Amintiri (strâng în suflet)

La sfârşit de an... (detalii în curând)

Drumul

Atunci:

Era primavara. Dimineata, cand am iesit de la metrou la Piata Sudului, in jurul meu zburau, alergau fulgi de plop. Multi. Foarte multi! Se asezau pe pamant in straturi albe si pufoase si asteptau un copil sa vina sa le dea foc si sa ii priveasca razand, cum ard; si astfel fulgii de plop sa-si implineasca menirea - nu scopul suprem, acela de a contribui la aparitia unui alt plop, de a deveni ceea ce ar trebui sa fie, ci acela mai simplu, dar mai de dorit decat sa se amestece cu namaol si alte gunoaie in canal, acel scop de a aduce o clipa bucurie unei alte fiinte. Chiar daca asta inseamna pieirea lor.

In jurul meu ningea, in timp ce urmele pasilor mei sfaraiau pe asfalt. Ma topeam. Pierdeam din mine. Aveam impresia ca incepusem sa cedez acelui oras chiar si ceea ce nu-mi ceruse. Sau tocmai ceea ce nu-mi ceruse.

Acum:

In jurul meu e cu totul altceva. Alt oras. Alta camera. Alti oameni. Afara e zapada. Soarele musca din piele, are dinti de - 7 grade. Totul e altfel.

Si daca privesc in oglinda, nici acolo lucrurile nu le mai gasesc ca pe atunci. Timpul trece. Traim diverse si fiecare lucru trait isi lasa urma lui, cicatricea lui...

Si parca nici inlauntrul meu nu mai e acelasi lucru.

Dar tot ce conteaza este senzatia aceasta ca ma aflu pe drumul cel bun. Ca tot ceea ce mi s-a intamplat m-a condus sigur pe un drum ce m-a adus aici.

Bine, acum pot fi acuzat ca aceasta senzatie de "drumul cel bun" este creata de faptul ca il privesc din prisma locului unde m-a dus. Daca un drum ma duce intr-un punct A, voi spune ca e drumul cel bun care m-a dus in punctul A. Dar intrebarea care prinde radacini in mine, e urmatoare: in punctul A vroiam sa ajung?

Nu stiu.

Anotimpurile trec pe langa mine, eu continui sa merg pe un drum cand povarnit, cand namolos, cand batut de furtuni, cand scaldat in soare, dar despre care nu stiu unde ma duce. Insa asta nu ma opreste sa ma bucur de frumusetile pe langa care trec. Chiar si atunci cand esti ratacit te bucuri de ceea ce te inconjoara, daca este frumos. Nu?

Acum drumul vietii mele se intinde lin in fata. Nu bate vantul, nu ploua, nu ninge si nici nu e chiar asa de frig. Dar e zapada. Si este liniste. E bine, desi inaintarea este anevoioasa. Poteca pe care merg e strajuita de prapastii si stanci inzapezite si se pierde dupa cativa metri, in bezna viitorului. Oare ce ma asteapta in aceasta bezna? Nu stiu. Dar fiecare pas pe care-l fac, mai lumineaza un metru in fata.

Si am atata pofta de viata! Mai ales ca in in fata mea vad urme. Probabil ca ma indrept asa, anevoios, cum pot, spre cineva. Sper sa ma astepte, sa nu mearga mai repede ca mine sau sa nu coteasca pe alte drumuri. Nu-mi place sa merg singur. Niciodata nu mi-a placut singuratatea.
Iar lumea e foarte frumoasa cand ai cu cine sa o privesti.

Scrisoare la inceput de iarna

_________________________________________________
Fotografia e preluata dintr-o prezentare powerpoint primita pe e-mail

Do you know?

Versurile melodiei le găsiţi aici (clic)

Nu închideţi ochii!

Nu trebuie să uităm ce-a fost! Orice am zice, sunt aceeaşi oameni. Recomand vizualizarea următoarelor două filmuleţe. Nu vă vor răpi mai mult de câteva minute. Şi vă mai recomand să daţi clic pe ele şi să citiţi şi comentariile de pe youtube. Sunt pe acolo şi câteva mărturisiri ale victimelor acelor zile pline de haos. Nu a contat că erau simpli trecători, femei, bătrâni, etc.
Nu închideţi ochii!



Iar Iliescu apare pe afişele electorale alături de Geoană, cănd locul lui e in altă parte.
Le mulţumea minerilor pentru faptele lor, deşi aceştia omorâseră poate zeci de oameni (cine mai ştie?) si răniseră alte sute (să nu mai vorbim de violuri), iar la final spune că "el n-a ucis pe nimeni", iar minerii "au pus mâna pe sapă şi au refăcut spaţiul verde"... Dumnezeule mare!
Vizionaţi filmuleţul:



Pentru a afla şi atitudinea/opinia mea referitoare la vot, citiţi acest articol: Batem împreună

Batem împreună (update - atitudine)

Recomand şi citirea acestui articol (clic aici pentru detalii) postat pe acelaşi blog de pe care am preluat imaginea.

A nu se înţelege că îl susţin pe Băsescu. Este şi el un mare rău pentru Romania. Dar de conducătorii partidului care a instigat la asemenea fapte, de puşcăriabilul Iliescu, precum şi de partidul însuşi, chiar nu mai vreau să aud. Voi toţi care aţi luat bataie de la mineri în Bucureşti sau care aveţi cunoştinţe/prieteni/rude decedate în urma înscenărilor de la revoluţie pentru a se pune mâna pe putere şi pe bogăţiile ţării, aveţi grijă pe cine puneţi ştampila. Si voi ceilalţi - dacă s-a întamplat vecinului nu înseamnă că nu vi se poate întâmpla şi vouă.

Personal, nu voi merge la vot, deşi sunt conştient că acest lucru nu este o soluţie.

PS: Luaţi acest text ca pe o revoltă personală faţă de acţiunile unor conducători tirani şi inumani şi nu ca pe o recomandare.

Update: În urma discuţiei cu o amică, fiind de acord cu opiniile sale, mi-am schimbat decizia - voi merge la vot. Însă voi anula buletinul de vot. Nemulţumirea nu ne-o arătăm neducându-ne la vot, căci în acest caz vor crede că nu ne pasă, ci anulând votul. Pentru candidaţi nu contează votul meu, iar eu oricum nu vreau pe niciunul preşedinte, dar mai bine anulez votul, decat să votez pe unul să nu iasă celălalt, ori să stau acasă. Probabil ca nici 10% din votanţi nu ştiu exact de ce votează pe unul din doi. Votează mai mult prin excludere - să nu iasă celălalt. Dar, după cum spunea respectiva amică, dacă ar participa la vot 90% din populţia cu drept de vot şi ar fi numai 5% buletine valabile (de exemplu), atunci niciunul nu va mai putea spune că este reprezentantul poporului. Şi astfel, în 5 ani poate că lucrurile se vor schimba în vreun fel, căci niciun partid nu-şi doreşte să piardă.
Eu aşa voi face. Şi recomand această atitudine. Dacă nu aveti motive serioase şi convingeri puternice pentru a vota un anume candidat, nu votaţi prin excludere ci anulţi votul. A vota pe unul să nu iasă celălalt nu e o soluţie, dacă nici cel votat nu ne-a convins că merită votul nostru.

Pe muchie de cuţit

"Şi dacă suntem doar la o grosime de cuţit distanţă faţă de cealaltă parte, partea întunecată?...
Cuţitul este cea mai puternică, nemuritoare, cea mai strălucită dintre creaţiile omului. Cuţitul a fost şi ghilotină; este metoda universală de a descâlci toate nodurile; pe muchia cuţitului este drumul tuturor paradoxurilor - singurul drum demn de o minte neînfricată."

Evgheni Zamiatin, "Noi"

________________________________________

Din nou în Bucureşti. Probleme grave de sănătate cu mama mea. E în spital. Şi oricum ar fi, vor rămâne urmări.
Dar speranţa moare ultima.

Taraful Haiducilor de la Clejani - Cantec de dragoste ca la Roata

Una din cele mai frumoase si mai pline de viata prestatii muzicale pe care le-am vazut/auzit vreodata.
Atrag doar atentia asupra mimicii artistilor si asupra pasiunii cu care isi traiesc muzica... Si mai mentionez ca aceasta inregistrare este realizata de straini, nu de romani.

In rest, no comment. Doar fascinatie!

(scuzati superficialitatea introducerii... dar dupa descoperirea videoclipului, am dovedit 1 litru de vin - prea se asortatu! si cand te gandesti ca in 30 de minute trebuie sa ajung la gara, ca ma asteapta Parangul!!!)

Eu nu mai... nu ma mai... nu mi-o mai...
Ce tot spun eu aici!?

Ascultati!


Eu stiu o vorba: "O mie de ani, pace. Hic! ... Da', eu cu cine votez?"

