Crizanteme albe...

Ochii nostri vad multe in viata iar obisnuinta lor este de a selecta, de a imparti lucrurile in bune sau rele, in intamplari placute si intamplari neplacute, de a discrimina si judeca totul in functie de noi insine, de ceea ce ne place sau nu ne place, de cum am dori ca ceilalti sa se comporte fata de noi. Este atat de greu sa ne pastram zambetul pe buze, nu acel zambet fortat si politicos cerut de societate ci zambetul cald, spontan si natural care vine din acceptarea lucrurilor asa cum sunt, din intelegerea profunda ca fiecare isi are drumul sau in aceasta lume, nu neaparat legat de noi insine sau de dorintele noastre vis-à-vis de el, ci propriul lui drum, stiut sau nestiut chiar de el insusi. Nu suntem centrul universului ci o parte din el, insa cu toate acestea am dori ca absolut totul in viata noastra sa fie in conformitate cu dorintele noastre. Iar daca lucrurile merg altfel ajungem sa privim universul ca fiindu-ne ostil. Iata originea suferintei! De fapt totul se petrece in mintea si in imaginatia noastra.

Separarea “eu si restul lumii, eu si voi” provine din mintea mea, este creatia mea; izolandu-ma psihic de ceea ce ma inconjoara ajung sa privesc totul dualist si doar in functie de mine. Atunci incep sa proiectez diferite lucruri asupra celorlalti, ajungand in cele din urma sa iau aceasta proiectie drept realitate. Cu greu voi mai putea la un moment dat sa ajung sa discern intre ceea ce este cu adevarat si ceea ce eu insumi am proiectat asupra realitatii. Spre exemplu, sa zicem ca am cumparat un obiect nou pe care ni-l doream de mult, ne bucuram de el, insa la un moment dat il pierdem. “E normal sa sufere”, ar putea zice cineva, “doar e al lui, e masina lui, e telefonul lui”, etc. De ce sa fie totusi normal? Acela este un obiect ca oricare altul, diferindu-se de celelalte prin forma si alcatuirea lui fizica si nimic mai mult. Masina este masina, copacul este copac, telefonul este telefon, etc. Ce il face insa diferit in ochii nostri? Aceasta este relatia pe care o stabilim intre noi si el, relatie care vine din partea noastra, proiectia mentala pe care o aruncam asupra lui. Agatarea nostra fata de el. De aici provine toata mizeria si suferinta. “Este al meu!” - in momentul in care am ajuns sa gandim acest lucru, ne facem noi insine dependenti de acel obiect, ca si cum am vrea cu tot dinadinsul ca fericirea noastra sa depinda de el. Apoi, suferim cand il pierdem. La fel procedam in toate aspectele vietii noastre si chiar cu oamenii pe care ii intalnim. Totul este al nostru iar noi depindem de tot. In consecinta, credem ca nu putem pierde ceva ce nu posedam. Dar in relatia dintre doi oameni, nu exista posesie. Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru ca nimeni nu poseda pe nimeni!

“Toate laturile experientei facute in cuget si in trup, carora agatarea le este inerenta, sunt suferinta.” “Carora agatarea le este inerenta”, sa nu uitam niciodata aceste cuvinte atunci cand suferim si dam vina pe altii. Intotdeauna, pentru omul centrat in sine insusi, celalalt este vinovat de tot ceea ce i se intampla, cand de fapt suferinta lui provine pur si simplu din agatare, din proiectiile false pe care le arunca asupra lumii. Linistea nu are cum sa se stabileasca intr-un om care se agata de orice, ochii unui astfel de om nu vor vedea niciodata crizanteme albe ci o lume gri, ostila si care se incapataneaza sa nu fie niciodata pe placul lui. Foarte sugestiva mi se pare urmatoarea poveste budhista: doi calugari discutau in contradictoriu despre un steag fluturat de vant. “Steagul se misca”, sustinea unul. “Ba nu, vantul misca steagul”. Maestrul care se afla din intamplare pe acolo si aude cearta lor spune: “Mintea voastra se misca.”

Sunt lovit de adevarul acestor cuvinte simple ori de cate ori le redau in mintea mea. Toata viata noastra nu facem altceva decat sa ne certam intre noi, spunand: “tu nu esti asa cum trebuie, tu esti de vina, sau de fapt, lumea asta in care traim este de vina” cand de fapt, “mintea nostra se misca”, propriul nostru mod de a vedea lucrurile este singurul vinovat.

