mentinandu-ma cat de cat in apropiere, ferindu-ma de dezastrul de a descoperi acest lucru dupa ce pleca colega mea de la magazin, ramanand fara cheie si cu doua mari semne de intrebare: unde dorm in noaptea asta si cu ce deschid magazinul maine? Dar, cel mai important, m-a ferit de momentul penibil cand, ajuns in fata blocului fratelui meu, as fi ramas statuie descoperind ca nici prin cap nu mi-a trecut ca pentru a intra la el, in lipsa lui, imi trebuie cheia.
Sa nu mai zic ca am acasa la mine doua randuri de chei de la usa blocului si usa apartamentului sau.
Astea fiind zise, raman la concluzia mea ca e pierdere de vreme sa planuiesc seara ce voi face a doua zi. Daca nici macar seara, cand planuiam aceste lucruri, nu m-am gandit ca-mi trebuie si cheie... asta nu intra in planurile mele!

Stiintologii au demonstrat ca 80% din lucrurile noi pe care le invata, le vede sau le aude un om intr-o zi, le uita. Ce te faci insa, atunci cand acest procent de 80% contine si lucrurile importante pe care, daca ai putea, ai vrea sa nu le uiti? De exemplu ce-ai planuit aseara pentru azi, ce ti-a povestit persoana draga, ce ti-a soptit, unde stai, cum te cheama, daca ai sau nu copii...

"Uit!... Uit!"

 "Doamne, Doamne, ce ti-e si cu zilele omului, stii? Cand le ai, le ai... cand nu mai poti, nu stii ce sa faci cu ele. "

13 comentarii:

MeetTheSun spunea...

M-a amuzat tare povestirea ta, cu parantezele ei cu tot de parca ai fi povestit ca nenea Creanga, de pe lavita, mai ca-mi pare bine ca devii uituc daca asta inseamna sa ne primim si noi cititorii cate o portie de istorisiri din cand in cand.

Din pacate la munca nu pot asculta youtube sau trilulilu, dar cand imi fac timp acasa revin sa vad ce-ai pus aici :D

Era tare sa ramai pe afara, pe strazi, ca un adevarat hoinar...

Claudiu Crăciun spunea...

Hoinarii in general au multi amici si cunoscuti care nu i-ar lasa la greu. Si sunt recunoscator pentru asta, chiar daca nu sunt ferm convins ca e meritul meu pe deplin :).
Probabil ca as fi gasit unde sa dorm, si chiar si un pahar de vin oferit cu drag, dar sigur as fi fost injurat de colega mea cu care ar fi trebuit sa fac schimb de tura, sa deschida ea magazinul.

Dar aceste explicatii sunt irelevante pentru esenta povestirii, anume cat de "aerian" pot fi uneori.
Si totusi, asa cum se poate ghici si din melodia introductiva, poate nu e neapart rau... Depinde de perspectiva.

Apropo, am mai adaugat o melodie la inceput, fata de linkurile catre youtube si trilulilu initiale ;)

Claudiu Crăciun spunea...

Cred ca nu mai e cazul sa mentionez ca melodia respectiva SE ASCULTA TARE! :)

Dar si poezia lui Sorescu, din final, in interpretarea lui Tudor Gheorghe, merita toata consideratia!

MeetTheSun spunea...

M-ai facut curioasa deja - diseara o sa-mi programez auditie la tine pe blog :)
Cat despre slabiciuni sau defecte am observat o chestie: facem caz de ele, le scriem, le dam "la citit" si de cele mai multe ori, suntem "catalogati" gresit, nu neaparat in sensul rau, dar oamenii isi fac o imagine de parca totul despre noi... s-ar reduce la asta.
Noi insa, stim cel mai bine ca nu doar constientizam, dar si reusim sa punem in slujba noastra defectele. Faptul ca esti aerian(cum zici tu ca esti) te pune pe ganduri, te face sa te auto-diseci putin, sa te analizezi / instrospectezi etc. etc. si atunci nu mai ai de a face cu o problema ci cu un prilej de a mai sta la taclale cu tine insuti asa cum putini o fac cu adevarat.

Ma opresc aici, eu explic ciudat chestiile pe care le gandesc(sper sa se inteleaga) si nu vreau nici sa vorbesc mai mult ca tine :P

Claudiu Crăciun spunea...

Am inteles prea bine ce zici, pentru ca am scris textul constient fiind de ceea ce spui tu referitor de la autodisecare (dar intr-un sens constructiv).
Si, apropo, nu-mi amintesc sa fi zis pe undeva ca ar fi vreo problema in ceea ce am povestit eu. ;)
Probleme ar putea aparea doar in cazul in care incepi sa uiti si lucrurile pe care le-am mentionat in final. Asta in opinia mea.

Iar daca cineva ma reduce doar la asta, e problema lui, nu a mea.
Totusi, trebuie sa marturisesc ca ce am povestit aici e o caracteristica definitorie pentru mine :)

Kaas spunea...

ai incercat spirulina?:)) mi-a binedispus seara, tocmai voiam sa plec ca trenul cand am dat peste post.

Claudiu Crăciun spunea...

Spirulina pentru ce ar fi? Sa mi-o intareasca? La memorie ma refer ;)

Ma bucur ca "marturisirea" mea ti-a binedispus seara.

Kaas spunea...

da,da. Spirulina, ginko biloba sunt pentru intarirea memoriei, sau cel putin asa se lauda producatorii.;)
dar nu stiu daca ajuta si impotriva 'aerianismului'

Kaas spunea...

trebuia sa imi dau seama mai repede, ai scris aici unde lucrezi. :d

Claudiu Crăciun spunea...

:)
Si nu pot sa nu observ ca acest comentariu al tau se refera la o situatie care se cam potriveste cu titlul textului asupra caruia comentam ;)

Kaas spunea...

:d uneori sunt aiurita...dar o aiurita cu memorie!

Claudiu Crăciun spunea...

Uităm. Uităm multe şi nu mereu datorită unor "defecţiuni tehnice"... sau cel puţin aşa credem, că uităm. Nici n-am avea cum sa ţinem minte totul, mai ales din vremuri îndepărtate, când viaţa işi revarsă tumultul ei zilnic asupra noastră. Iar lucrurile "vechi" le stocăm inconştient în diferite sertare ale minţii noastre. Iar ceea ce uităm nu este conţinutul acelor sertare ci tocmai calea către ele.
Şi nu de puţine ori lucruri exterioare - o adiere, un parfum, o scenă, un gest, o situaţie, o şoaptă, un peisaj, un gust, un sunet, un obiect, sau altele asemenea, ne arată calea spre acele sertare trezind în noi amitiri ce păreau demult uitate. Fapte, gesturi, cuvinte, persoane...
Sunt aerian, dar sertarele mintii mele sunt inca pline.

Kaas spunea...

:) sunt sigura ca "sertarele mintii" tale sunt inca pline.
imi place cum ai vorbit despre memoria de lunga durata..cartile de psihologie sunt anoste.

ma gandeam ca probabil undeva in subconstientul meu s-a pastrat informatia despre locul tau de munca si ca nu intamplator m-am abatut la magazin in drum spre facultate. :)