Ce sunt eu? (oamenii negri)

Era prima săptămâna petrecută în Bucureşti. Şi totul se prăbuşise. Visele mele, speranţele mele... Iar sub dărâmăturile unei case ce tocmai s-a prăbuşit, nimeni nu mai râde. Nici măcar nu mai zâmbeşte - speră doar să supravieţuiască.
Nu aveam, încă, nici unde să stau. Nu găsisem nimic de închiriat, deşi începusem deja serviciul, iar după-amiaza când plecăm de la muncă eram nevoit să dau telefoane să văd unde pot să dorm. Şi ca orice fiinţă de pe pământ simţeam şi eu nevoia să am un loc al meu, un „cuib” unde să mă retrag când mă simţeam prea obosit, prea răvăşit, prea fără chef de orice altceva, sau când aveam nevoie de linişte - doar eu şi cartea pe care o citeam, doar eu şi amintirile ori grijile mele.
Şi nu mai găseam nici un răspuns la întrebarea „de ce-am venit eu aici?”. Timpul insă mi-a arătat că viaţa m-a chemat în capitală cu alte scopuri, total diferite de planurile şi speranţele mele. Probabil că Viaţa ştia mai bine ca mine ce îmi trebuie cu adevărat şi ce nu. Iar „lecţia” pe care am primit-o, cine ştie, poate chiar o meritam ori aveam nevoie de ea. Cert este că învăţămintele n-au lipsit.
Pe atunci însă, nu puteam dormi, nu puteam mânca, nu mă puteam concentra la îndatoririle noului serviciu, nu puteam nici să citesc ceva, iar vinul nu-mi mai era de nici un ajutor, pentru că nu puteam nici să beau. Stomacul îmi era „strâns”. Fluturi răi se zvârcoleau prin el lăsând o veşnică senzaţie de gol, de pustiu. A fost singura perioadă de la vârsta de 18 ani şi până în prezent, când constanta mea greutate s-a diminuat cu două kg. Între timp, însă, lucrurile au revenit la normal (în ceea ce priveşte greutatea).
Dar în acea perioadă de rătăcire, vecină cu nebunia, oameni negri îmi umblau prin minte. Îi simţeam, îi vedeam, dar nu le puteam da vreun chip. Iar noaptea, sau în clipele de cumplită singurătate, îmi şopteau. La început nu înţelegeam nimic. Ulterior, nu mai puteam să scap de glasul lor. Muncă, agitaţie, aglomeraţie - nimic, nimic nu îi mai putea reduce la tăcere. Oriunde mă duceam auzeam vocile lor. Mă însoţeau peste tot şi nu încetau o clipă. În microbuz, în metrou, pe stradă, în pat, la budă, la masă ori la duş - mereu.
Vorbeau pe mai multe glasuri, completându-se.

(textul următor este o reproducere - cu mici corecturi, după notiţele dintr-un carneţel pe care le-am făcut într-una din acele seri, aflându-mă într-un bar zgomotos şi plin de fum, mai singur ca niciodată)

Eşti un nimic, spuneau „ei” pe rând, un mare nimic. Tot ceea ce eşti, ce crezi că eşti, nu îţi poate fi de nici un folos. Pentru că nu eşti pentru tine.
Cine te crezi, de fapt? Nu vezi că tot ce eşti tu e doar un reper în călătoria altora pe care tu o numeşti zâmbind şi plin de speranţă, viaţă? Eşti doar o urmă, o amintire sau o cicatrice în sufletul celor ce s-au ciocnit de tine când aveau nevoie de un reper să nu deraieze.
Ce faci tu acum? Spune, ce faci? Întinzi mâna. Cine ţi-o prinde? Cine, măcar, se uită la ea? Nimeni! Eşti doar un parapet de protecţie dărâmat. Cine are nevoie de aşa ceva?
Îţi trăieşti prezentul doar prin prisma amintirilor. Nimic nu mai este cum era şi asta te răneşte. Dacă eşti ceva, de ce nu mergi înainte? De ce nu vrei să înţelegi, copile? Te vei mai lovi, poate, şi de alţii, te vei crede, poate, din nou fericit, vei povesti iar (pentru a câtă oară?) despre puterea omului de a o lua de la capăt... De la capătul cui? Vei fi iar doar un simplu punct de sprijin pentru vreun suflet rătăcit sau obosit. Tu eşti doar un imbold care pune în mişcare suflete, vieţi. Dar un imbold nu se poate îmboldi singur. Şi va mai trece o vreme până să înţelegi asta.
Eşti ceea ce îndrăzneşti. Ha! Dar ce îndrăzneşti tu să fii? Îţi alimentezi viaţa cu un zâmbet şi te prefaci ca nu vezi mila din el. Îţi alimentezi viaţa cu amintiri. Funcţionezi pe un combustibil reciclabil. Citeşti un cuvânt spus cu ani în urmă şi te face sa te simţi bine şi îţi legi speranţele prezente de el.
„Ăsta sunt eu”, îţi zici tu. Da, asta eşti - un cuvânt spus cu mai mult sau mai puţin timp în urmă. Câţi din cei care ţi-au zis ceea ce te-a măgulit, ceea ce te-a făcut odată să te simţi bine, mai sunt azi lângă tine? Câţi îţi mai răspund la cuvinte, la chemare? Câţi îţi întind mâna? Nici măcar o ţigară nu-ţi întind, cu toate că ştiu că n-ai fuma-o, pentru că nu eşti fumător. Dar poţi să ştii?
Fluturi. Fluturi de diferite feluri, în stomac. De-ai putea să-i porţi cu tine mereu! Sunt tot ce mai are vreun sens, pentru tine. Dar pentru a atrage fluturii, trebuie să luminezi.
Eşti format din bucăţi de care alţii au nevoie. Fiecare vine, te face să crezi că insemni ceva, ia bucata de care are nevoie si apoi pleacă. Trec prăpastia şi apoi doboară podul în urma lor sau taie puntea fragilă, acelea pe care au ajuns până la tine şi pleacă, de cele mai multe ori fără a mai privi înapoi.
Iar tu iţi petreci viaţa încercând să reconstruieşti poduri de care nimeni nu mai are nevoie.

Doar dimineaţa tăceau. Nu se mai auzea nimic. Poate doar cocoşii, în vreun cătun uitat de lume. Apoi răsărea soarele şi zgomotul oraşului trezit la viaţă mă înconjura. Viaţa... şi ea.
Nu. NU!, mi-am răspuns eu într-o dimineaţă. Nu regret nimic. Atâta timp cât mai am în suflet bucăţi de care e posibil ca alţii să mai aibă nevoie, chiar şi o singură bucată de-ar mai fi, voi continua să-i zâmbesc soarelui dimineaţa şi să strig: „Eşti ceea ce îndrăzneşti!”
Din acea dimineaţă oamenii negri n-au mai apărut, nu i-am mai auzit.

Soarele care răzbate acum prin geam îmi încălzeşte faţa. Prin sânge îmi curge prezentul. Asta îndrăznesc acum, să fiu prezent. Pentru că sunt ceva. Uneori, pentru a te descoperi trebuie să te pierzi puţin.

Transformarea* (E. Hemingway)