Agatarea patimasa fuge cand dupa un lucru cand dupa altul. Care este insa calea de urmat? Ar fi, pt cei care au puterea, completa distrugere si separare de acesta „agatare”, uitarea ei, renuntarea la ea, eliberarea de ea si neatasarea fata de ea. In general vorbind, aceasta inseamna a accepta tot ceea ce ni se intampla fara sa emitem nici un fel de judecati, a trai adica fara sa avem pretentia ca lumea sa se invarte dupa cum vrem noi. Cand ceva apare in viata noastra ne bucuram de el, cand acesta dispare, il lasam sa plece, il lasam sa treaca. Nu ne interpunem inaintea lumii, insa nici nu iesim din ea. Suntem cu mintea exact acolo unde ne aflam si traim fiecare clipa, apreciind tot ceea ce ni se ofera. Este ca si cum ne-am afla inaintea unui rau. Ne bucuram de el, de curgerea lui, vedem la un moment dat un bustean cu o forma ciudata care pluteste la vale, odata cu raul, si care ne capteaza atentia, fascinandu-ne prin forma-i ciudata. Ce facem atunci, il privim si il lasam sa isi urmeze cursul ori alergam pe mal dupa el ca sa nu il pierdem din ochi si sa il avem in fata “pentru totdeauna”?

Trebuie sa invatam cum sa traim plini de compasiune. Aparent nu ar exista nici o legatura intre detasare, a lasa sa treaca si compasiune. Pentru cei mai multi dintre noi, imaginea unui om detasat se suprapune peste aceea a unui om nepasator, inchis in lumea sa. Aceasta imagine este cat se poate de falsa!

Ce inseamna de fapt, cu adevarat, detasarea si absenta agatarii? Expresia “a lasa sa treaca” este cea mai potrivita explicatie a cuvantului “detasare”, asta deoarece detasarea inteleasa doar prin sine insasi presupune un efort, o actiune prin care urmarim sa schimbam ceva, sa ne debarasam de ceva anume care provoaca suferinta, insa “a lasa sa treaca” arata un mod de a fi mai aproape de natural – nu avem ce sa schimbam, ce sa modificam, doar lasam sa treaca, lasam lucrurile sa isi urmeze cursul lor natural, fara sa interpunem proiectiile noastre. Asta este si ceea ce trebuie inteles prin a fi fara ego. Dintr-o astfel de atitudine nu au cum sa apara ganduri si actiuni negative, doarece fundamentul lor, agatarea, este complet distrus.

A fi egoist inseamna a percepe lumea in functie de tine, in timp ce tu te afli in centrul ei. Aceasta este impuritatea. A fi fara ego inseamna a-i vedea pe ceilalti si niciodata pe tine insuti. Aceasta este adevarata puritate, aceasta-i inocenta despre care uneori vorbesc.

A fi fara ego inseamna a nu te privi pe tine insuti ca fiind separat de restul existentei, a nu te centra in tine insuti. A fi fara ego, NU inseamna a fi mort sau aneantizat, cum gresit inteleg unii. Inseamna a fi eliberat de egoul iluzoriu si discriminativ, a fi trezit catre o realitate dincolo de orice dualism, a trai in aceasta realitate, a fi ferm fixat in ea. Nirvana, care provine de la verbul “nirv” – a se stinge – este un termen cu conotatie negativa doar in ceea ce priveste iluzia, in sensul de stingere a patimilor, a unui mod gresit de a intelege lumea, insa este o stingere urmata instantaneu de o Trezie suprema catre adevarata realitate. Nu este deloc ceva abstract, ci adevarata fiintare, nu este inconstienta si afundare in impersonalitate, ci trairea dincolo de personalitatea iluzorie. Ea este starea suprema in univers, dar mai e mult pana cand constientizarea acestor lucruri sa fie suficient de puternica, pentru a o si putea trai! Poate ca niciodata nu voi reusi cu adevarat sa ma rup de tot ceea ce ma face sa sufar, crezand ca sunt „special” ca am „puterea” sa „simt” aceasta suferinta (poate ca nici nu-mi doresc asta, caci de la a sti pana la a putea face, stiu ca este mereu un drum lung). Doar oamenii buni au puterea sa planga? Eu am vazut si lasi care plang...

Fiecare om are viata pe care o merita. Ceea ce trimitem in eter, dinspre noi catre exterior, catre ceilalti, este ceea ce vom primi inapoi. Efectul de boomerang sau „cauza si efect”. Nu putem primi ceea ce nu putem oferi, precum nu putem oferi ceea ce nu avem. Nu putem avea decat fericirea pe care o putem intelege.