- Bine, spuse bărbatul. Ce zici?
- Nu, răspunse fata. Nu pot.
- Vrei să zici că nu vrei.
- Nu pot. Asta vreau să zic.
- Adică nu vrei.
- Bine, spuse fata. Fie ca tine.
- Păi, nu-i ca mine. Tare-aş vrea să fie.
- Multă vreme aşa a fost.
Era devreme şi în cafenea nu era nimeni, în afară de barman şi de cei doi, care stăteau la o masă în colţ. Vara se sfârşea şi amândoi erau bronzaţi, aşa că nu prea păreau la locul lor în Paris. Fata purta un costum de tweed, avea o piele fină, maro-aurie, părul blond era tuns scurt şi-i stătea frumos, lăsându-i fruntea liberă. Bărbatul o privi.
- O s-o omor, spuse el.
- Nu, te rog.
Avea mâini foarte fine şi bărbatul îşi îndreptă privirile spre ele. Erau slăbuţe, maronii şi foarte frumoase.
- Aşa o să fac. Îţi jur.
- Asta n-o să te facă mai fericit.
- Nu puteai să te bagi în altceva? Nu puteai să te amesteci în altă belea?
- Se pare că nu. Ce-o să faci?
- Ţi-am zis.
- Nu. Te-ntreb serios.
- Nu ştiu, spuse el.
- Bietul Phil, spuse ea întinzându-şi mână spre el.
- Nu, mulţumesc, spuse el privindu-i mână fără s-o atingă.
- Nu foloseşte la nimic să spun că-mi pare rău?
- Nu.
- Nici să-ţi spun cum e?
- Aş prefera să n-aud nimic despre asta.
- Te iubesc foarte mult.
- Da, şi aşa mi-o dovedeşti.
- Îmi pare rău că nu înţelegi, spuse ea.
- Ba înţeleg. Tocmai asta-i problema, că-nţeleg.
- Aha. Şi asta desigur că te face sa te simţi şi mai rău.
- Sigur, spuse el privind-o. O să-nţeleg întruna. Zi şi noapte o să tot înţeleg. Mai ales noaptea. O să-nţeleg. Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta.
- Îmi pare rău.
- Dac-ar fi fost vorba de un bărbat...
- Nu spune aşa ceva. N-ar putea fi vorba de un bărbat. Ştii foarte bine asta. N-ai încredere în mine?
- Asta-i culmea. Să am încredere în tine. Asta-i chiar culmea.
- Îmi pare rău. Se pare că numai asta zic azi. Dar dacă ne înţelegem unul pe celalat, n-are rost să ne prefacem că nu-i aşa.
- Nu, bănuiesc că n-are.
- O să mă-ntorc dacă o să mă vrei.
- Nu. Nu te vreau.
Apoi tăcură un timp.
- Nu mă crezi că te iubesc, nu-i aşa? întrebă fata.
- Hai să nu mai vorbim prostii.
- Nu mă crezi că te iubesc?
- De ce n-o dovedeşti?
- Tu nu erai aşa. Nu-mi cereai niciodată să-ţi dovedesc ceva. Nu-i politicos ce faci.
- Eşti haioasă.
- Tu nu eşti. Tu eşti un bărbat de treabă şi mi se rupe inima să plec şi să te las...
- Doar că, desigur, trebuie să faci asta.
- Da, trebuie. Şi tu ştii asta.
El nu-i răspunse, iar ea îl privi şi-i întinse mâna încă o dată. Barmanul era-n colţul celălalt al barului. Avea un chip alb şi haina îi era la fel. Îi cunoştea pe cei doi şi i se pareau un cuplu tânăr foarte frumos. Văzuse multe cupluri frumoase care se despărţiseră şi apoi formaseră alte cupluri care nu mai fuseseră niciodată la fel de frumoase. Dar nu se gândea la asta, ci la un cal. În juma' de oră putea trimite pe cineva peste drum ca să afle dacă a câştigat.
- N-ai putea să fii bun şi să mă laşi să plec?
- Tu ce crezi c-o să fac?
Doi oameni intrară pe uşă şi se duseră la tejghea.
- Da, domnule, le luă barmanul comanda.
- Nu poţi să mă ierţi? Acum, că ştii?
- Nu.
- Nu crezi că ce-am avut noi şi ce-am făcut împreună ar trebui să ne ajute să ne înţelegem unul pe celalat?
- „Viciul e-un monstru atât de urat”, spuse tânărul pe un ton amar, „de să îi spui aşa el trebui’ doar văzut”**. Şi apoi noi bla-bla-bla, şi apoi îl îmbrăţişăm.
Nu-şi mai amintea versurile.
- Nu pot să citez, spuse.
- Hai să nu-i spunem viciu. Nu-i prea politicos.
- Perversiune, atunci, spuse el.
- James, se adresă unul dintre clienţi barmanului, arăţi foarte bine.
- Şi tu arăţi bine, spuse barmanul.
- Batranu' James, spuse celălalt client. Te-ai mai îngrăşat.
- E groaznic cât de repede mă-ngras.
- Nu uita să pui şi coniacul, James, spuse primul client.
- Nu, domnule, spuse barmanul. Aveţi încredere în mine.
Cei doi care se aşezaseră la bar se uitară la cuplul de la masă, apoi se întoarseră din nou către barman. Era o direcţie mai confortabilă în care să te uiţi.
- Aş prefera să nu foloseşti cuvinte din astea, spuse fata. Nu-i nevoie să le foloseşti.
- Şi cum vrei să-i zic, atunci?
- Nicicum. Nu-i nevoie s-o numeşti cumva.
- Dar aşa-i zice.
- Ba nu. Suntem făcuţi din tot felu' de lucruri. Tu ştii asta. Te-ai folosit destul de mult de chestia asta.
- Nu-i nevoie să-mi mai spui încă o dată.
- Îţi spun pentru că asta ar trebui să-ţi explice totul.
- Bine, spuse el. Bine.
- Vrei să zici că-i greşit. Ştiu. E o greşeală. Dar o să mă-ntorc. Ţi-am zis c-o să mă-ntorc. O să mă-ntorc imediat după.
- Ba n-o să te-ntorci.
- O să mă-ntorc.
- Ba nu. Nu la mine.
- O să vezi.
- Da, spuse el. Tocmai asta e partea cea mai a dracu'. Probabil c-o să te-ntorci.
- Bineînţeles c-o să mă-ntorc.
- Bine, atunci du-te.
- Vorbeşti serios?
Nu-i venea să creadă, dar părea fericită.
- Du-te, spuse el şi propria voce i se păru ciudată.
Se uită la ea, la forma gurii şi la pomeţii curbaţi, la ochii ei, la felul cum îi stătea părul pe frunte, până la marginea urechii, şi la gâtul ei.
- Nu-mi vine să cred. O, eşti prea drăguţ. Eşti prea bun cu mine.
- Şi să-mi povesteşti totul când te întorci.
Avea o voce foarte ciudată. Nu şi-o recunoştea. Ea-i aruncă o privire. Se întâmpla ceva cu el.
- Sigur vrei să plec? îl întreba serios.
- Da, răspunse el pe acelaşi ton. Chiar acum.
Vocea i se schimbase şi-şi simţea gura uscată.
- Acum, îi spuse.
Ea se ridică şi plecă repede. Nu se uită înapoi. O urmări plecând. El nici măcar nu mai arăta la fel cum arătase înainte să-i spună să plece. Se ridică de la masă, luă notele de plată şi se duse cu ele la bar.
- Sunt alt om, James, îi spuse barmanului. Ai în faţa ochilor un cu totul şi cu totul alt bărbat.
- Da, domnule?
- Viciul, spuse tânărul bronzat, e o chestie foarte ciudată, James.
Privi prin uşă. O văzu îndepărtându-se pe stradă. Privindu-se în oglindă, văzu că arăta într-adevăr altfel. Ceilalţi doi de la bar se dădură mai într-o parte ca să-i facă loc.
- Aici aveţi dreptate, domnule, spuse James.
Cei doi îi făcură şi mai mult loc, ca să stea bine. Tânărul se privi în oglinda din spatele barului.
- Ţi-am zis că-s alt om, James.
Privindu-se-n oglindă, observă că nu se înşela.
- Arătaţi bine, domnule, spuse James. Trebuie să fi avut o vară tare plăcută.

-Ernest Hemingway-

___________________________________
* - The sea change în original - pornind de la un fragment din Furtuna de W. Shakespeare, în care moartea tatălui lui Ferdinand este eludată prin metafora transformării corpului său în perle şi corali, the sea change a devenit o expresie independentă, care denotă orice transformare
** - Alexander Pope, Eseu despre om, Epistola a II-a

***

Această povestire face parte din volumul Zăpezile de pe Kilimanjaro şi alte povestiri, de E. Hemingway, editura Polirom 2007, traducere de Ionut Chiva

Frânturi

Inimile oamenilor sunt făcute din bucăţile inimilor altor oameni... şi din clepsidre.

Şi atât...

(... dar... nu eu. La mine mai e şi...)

(... Da...)

Dimineaţa e frumoasă pentru că...

Împotriva firii

“ Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată”.

[Ecleziastul cap. 11 vs.9]

Am umblat pe căile alese de inima mea, gândind doar după voia mea; mi-am irosit viaţa în ale tinereţii valuri, în lucruri care uneori s-au dovedit a fi oribile, dar a căror oroare şi lipsă de sens n-aş fi cunoscut-o dacă nu le-aş fi trăit. Cum aş fi putut şti că focul arde, dacă nu m-aş fi apropiat măcar o dată de o flacără? Am trăit mereu clipa, bucurându-mă de ea, fără să mă gândesc la ziua de mâine, uitând că ziua de mâine poate să depindă de cum îmi trăiesc clipa de azi. Şi nu de puţine ori, din motive subiective, mi-am bătut joc de trupul meu în mod voit, conştient, cu mintea limpede sau tulburată. N-am pus frâu emoţiilor de nici o natură. Si zilele au trecut, iar eu am devenit ceea ce sunt tocmai datorită celor trăite aşa cum m-am priceput. Şi mă întreb dacă, oare, nu e posibil ca tocmai asta să fi fost calea mea cea dreaptă şi nu alta. Altfel n-am ştiut să fiu, deci, pentru mine, altfel nu a existat.
Iar acum am 28 de ani şi ştiu că viaţa mea nu este tocmai cum aş vrea eu să fie. Ceva, undeva, nu e bine. Şi nu e vina nimănui, singurul vinovat sunt eu.
Nu există privilegiu mai mare decât acela de a fi tânăr. Păcat insă că tinereţea este lăsată pe mâna copiilor.
Ei bine, dar dacă a fost aşa, dacă mi-am irosit viaţa în ale tinereţii valuri, atunci ce rost ar mai avea judecata şi mai ales pedeapsa? Nu ajunge cât m-am pedepsit singur? E ca şi cum aş fi ameninţat că dacă bag mâna în apă fierbinte mă voi opări şi apoi voi fi şi pedepsit pentru că m-am opărit. Nu ajunge că mă ard? Nu ar fi suficient: „Ai grijă, dacă bagi mâna în apă fierbinte te vei arde?”. Şi de ce, dacă mă împinge curiozitatea să văd eu cum e şi mă ard, de ce apoi ar mai fi nevoie să-mi fie pedepsită şi curiozitatea de a mă convinge personal că aşa e, în loc să cred pe cuvânt ce-mi spun alţii? Lumea e plină de escroci! Şi apoi, trebuie să-L iubim pentru că e bun şi are grijă de noi, sau suntem obligaţi să-L iubim în stilul militar, că altfel ne bagă la carceră sau ne execută?
Iar dacă El e „creatorul”, cum poate să mă judece pe mine pentru că El „m-a creat” aşa? Nu poţi să îi dai unui copil o gramadă de jucării şi apoi să-i interzici să se joace, sub ameninţarea unor pedepse. E împotriva firii. Iar dacă El le-a potrivit pe toate aşa şi m-a făcut pe mine cum sunt, probabil că a ştiut El ce face.
Mă fascinează capacitatea asta a oamenilor - aceea de a crea zei, iar apoi aceştia să devină mai puternici decât însăşi creatorii lor. Iar istoria ne arată că, până în prezent, nici un zeu n-a fost nemuritor. Şi asta pentru că toţi aceşti zei, au fost doar o metaforă, o încercare timidă a omului de a explica inexplicabilul. Căci omul nu poate să accepte existenţa unor lucruri până nu le numeşte. Pentru ca ceva să existe, trebuie să fie numit. Lemnul este lemn pentru că omul l-a numit lemn, altfel n-ar fi ştiut ce este. Însă omul, în înfumurarea lui, nu se opreşte aici. După ce îi dă un nume, pentru a şti cu toţii la ce se referă, încearcă să şi definească. Şi asta mi se pare cel mai amuzant - să încerci, în limitarea ta cumplită de muritor, să defineşti Divinitatea, nemurirea! Ba chiar s-o şi personalizezi şi să o incluzi în legende pe baza cărora se inventează pedepse. Legende pe care muritorul ajunge să le creadă ca fiind Adevărul.
Iar dacă El (numit fiind aşa cum ştim cu toţii, dar despre care niciunul nu avem habar ce înseamnă cu adevărat) m-a făcut pe mine aşa cum sunt, mă repet - probabil că a ştiut ce face.

Îmi amintesc de un roman al lui H. Hesse (pe care îl recomand) - „Narcis şi Gură-de-Aur”. E o poveste despre un bărbat care în fragedă tinereţe este forţat să aleagă calea monahală, dar care până la urmă fuge în lume să cunoască viaţa, cutreieră lumea, seduce femei şi-şi îndeplineşte destinul. În peregrinările sale de hoinar, printre multe altele (şi nu toate frumoase), asistă (îngrozit) la o naştere, iar apoi... omoară un om. De parcă autorul ar vrea să spună că trebuie să treci prin toate, înainte de a te descoperi cu adevărat.
Şi ceea ce spune Hesse, parcă mi se pare mai de bun simţ decât cuvintele pe care omul le atribuie Divinităţii, de ciudă că nu o poate înţelege, şi anume ameninţarea cu pedeapsa dacă vei trăi cumva după cum ţi-e felul, sau dacă vei încerca să te descoperi, trăind şi cunoscând cât mai multe. Chiar nu pare nimic împotriva firii, în această ultimă opinie?
Curiozitatea poate fi considerată un păcat?

„Goneşte orice necaz din inima ta şi depărtează răul din trupul tău: căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare.”

[Ecleziastul cap. 11 vs.10]

Ei, astea da cuvinte pline de adevăr şi demne de urmat, întru fericirea noastră!

Vali Sterian - Ruga

Fără soluţie

Îmi amintesc toamna trecută când am fost prima dată în munţii Iezer. Ce trist eram pe atunci! Nici să mă bucur de munte nu mai puteam. Iată un fragment din gândurile mele de atunci: "În urmă cu câteva ore, m-am întors din munţii Iezer. După ani de zile de umblat pe munţi, acum, reîntors de la munte, descopăr cat de multe au murit în sufletul meu... deşi era singurul munte din Carpaţii Meridionali pe care încă nu păşisem, acum, când mă aflam pe crestele lui, nimic nu mai vibra în sufletul meu ca în trecut. Nimic nu mai era ca înainte. Nici măcar sufletul meu. Şi asta, da, e un lucru pe care îl regret..."

Pe atunci simţeam că am să pierd ceea ce îmi era drag. Şi tot pe atunci, ceea ce îmi era drag, mi se părea a fi totul pentru mine. Acum, ştiind că nu mai am nimic din ceea ce aveam pe atunci, observ că nici tristeţea aceea nu mai există. Acum, tristeţea a fost înlocuită, de ceva vreme, cu speranţa. O speranţă foarte tonică, reconfortantă. Speranţa în altceva.
Dar de ce simt şi acum o tristeţe aşa mare când ajung la ţară, în satul bunicilor mei? Am pierdut multe acolo (prea multe!), însă e drept că n-am pierdut chiar totul. De-aş mai putea păstra măcar ceea ce mai am!
Ah!... această este cea mai mare greşeală a omului, dătătoare de suferinţă. Se ancorează de trecut, se leagă în modul cel mai intim de el şi se chinuie să-l târască cu el prin viitor.
E ca şi cum odată ce-a murit o persoană dragă, ai refuza să o înmormântezi şi ai căra după tine cadavrul acelei persoane dragi... până când putrezeşte definitiv şi nu mai rămâne nimic din ceea ce îţi era drag, în afară de amintirea unui hoit împuţit, care va şterge până şi adevărata amintire a persoanei care a fost, cât timp trăia. Căci ulterior, când te vei gândi la acea persoană, îţi vei aminti, de fapt, un cadavru. La fel e şi cu trecutul. Odată trecut, e bine să-l înmormântezi şi să-i păstrezi amintirea curată. Dacă încerci să-l ţii lângă tine după ce s-a consumat, va putrezi şi s-a zis cu amintirile plăcute.

Se spune că tristeţea cea mai mare, cea mai cumplită, omul o resimte atunci când a pierdut totul. Dimpotrivă, eu cred că tristeţea e maximă (ce cuvânt nepotrivit!), tocmai în clipa aceea când ştii că ai mult, dar că urmează să pierzi totul. Aici e apogeul. Odată pierdut totul, orice ar mai veni, ORICE, nu ar mai putea fi decât un câştig. Căci dacă ai pierdut deja totul, înseamnă că nu mai ai nimic de pierdut.

Dar parcă nici să îngropi trecutul definitiv nu poţi, pentru că acesta îşi face drum spre lumină cu ghearele. Şi atunci?

___________________________________________

Imaginea de la început am surprins-o weekendul trecut, în Buila-Vânturariţa

Toamna la tara (frunzele cad)

Fara poze, ca n-am avut prezenta de spirit sa-mi iau si aparatul foto. Intentionam sa ajung si pe la ţară, in satul bunicilor mei, unde am copilarit, la 60 de km distanta de Craiova, spre vest. Stiam ca nu mai e nimeni acolo, dar la fel de bine stiam cat de dor imi e sa revad toate acele locuri dragi si sa reinvii vremurile trecute, retraind o parte din lucrurile de atunci in acelasi spatiu, chiar daca acum pustiu; sa sparg lemne, sa fac focul in soba si sa-l aud cum trosneste.
S-a nimerit ca luni a venit mosul meu (fratele bunicii) cu masina de la tara, cu treburi prin Craiova si a trecut pe la noi inainte de a pleca inapoi. Si cum eu eram crispat de ideea de a ajunge acolo cu microbuzul ala antic si plin de ..., afland ca vineri are iar treaba si revine in Craiova, tot cu masina, m-am decis pe loc sa ma duc cu el si sa ma intorc vineri. Afara ploua de vreo patru zile, fara intrerupere. La munte ningea. Stiu asta nu numai de la tv (a, eu nu ma uit la tv).
Am facut bagajul in graba si am plecat fara sa ma mai gandesc si la aparatul foto. Se pare ca toamna nu s-a vrut „furata” din acele locuri. La tara am gasit multe lucruri schimbate, altele (mai putine) asa cum le-am lasat, iar multe, foarte multe, nu le-am mai gasit deloc.
Mi-am salutat cainii care au supravietuit eroic timpului si cu care m-am jucat copilareste pe parcursul celor trei zile petrecute acolo, pana la epuizarea lor, cand adormeau aburiti. Ce nebuni erau!
Imagini surprinse acum aproape un an:
Am intrat in casa, am adus lemne si am aprins focul, care vajaia in soba, degajand caldura. Soba trosnea, incalzindu-se si dezmortind peretii tapetati cu diverse lucruri cusute de bunica mea. I-a placut mult sa-si impodobeasca locuinta cu lucruri facute de mana ei. Toata iarna isi tinea „lucrul” in poala si cusea, povestind si intrerupandu-se pentru a-si numara „mustele”.
Afara era o vreme autentica de toamna, rece, cu ploaie, ceata, burnita, umiditate, pamant reavan, ud si aburind, cu nori mohorati care scurtau linia orizontului coborand pe pamant, cu apa siroind peste tot, namol si frunze uscate si culori aprinse, rosietice, amestecate cu verdele inca viu al padurii de stejar ce se zareste in orice clipa, privind pe fereastra, la mai putin de 500 m departare, in linie dreapta.
Asa a fost vremea luni seara si toata noaptea, cand am ascultat focul in soba amestecat cu rapaitul des si insistent al ploii pe acoperisul de tabla al casei. Insa incepand cu ziua de marti cerul s-a inseninat si soarele a prins a zambi, in prima zi mai timid, apoi tot mai curajos, pana cand in ultima zi (joi) eu umblam in tricou pe afara. Dar daca vremea s-a schimbat, peisajul tomnatic a ramas la fel – toamna stralucea maiestuoasa in razele soarelui, ceva mai palid decat vara.
Dincolo de inceputul ei astrologic, pentru mine toamna a inceput mereu, nu odata cu prima frunza ruginita zarita, nici incepand cu oficiala zi de 1 septembrie, ci odata cu prima ploaie ce pare ca nu se mai sfarseste. O haina mai groasa, umbrela in mana cand iesi din casa si obligatoriu incaltari solide si impermeabile in picioare; ceata, umiditate si apa siroind pe strazi, amestecata cu frunze moarte – asta inseamna pentru mine ca a venit toamna.

Oare de ce, in limba engleza, toamna este numita „the fall” – caderea? Se refera la caderea frunzelor, sau pur si simplu toamna nu poate fi asociata decat cu caderi?
Frunzele cad, devin pamant si nu se mai ridica. Si totusi, uneori, din toata existenta unei frunze, singurul moment care ne starneste interesul il reprezinta caderea ei, drumul pe care il parcurge de pe ramul din coroana copacului de pe care s-a desprins, purtata de vant si pana cand atinge pamantul. Odata ajunsa aici, frunza isi imbratiseaza suratele intru suferinta si, resemnate, stranse gramezi-gramezi sau imprastiate, isi asteapta sfarsitul.
Este in caderea si putrezirea acestor frunze un talc, dar nu-mi dau seama care. Asa ca nu incetez sa urmaresc melacolic drumul jucaus prin aer, intre ram si pamant, al frunzelor care mor. Cu totii fac asta. Unii, nostalgici, se intreaba ce poveste spune caderea acelei frunze, altii inteleg si urmaresc povestea, iar altii se gandesc ca se apropie iarna.

Trei zile frumoase la tara. Mai putin noptile, care au fost si mai multe (patru la numar). Nu e frumos sa fii singur, noaptea, acolo unde tot timpul, in trecut, ai fost inconjurat de oameni dragi. Adormeam numai dupa 3 a.m.. Citeam sau scriam, iar daca deschideam usa spre o alta camera, amintirile navaleau luminoase peste mine din bezna rece a camerei pustii. Ziua urmatoare, mai mereu ma trezeam putin dupa pranz. La tara, diminetile nu-mi priau – le lipsea farmecul si agitatia vremurilor de odinioara. Si e asa trist sa te trezesti singur, dimineata, sa pregatesti focul in soba si sa stii ca n-ai pentru cine sa faci asta, in afara de tine! Nici macar o pisica sa toarca la caldura, dupa soba sau sub ea, asezata comod pe lemne, privind mandra pe fereastra la cainele care tremura afara...
Dupa ce ma trezeam, mancam si ieseam in curte, unde trebaluiam mereu acolo unde vedeam ca se simte lipsa unui om in gospodarie. Printre altele, am acoperit cu placi de azbociment un fost cotet de pui, acum adapost pentru lemnele sparte, printre ale carui tigle batrane incepuse sa treaca apa de ploaie si apoi am spart toate lemnele taiate cu drujba in chituci si le-am carat pe toate in acel adapost, umplandu-l. Acum sunt lemne gata sparte, pentru toata iarna. Numai de-am ajunge noi asa des pe acolo, incat sa le ardem pe toate! Am hranit cainii pana cand nu mai erau in stare sa manance, ma jucam cu ei mereu cand imi ieseau in cale (si asta se intampla de fiecare data cand ieseam din casa, indiferent de motiv), iar fiecare seara, de cand se lasa intunericul si pana aproape de ora 22, o petreceam la familia fratelui bunicii mele, cu care venisem si care locuieste alaturi. Stateam cu ei la povesti, mancand bunatati si band in fiecare seara cate cinci pahare zdravene (numarate) de vin rosu, proaspat scos din butoi si rece, de anul trecut. Si spargeam nuci si le mancam miezul dulce, asortat cu paine proaspata, facuta in cuptor. N-a fost ca altadata, dar in clipele in care incetam sa mai compar, era chiar bine.

Am fost din nou, pentru cateva clipe, taran. Taran cu manusi de protectie si cu lectura noaptea, sau mazgalit pe hartii dupa cinci pahare de inspiratie.

***

In prezent tot fara acces la internet sunt (pentru postarea acestui text am jefuit cateva clipe unui prieten), dar tot va spun bine v-am regasit si pe curand, caci peste cateva ore plec spre masivul Buila-Vanturarita, cu cortul.
Weekendul trecut m-am bucurat de iarna in Cozia, luand hotararea de a merge acolo vineri seara, dupa ora 22, in conditiile in care pe la 21:30 spusesem acasa ca in acel weekend nu plec nicaieri.

Dar si vara la ţară este frumos...

Noi tot noi rămânem

30 de minute. Doar atâta timp am acces la internet şi doar azi, până… cine ştie până când!
Am ajuns în Craiova. Miercuri. Iar vineri eram deja în drum spre Făgăraş. Au fost Creasta Piscul Bâlei şi Valea lui Stan. Şi multe ore petrecute în cort datorită vremii nefavorabile. Au fost şi câteva greşeli… dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Când am plecat din Bucureşti, n-am mai lăsat nimic acolo din ceea ce găsisem în urmă cu un an jumate, când am venit. Am lăsat cu totul altceva, faţă de ceea ce am găsit iniţial în acel oraş, faţă de ceea ce căutasem. Am lăsat acolo ceea ce, probabil, mă aşteptase. Am lăsat chestii şi oameni de care deja îmi e dor.
Când am revenit în Craiova, după un an jumate de absenţă, n-am mai găsit nimic din ceea ce am lăsat aici, când am plecat.
Oare, când voi reveni în capitală (dacă voi mai reveni vreodată), voi mai găsi ceva din ceea ce am lăsat, acum, acolo?
Când am plecat, mi-am luat rămas bun de la toţi şi de la tot ceea ce am trăit acolo. Doar două răspunsuri am primit înapoi:
1. “Eu n-am de ce să-mi iau rămas bun, de la tine”… noi oricum vom continua să ne vedem.
2. Şi un sms care-mi spunea: “Drum bun şi pe curând, hoinare!”.
Într-adevăr, asta sunt: un hoinar.



Nu ştiu dacăa am reuşit să spun exact ceea ce vroiam să spun. Nu mai ştiu nici ce vroiam să spun.
E doar că pierzi ceva şi gata, s-a dus, asta e. Nu putem pierde mai mult decât tot ce-am avut. Însă primim alte lucruri în schimb.
Noi tot noi rămânem.

Tare-aş vrea să-mi aduc aminte ce-oi fi pierdut. Da’ nici nu mai contează, până la urmă. Trebuie să fi fost vorba de ceva ce-am uitat. O să-l găsesc. Şi, orice-o fi fost, n-a fost vina nimănui.

Bucurie. Pe curand! Fragmente. Hemingway

Sunt in extaz! Sunt in al noualea cer! Azi (marti), ultima zi petrecuta in capitala, ma plimbam fara sens pe bulevard, spre Piata Romana si tot fara un scop anume mi-am aruncat ochii spre o vitrina. Era libraria de la Sala Dales. Si pe ce credeti ca mi se opresc ochii? Pe o carte de Hemingway. Un roman care inca nu fusese tradus pana in acest an. „Gradina Raiului”. Un nou roman de Hemingway pe care nu-l citisem inca!

Scriam undeva in trecut, cand parcurgeam ultima carte a lui Hemingway din lista celor traduse in romana, ca eram tare nefericit deoarece ma apropiam de sfarsitul acelei carti si stiam ca nu voi mai avea ce citi de acest fascinant autor, decat poate sa recitesc. Am terminat si povestirile scrise de el. Si iata, azi, o surpriza facuta de cei de la Polirom, traducerea fiind realizata de Ionut Chiva.

Am poposit in parcul Herastrau si am devorat cateva zeci de pagini. Doamne, ce dor imi era de acest stil, de aceste cuvinte simple! Inca din primele pagini toate simturile mi-au fost „gadilate”, in special gustul (si-mi mai era si o foame!), mirosul si simtul tactil. In cateva zeci de pagini am aflat denumirile si am „simtit” gustul atator mancaruri si bauturi cate nu voi cunoaste toata viata. Dar de-ar fi vorba numai de asta!...

E geniala cartea. Din fiecare rand razbate un entuziasm si o bucurie a vietii atat de simpla, incat te cucereste imediat. E un tonic perfect. Te face sa-ti doresti sa iti traiesti viata numai prin prisma simturilor si a propriei stari de bine, fara nici o urma de infumurare, de egoism sau de pretentie simandicoasa.

„- Tare ma bucur de aventura asta cu pestele. Ce minunat si simplu ne distram, nu?”, spune personajul feminin al romanului, dupa ce sotul ei pescuise aproape intamplator un peste de vreo 7 kg.

Dialogurile sunt tot marca Hemingway, adica pe cat de simple, pe atat de expresive.

Si cum stateam eu pe banca, in parc, si sorbeam randurile cartii, aud un fosnet discret in dreapta. O veverita! Era la mai putin de un metru de mine si statea in doua picioare si ma studia curioasa. Am intins mana spre ea, s-a speriat si a fugin cam un metru. Am tinut mana intinsa. Curiozitatea a invins. S-a reintors si mi-a cercetat mana, atingand-o cu nasucul ei. Era agitata, avea miscari repezite, bruste si respira foarte repede. O mana de par, plina de viata si energie. Vazand ca n-am nimic sa-i dau, mi-a intors spatele si dusa a fost.

Azi m-am intalnit si cu niste prieteni. Si, poate fara sa vrea, au ras de multe lucruri care pentru mine au importanta. Fara intentie, doar de dragul amuzamentului, dar au reusit sa terfeleasca prin noroi multe lucruri dragi mie.

Si, nu stiu cum sa zic... dar se pare ca atunci cand oamenii se apuca sa faca ceva praf, nu mai lasa nimic in urma.

In cateva ore parasesc capitala. Nu imi va lipsi orasul asta, dar deja imi lipsesc multi oameni pe care i-am intalnit aici. Si de va fi sa ma reintorc aici, sa stiti ca nu orasul asta ma va chema inapoi.

Caci Paradisul nu inseamna „unde”, ci „cu cine”!

As vrea sa mai spun cateva cuvinte, dar nu le gasesc tocmai pe acelea.

Va reamintesc ca in Craiova nu am internet si ca intentionez, oricum, sa merg o vreme si prin satul bunicilor mei, locul unde am copilarit, unde am crescut. Orice om are nevoie de o pauza. Si chiar daca mie mi-a cam fost impusa aceasta pauza, tot am de gand sa ma bucur de ea.

Si va spun pe curand, nu ramas bun.

Iar acum va las in compania lui Hemingway. Mai intai cateva citate din ce am citit din „Gradina Raiului”, cu mentiunea ca daca ar fi fost sa citez tot ce mi-a placut, ar fi trebuit sa citez tot ce am citit. (Nu voi cita ceea ce tine de gust, ca probabil are sa va faca pofta si oricum ar fi prea mult de scris).

„Camera in care stateau ei arata ca acel tablou care reprezinta camera lui Van Gogh de la Arles, cu exceptia faptului ca aveau un pat incapator si doua ferestre mari de unde, dincolo de apa si de pajistile scufundate se vedea orasul cu cladiri albe si stralucitoarea plaja de la Palavas.”

„Hainele fetei erau impaturite pe unul din scaunele alea ca din Van Gogh si ea-l astepta in pat, acoperita cu un cearceaf.”

„- La ce te gandesti? intreba fata.

- La nimic.

- Ei, la ceva tot trebuie sa te gandesti.

- Nu, ma simteam doar cumva...

- Cum?

- Fericit.

- Insa mie mi se face asa de foame! Crezi ca-i normal? Mereu ti se face asa de foame dupa ce faci dragoste?

- Doar cand iubesti.

- Oh, stii prea multe despre lucrurile astea.”

„N-aveau cum sa fie mai strans lipiti unul de celalat decat erau deja si iata ca asta nu ducea la nimic rau. Era doar fericire si dragoste si apoi foame, bagau la ghiozdan si apoi o luau de la capat.”

„Ce se va alege de noi daca lucrurile astea s-au petrecut atat de salbatic, de periculos si de repede? Oare exista ceva ce n-ar arde intr-un foc atat de mistuitor? Eram fericiti, sunt sigur ca si ea era fericita. Dar cine stie? Si cine esti tu sa o judeci si cine a participat, cine a acceptat transformarea si a trait-o? Daca asta-i ce vrea ea, cine oi fi tu sa nu o lasi sa aiba parte de ce vrea? Esti norocos sa ai o sotie ca ea si pacat este doar atunci cand te simti prost dupa aceea, dar tu nu te simti prost. Nu, daca bei vin nu te simti prost, dar ce-o sa bei atunci cand vinul n-o sa-si mai faca treaba?”

„- Mi-e frica de ei si de lucrurile pe care le zic. Cum se poate ca noi sa fim noi si sa avem lucrurile pe care le avem si sa facem ce facem si tu sa fii asa cum reiese din cronicile alea?”

„- Majoritatea femeilor ar fi fericite daca nenorocitii lor de barbati ar avea recenzii bune.

- Eu nu-s majoritatea femeilor si tu nu esti nenorocitul meu de barbat...”

„- Pentru eroi, spuse el ridicand paharul de coniac cu Perrier rece.

- Nu ma deranjeaza sa fiu o eroina, zise fata. Noi nu suntem ca alti oameni. Nu-i nevoie sa ne spunem unul altuia draga sau dragul meu sau dragostea mea, ca sa demonstram nu stiu ce. Draga sau dragostea mea sau iubirea mea, toate astea mi se par chestii obscene, mai bine ne folosim numele de botez. Intelegi ce zic. De ce ar trebui sa facem si alte chestii, asa cum face toata lumea?

- Esti o fata foarte inteligenta.”

„Ai grija, isi spuse, e foarte bine sa scrii simplu, cu cat mai simplu cu atat mai bine. Nu-ncepe, insa, sa si gandesti in halul asta de simplist. Da-ti seama cat de complicate sunt lucrurile si apoi spune-le simplu. Ti se pare ca tot ce s-a intamplat la Gau de Roi a fost simplu doar pentru ca ai fost tu in stare sa scrii o parte din lucruri simplu?”.

In acest ultim citat din „Gradina Raiului”, cred ca se regaseste intreaga esenta a farmecului scrierilor lui Hemingway.

Despre el v-am mai spus - a fost scriitor. Asta a stiut el cel mai bine sa fie. Atunci cand nu a mai putut sa scrie, nu a mai dorit sa fie deloc. -> continuare aici (clic)

Despre „meseria” sa, aceea de scriitor, el insusi spunea:

„Ai inceput lucrul la sase dimineata, sa zicem, si poti sa continui pana la amiaza sau sa termini mai devreme. Cand te opresti, esti gol pe dinauntru, gol si in acelasi timp abia daca mai incapi in propria piele, ca atunci cand ai facut dragoste cu o fiinta pe care o iubesti. Nimic nu te poate rani, nimic nu se mai poate intampla, nimic nu mai inseamna nimic pana a doua zi, cand o iei iar de la capat. Asteptarea asta, pana a doua zi, este cel mai greu lucru de indurat.”

Mai jos va las un fragment din manuscrisele lui Hemingway, care n-a aparut niciodata sub vreun nume sau ca o povestire independenta. Sunt fragmente culese din manuscrisele sale si publicate postum. Polirom le-a cules in volumul de povestiri intitulat „Zapezile de pe Kilimanjaro si alte povestiri”.

„Cum mergeam pe strada, am auzit intai tobele, pe urma fluierele si cimpoiul, si apoi au aparut ei de dupa colt, dansand cu totii. Umplusera toata strada. Primul l-a vazut Maera si pe urma l-am vazut si eu. Cand au oprit muzica si toti s-au asezat pe vine, s-a cocosat cu restul in mijlocul strazii si apoi, cand muzica a inceput din nou, a continuat sa danseze alaturi de ei. Era turta de beat.

- Du-te tu dupa el, mi-a zis Maera, pe mine nu ma suporta.

Asa ca l-am ajuns din urma cand se ghemuisera din nou, l-am apucat de brat si i-am zis:

- Hai, Luis. Ce dracu’, te asteapta taurii aia dupa-amiaza.

- Nu ma asculta, era prea concentrat asteptand sa-nceapa din nou muzica.

- Nu fi tampit, Luis, i-am zis, hai inapoi la hotel.

Apoi s-a auzit din nou muzica si el a sarit in sus, s-a departat de mine invartindu-se si a-nceput din nou sa danseze. L-am apucat de brat, dar el s-a smuls si mi-a zis:

- Of, lasa-ma-n pace, ca n-oi fi taica-miu.

M-am intors la hotel si Maera era pe balcon, asteptand sa vada daca-l aduc inapoi. Cand m-a vazut, a intrat inauntru si apoi a coborat cu o mina scarbita.

- Ei, i-am zis, pana la urma, nu-i decat un mexican salbatic si ignorant.

- Da, spuse Maera, dar cine o sa se ocupe de taurii lui dupa ce primeste o cogida*?

- Pai, cred ca noi.

- Da, noi, spuse Maera. Noi ucide taurii la salbatic, noi ucide taurii la betiv si taurii la dansatori de riau-riau**. Da. Noi ucide. Chiar ca noi. Da. Da. Da.

Maera zacea impietrit, cu capul pe brate, cu fata-n nisip. Se simtea infierbantat si lipicios din cauza sangerarii. Simtea fiecare impunsatura. Cateodata taurul il lovea doar cu capul. O data cornul trecu cu totul prin el si-l simti cum se infige in nisip. Careva prinsese taurul de coada. Il injurau si-i fluturau capa in fata ochilor. Apoi taurul disparu. Cativa il ridicara pe Maera si incepura sa fuga cu el spre mantinela, apoi iesira spre poarta si, trecand prin tunelul de sub tribune, il dusera la infirmerie. Il intinsera pe o haina si unul dintre ei se dusera dupa doctor. Ceilalti se-nvarteau pe-acolo. Doctorul veni in graba din tarcul unde pana atunci tot cususe la caii picadorilor. Trebui sa se opreasca si sa se spele pe maini. Din tribuna de deasupra se auzeau o multime de strigate. Maera simti cum totul se face mai mare si mai mare, apoi din ce in ce mai mic. Apoi din nou tot mai mare si apoi din ce in ce mai mic. Apoi totul incepu sa se-nvarta mai repede si mai repede, ca atunci cand gresesc viteza unui film la cinematograf. Apoi muri.”

_______________________________________

* - impunsatura (in spaniola in orig.)

** - denumire populara pentru Alegria de San Fermin, o compozitie a lui Miguel Astrain

Friday i'm in love

Salutari din Fagaras :)

O noapte de vară

Visam că sunt într-un refugiu pe munte, iar afară era furtună cu trăznete. Vântul zguduia refugiul... M-am trezit speriat. Afară ploua. Tuna şi fulgera. Eram singur.

Lumea viselor

Şi când te gândeşti că totul începe în viaţă fără nici măcar o clipă de gândire, doar cu un zâmbet şi atunci toţi suntem fericiţi. Câteodată adorm, iar gândurile mele rămân treze, cutreierând locuri neştiute, aflând frumuseţi nebănuite şi descoperind ceea ce mie abia peste ani de zile îmi va fi dat să ştiu. Dar câteodată, prin nu ştiu ce miracol, imaginile îşi fac apariţia în faţa ochilor mei, se pierd în ore lungi din noapte şi mai rar, rămân în amintire sub forma viselor, a fragmentelor pe care dimineaţa mă chinui să mi le aduc aminte şi să le unesc, fără a şti ce înseamnă cu adevărat. Şi atunci, în ceasurile nopţii se pierde orice barieră, se redescoperă vechile dorinţe şi vise. Iar eu ca persoană nu exist. Eu dorm, uitat undeva într-un pat, sub o pătură oarecare, iar EU, sufletul acestei persoane prinsă în pânza somnului, scap de răutatea ce mă înconjoară, scap de temeri, de frică, de lume. Orice e posibil, absolut orice în această lume a viselor. Dar, ca în orice vrajă, există şi un opozant: răsăritul atât de crud şi rece, care îmi aminteşte după o clipă toate câte mă înconjoară. De ce nu e nimeni lângă mine când deschid ochii şi caut prin pat cu mâna dreaptă? N-aş mai avea nevoie de noapte pentru a fi cine sunt, pentru a trăi cum am vrut să trăiesc din prima clipă în care am realizat cine sunt, pentru a putea visa fără a fi nevoie să îmi închid ochii, pentu a putea vedea adevărata libertate, pentru a redescoperi răsăritul şi pentru a nu mă mai întoarce vreodată în lumea nopţilor pustii.
Mirosul iernii purtat de vânturi reci şi tăioase începe iar să îmi înfierbânte nările. Visez să prind un răsărit de soare în sclipirea zăpezii aproape de adevăratul meu miracol.
Copii rămânem toţi, iar dreptul de a visa nu poate nimeni să ni-l ia. Poate că uneori nu sunt atât de copil pe cât ar trebui şi îmi cer scuze, dar toţi suntem supuşi greşelii. Un singur vis mai am, sau speranţă cum mulţi i-ar spune: mă rog ca acolo unde am lăsat o urmă, să nu fiu uitat prea repede. Mai ales de către sufletele alături de care (dacă altele ar fi conjuncturile), mi-aş dori să dăinuiesc .
Dar nici nu vreau să devin o povară.

Un vânt de searã
aprins sãrutã cerul la apus
si-i scoate ruji de sânge pe obraji.
Trântit în iarbã rup cu dintii-
gândind aiurea-mugurii
unui vlastar primavãratic.

Îmi zic: "Din muguri
amari înfloresc potire grele de nectar"
si cald din temelii tresar
de-amarul tinerelor mele patimi.
-Lucian Blaga-

Aproape că uitasem aceste versuri, mă simt bine că le-am redescoperit. Câtă plăcere pot să iţi aducă micile surprize şi bucurii şi câtă împlinire şi linişte interioară!

Am înţeles că nu poţi schimba nimic prin cuvinte, prin cuvinte poţi doar să transmiţi idei. Există un singur mod de a învăţa - prin acţiune, şi un singur mod de a schimba ceva în atitudinea celorlalţi - prin exemplul personal .
Toţi suntem trecători. Noi pe pământ, noi în vieţile altora, alţii în vieţile noastre... dar unii din noi ştiu să sape urme adânci în sufletele celor pe care i-au întâlnit.
Si eu am bucăţi din alţii în mine, în inima mea.
"În viaţă pierdem ani, iar de la moarte cerşim o clipă", un alt clişeu al vremurilor noastre. Totuşi, nu-ţi irosi viaţa... nu lăsa clipa să treacă pe lângă tine. Trăieşte-o! Trăieşte!

O zi frumoasă vă doresc. Şi zile senine pe dinăuntru. Soare dincolo de culmi şi salturi spre cer... şi zâmbetul înţeleptului.

____________________________________________________
Textul acesta a fost postat iniţial pe 22 iunie 2009

"Legati"

De-a lungul vietii mele, am inteles prin proprie experienta ca de la a sti cum e bine si pana la a face cum stiu ca ar fi bine, de cele mai multe ori e un drum foarte lung pe care adesea ma poticnesc si nu reusesc sa-l strabat pana la capat.

Si am sa explic, facand referire la urmatorul text:

<<"Nu suntem centrul universului ci o parte din el, insa cu toate acestea am dori ca absolut totul in viata noastra sa fie in conformitate cu dorintele noastre. Iar daca lucrurile merg altfel ajungem sa privim universul ca fiindu-ne ostil. Iata originea suferintei! De fapt totul se petrece in mintea si in imaginatia noastra...

Cu greu vom mai putea la un moment dat sa ajungem sa discernem intre ceea ce este cu adevarat si ceea ce noi insine am proiectat asupra realitatii. Spre exemplu, sa zicem ca am cumparat un obiect nou pe care ni-l doream de mult, ne bucuram de el, insa la un moment dat il pierdem. “E normal sa sufere”, ar putea zice cineva, “doar e al lui, e masina lui, e telefonul lui”, etc. De ce sa fie totusi normal? Acela este un obiect ca oricare altul, diferindu-se de celelalte prin forma si alcatuirea lui fizica si nimic mai mult. Masina este masina, copacul este copac, telefonul este telefon. Ce il face insa diferit in ochii nostri? Aceasta este relatia pe care o stabilim intre noi si el, relatie care vine din partea noastra, proiectia mentala pe care o aruncam asupra lui. Agatarea nostra fata de el. De aici provine toata mizeria si suferinta. “Este al meu!” - in momentul in care am ajuns sa gandim acest lucru, ne facem noi insine dependenti de acel obiect, ca si cum am vrea cu tot dinadinsul ca fericirea noastra sa depinda de el. Apoi, suferim cand il pierdem. La fel procedam in toate aspectele vietii noastre si chiar cu oamenii pe care ii intalnim (sau ii iubim). Totul este al nostru iar noi depindem de tot. In consecinta, credem ca nu putem pierde ceva ce nu posedam. Dar in relatia dintre doi oameni, nu exista posesie. Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru ca nimeni nu poseda pe nimeni!

“Toate laturile experientei facute in cuget si in trup, carora agatarea le este inerenta, sunt suferinta.”

Concluzia e ca ar trebui sa procedam cam asa: cand ceva apare in viata noastra ne bucuram de el, cand acesta dispare, il lasam sa plece, il lasam sa treaca. Nu ne interpunem inaintea lumii, insa nici nu iesim din ea. Suntem cu mintea exact acolo unde ne aflam si traim fiecare clipa, apreciind tot ceea ce ni se ofera. Este ca si cum ne-am afla inaintea unui rau. Ne bucuram de el, de curgerea lui, vedem la un moment dat un bustean cu o forma ciudata care pluteste la vale, odata cu raul, si care ne capteaza atentia, fascinandu-ne prin forma-i ciudata. Ce facem atunci, il privim si il lasam sa isi urmeze cursul ori alergam pe mal dupa el ca sa nu il pierdem din ochi si sa il avem in fata “pentru totdeauna”?>>

Mda... interesante si adevarate cuvinte. Ma indoiesc ca ar putea sa le contrazica cineva. Si totusi, eu am sa aduc un amendament acestor cuvinte... de fapt, explicatia despre care aminteam la inceput, care, teoretic, prin sensul cuvintelor de mai sus ("...carora agatarea le este inerenta, sunt suferinta"), ma ingroapa si mai mult in suferinta umana, sau in mocirla ce trebuie strabatatuta pana sa ajungi acasa, dupa cum spunea Hermann Hesse.

Parerea mea este ca suntem legati de obiecte prin acea perticica din amintirile noastre, din trairile noastre, care se afla in acel obiect sau de care acel obiect ne aminteste si nu neaparat prin ceea ce "noi insine am proiectat asupra realitatii". Sau poate percep eu lucrurile gresit?

Daca pierdem un telefon, nu tuturor ne pare rau de aparatul in sine sau de banii cheltuiti cu achizitionarea altuia, ci de acele lucruri pe care le aveai in telefon si nu le mai poti recupera: numere de telefon, cuvinte pe care n-o sa le mai primesti niciodata, imagini care erau salvate in el, care infatisau clipe ce nu le vei mai trai niciodata, adica de tot ceea ce era frumos si iti amintea de clipe si mai frumoase.

Suntem "legati" de lucruri, de obiecte, nu neaparat pentru ca sunt ale noastre (o melodie, de exemplu, nu este nicidecum a noastra, dar de cate ori nu simtim oare ca parca sunetul ei curge doar pentru noi?), ci pentru ca ne trezesc amintiri.

Un anume miros trezeste in minte un Craciun intamplat cu multi ani in urma, ce parea uitat. O melodie iti smulge lacrimi prin amintirea frumoaselor clipe cand ai ascultat-o prima data, sau cand ceva special s-a intamplat pe sunetul ei, sau amintindu-ti lucruri care au fost si nu mai sunt. Uneori simti ca ceva anume, care iti iese in calea ochilor sau iti gadila anumite simturi, iti aminteste ceva nedefinit si dureaza pana cand descoperi ce, iar apoi esti fericit ca acele clipe au fost reinviate in amintirea ta... si astfel, "cauza" trezirii acestor amintiri devine speciala pentru tine.

Un pisoi batran iti poate aduce aminte de clipele minunate cand se zbenguia ca un nebun prin casa plina de prieteni... acum pustie! Un obiect stricat, nefolositor, este pastrat cu sfintenie pentru ca iti aduce aminte sau chiar este un cadou de la ea/el. Ea/el acum nu mai e langa tine, acum alte persoane iti zambesc, iar acel obiect ramane singura poarta catre o bucata din viata ta, singura fereastra prin care mai poti privi in trecut, la clipe demult apuse, ce niciodata nu se vor mai intoarce, chiar de-ai vrea. Altele noi le iau locul.

O frunza cazuta "din cer", intr-o zi fericita de toamna, o pastrezi cu sfintenie in portofel si-ti este mai pretioasa decat tot ce contine portofelul, pentru ca ti-a daruit-o ea, zambind, spunandu-ti ca e pentru tine. Si ce daca mai apoi a plecat? Faptul ca si-a dorit altceva, nu poate anula si cu atat mai putin nu poate sterge ceea ce s-a intamplat cu atatia ani in urma si, uneori, a fost atat de frumos.

Sa nu mai vorbesc despre dificultatea de a arunca jucariile vechi, din copilaria ta... nu mai esti copil, nu mai sunt interesante dar, cand dai peste ele din greseala, te asezi jos, le privesti, le atingi si iti amintesti de clipele cand erai copil. Iti amintesti despre tine, despre reperele pe care le-ai avut in drumul tau catre ideea de OM. Si uneori, parca dormi mai linistit, ca un copil, fara griji, cand ai langa tine ursuletul de plus, vechi, pe care l-ai redescoperit intr-un colt uitat de lume si chiar si visele iti devin de copil si nu de om mare.

Daca n-am uita, n-am mai putea retine lucruri noi. E normal sa uitam. Dar unele lucruri nu se sterg niciodata! Ele raman intr-un anume sertar al mintii si un miros, un sunet, un obiect, o carte, un anume tip de vreme sau mai stiu eu ce, deschid aceste sertare sau ne arata drumul spre ele si ne permit sa le studiem, zambind si melancolici, ca pe niste vechi si dragi albume foto. Uneori chiar retraim zambind acele clipe, rupti complet de prezent. E oare posibil ca trecutul sa poata parea a fi mai frumos decat prezentul? Din prezent, ne putem intoarce in trecut cu ajutorul amintirilor. Dar din trecut, vom putea sa ne intoarcem in prezent?

Fiecare om are propria lui masina de calatorit in timp: in trecut mergem cu ajutorul amintirilor, iar in viitor cu ajutorul viselor si al sperantelor.

Suntem trecatori, dar stim, in trecerea noastra, sa sapam urme adanci in sufletele si in inimile celor pe care ii intalnim.

Stiu ca va veni o vreme cand vantul va fi maturat demult pasii mei de pe crestele muntilor, cand zapada va fi acoperit demult si pentru totdeauna orice urma a trecerii mele pe acolo. Si atunci, o melodie ce mie mi-a fost draga, sau poate un parfum, o adiere, un cantec de pasare, un obiect oferit, atins sau privit de mine, o cabana, un fulg, o pereche de schiuri puse prima data si cu entuziasm in picioare, o carte, un vers sau mai stiu eu ce, vor readuce in mintea prietenilor mei si a celor ce m-au cunoscut si care au ramas in urma, chipul meu si bucati din umila mea viata. Si poate, vreunul, melancolic, va zambi ca m-a cunoscut. Si astfel, primindu-ma in gand, voi reinvia pentru o clipa pe acest pamant si-mi voi imbratisa muntii si pe toti si tot ce mi-a fost drag. E singura inviere in care pot sa cred!

Si astfel, existam aici chiar si dincolo de moarte si calatorim prin lume, purtati pe buzele sau in sufletul celor ce ne-au cunoscut. Si suntem readusi aici, in aceasta lume, prin intermediul lucrurilor care aduc aminte de noi, ceea ce inseamna ca in acele lucruri a ramas o parte din noi. Si de aceea suntem "legati" de ele si nu putem sa le renegam sau sa le uitam, pur si simplu, daca le pierdem.

Nu toti suntem dependenti de obiecte datorita valorii lor materiale. Desi suntem saraci, unii dintre noi inca mai stim ce are cu adevarat importanta. Si ce poate fi mai important, atunci cand tragi linie, in afara de amintiri? Ce altceva este mai "al nostru" in afara de amintiri? Sunt singurul lucru care ne ramane, pe care il luam cu noi. De aceea e de dorit o viata traita din plin. Viata unui om are sens doar prin varietatea lucrurilor pe care le are ca amintire.

Totul e trecator: dar amintirile raman si, uneori, prin intermediul lor, putem retrai trecutul ce parea trecut.

Mostenirea mea?

Va fi cantecul unei pietre funerare:

Ninge peste munte cu melancolie

Ninge peste moartea unui alpinist

Ninge peste creste, ninge si sfasie

Inima ce bate azi in pieptul trist

*

R: Ninge sfant si pagan

Numai ochii ne raman

Despartirea s-o mai vada

Caci in munti noi ne-am stins

Si-am ajuns de-atata nins

Niste oameni de zapada

*

Stanca grea si dura viata i-a rapit-o

Duhurile vaii casa i-au facut

Giulgiu-i din zapada pe care-a iubit-o

Vantul il jeleste ca la inceput

R:

Voi, aceia care azi dormiti in munti

Voi, pe care stanca dura v-a invins

O pustietate sta si va asculta

Iar ninsoarea blanda ni se pare plans

R:

Pulberea uitarii ninge pe morminte

Cei legati in coarde nu vor mai uita

Catre culmea vietii mergem inainte

Pana-n ziua-n care stanca ne-o trada

Kashmir (pi moldoveneşte)

Una din surprizele Stufstock-ului s-a produs în timpul recitalului celor de la Zdob şi Zdub, când din boxele scenei, cu totul neaşteptat, au început să (ră)sune ritmurile Led Zeppelin.

ATENŢIE: poate crea dependenţă!

Gasiti versurile aici.

Pentru curiosi, gasiti aici (clic) o varianta live, care seamana oleaca cu ceea ce s-a intamplat in Vama Veche. Cu diferenta ca la Stufstock publicul a fost "altfel". Recomand şi vizionarea acestei variante.

P.S. (18.09.'09): De ce oare, la toate concertele Zdob si Zdub, apare fluturat in public cel putin un drapel al Romaniei? Cel putin unul!

Destinul - un maestru de ceremonii distins

Însuşirile naturale ar trebui să fie pentru fiecare om în parte, primul şi ultimul mijloc de a ajunge la un ţel. Dar între aceste două extreme, individului îi pot lipsi multe dacă mai întâi educaţia nu face din el ceea ce ar trebui să devină. Să nu creadă nimeni că-şi poate învinge impresiile din tinereţe. Dacă cineva a crescut într-o atmosferă de libertate înţeleaptă, înconjurat de lucruri frumoase şi nobile, în contact cu oameni cumsecade, dacă profesorii săi i-au predat ceea ce era necesar să ştie de la început, pentru a înţelege apoi şi restul cu uşurinţă şi cu plăcere, fără să fie nevoie să se dezveţe de apucături greşite, atunci omul acela va duce o viaţă mai pură, mai desăvârşită şi mai fericită decât un altul, care şi-a măcinat puterile tinereţii în rătăciri şi împotriviri. (Deşi aceştia din urmă sunt personalităţile cele mai fascinante). Vorbim şi scriem atâtea despre educaţie, însă văd că sunt puţini oameni în stare să înţeleagă şi să aplice în viaţă această noţiune simplă, dar importantă şi atocuprinzatoare. Şi asta pentru că omul este atât de mărginit încât vrea să-i crească pe ceilalţi după chipul şi asemănarea lui. De aceea, fericiţi sunt cei de care are grijă destinul, făcând pe fiecare să se dezvolte după cum i-e felul. Această experienţă lasă multe cicatrice, însă o personalitate scoasă astfel la iveală, prin proprie trăire, prin proprie voinţă, din haosul de voinţe potrivnice şi perturbante, este o personalitate puternică ce nu mai poate fi pusă sub semnul îndoielii sau a perisabilităţii.

Destinul este un maestru de ceremonii distins, dar foarte scump. Mulţi preferă priceperea unui dascăl în carne şi oase. Destinul, pentru înţelepciunea căruia putem avea tot respectul, acţionează, după cât se pare, printr-un agent foarte neîndemânatic, numit hazard, care foarte rar îndeplineşte limpede şi cu precizie ceea ce hotărăşte destinul.
Multora le este hărăzit un mare talent, de unde am putea deduce că destinul le-a hărăzit dezvoltarea acelui talent şi ridicarea lui până la puritate; dar hazardului îi place ca unei persoane din categoria mentionată să-i chinuie tinereţea în colibe murdare, grajduri şi hambare şi astfel, cu cât va fi avut mai mult contact, în anii tinereţii, cu lucrurile impure şi va fi încercat să le innobileze în felul său, cu atât mai puternic se vor răzbuna în tot cursul vieţii lui, deoarece, căutând să le domine, s-a legat în modul cel mai intim de ele. Cine şi-a petrecut copilăria într-o societate proastă şi neînsemnată, chiar dacă mai târziu va cunoaşte una mai bună, va duce totdeauna dorul celei dintâi, căci îi rămâne pecetea ei, odată cu amintirea bucuriilor primilor ani, bucurii care nu se repetă decât rareori.

Insomnia

Fulgera...
Prin tenta cortului se vedea uneori atâta lumină, încât părea mai puternică decât soarele. Era trecut de miezul nopţii, iar noi eram la aproape 2000 m altitudine.
Ploaia răpăia în valuri zgomotoase pe pânza cortului. Era potop! Auzeam şuvoaiele de apă cum goneau la vale pe lângă cort, săpând şanţuri adânci. Pământul tremura, zguduit de forţa trăznetelor.
Ştiam că nu doarme nimeni, nici chiar în corturile vecine, deşi nu se auzea o vorbă. Respiraţia celor din cort, de lângă mine, era sacadată, semn de agitaţie interioară.
Un trăznet puternic m-a făcut să tresar. Simţeam nevoia acută să-mi acopăr ochii şi să-mi astup urechile - să nu mai văd, să nu mai aud. Dar rareori m-am simţit mai viu, ca în acele clipe!
Apoi fulgerele au început să se rărească şi a rămas doar ploaia.
Iar eu, cu faţa în sus, privind în gol şi ascultând vijelia, nu m-am putut abţine. În puterea nopţii, printre şuvoaiele de apă, s-a rătăcit şi vocea mea:

"Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie..."

Doar atât am fredonat şi apoi am tăcut.
Şi imediat a venit continuarea, dintr-un cort alăturat:

"Şi s-asculţi... s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!..."

"Plouă, plouă..." s-a auzit apoi, din mai multe corturi, la un interval de maxim o secundă, aproape in acelaşi timp.

V-am spus eu... Nimeni nu dormea!

_____________________________________________________________
Fotografia este realizată de Dia Somogyi, în Retezat şi nu are nici o legătură cu situaţia descrisă mai sus.