Un om... un singur om...

Harry Morgan e un pescar. Are un vas pe care-l închiriază turiştilor din Havana pentru a merge cu ei la pescuit. Trei oameni îi oferă o sumă foarte mare de bani să îi treacă ilegal marea până în Statele Unite. Dar îi refuză. Nu vrea să rişte.

Un turist îl înşeală şi nu-i dă banii pe ultimele 3 săptămâni de închiriere a vasului, adică 825 de dolari. O sumă mare, în condiţiile în care un muncitor la stat câştiga 30 de dolari pe lună in oraşul său de baştină. Mai avea doar 40 de cenţi în buzunar şi trebuia să se întoarcă acasă, în State.

Aşa că acceptă următoarea ofertă. O afacere încurcată cu nişte chinezi, pe care trebuia să-i ia sub pretextul că îi trece în State şi să-i debarce tot în Cuba. I se plăteau 75 de dolari de om şi erau vreo 14. Acceptă. Îl ucide pe cel care îi propusese afacerea după ce incaseaza banii iar pe chinezi îi debarcă tot în Cuba sub ameninatrea armei. Vroia să-şi ucidă şi secundul, un beţivan care nu trebuia să se afle pe vas, dar se răzgândeşte, spre norocul lui...

Acasă susţine că nu există nicio lege în lume care să te oblige să mori de foame, aşa că face diverse afaceri ilegale, în primul rând contrabandă cu alcool din Cuba în State. Într-o toamnă cubanii trag asupra lui şi a vasului său, iar el îşi pierde braţul drept şi vasul care e sechestrat de Paza de Coastă.

Zilele devin din ce în ce mai grele pentru el. Soţia lui însă are încredere în el, şi fetele lui de asemenea.

Se implică într-o nouă afacere, cu un vas închiriat să treacă 4 cubani până în Havana. Afacerea îi e propusă de un avocat poreclit Mister Bee-Lips. Îl mai cooptează pe un cunoscut, Albert, să-i fie secund pe vas. El bănuieşte ce au de gand să facă cubanii, aşa ca îşi duce arme pe vas.

Aceştia jefuiesc banca din oraş, îl împuşcă pe avocat şi urcă pe vasul lui Harry, ameninţându-l cu arma. Secundul său îi spune să nu plece că ei sunt cei care au jefuit banca, iar un cuban îl împuşcă. Ulterior îi aruncă trupul peste bord. Vasul e rapid, nimeni nu-i mai poate prinde. Cubanul ucigaş se îmbată şi-i garantează şi lui Harry că-l va împuşca. Vrea să o facă pe loc, dar înţelege că nu ar mai avea cine să-i ducă până în Havana.

Într-un moment de neatenţie, Harry pune mână pe armele sale şi-i împuşcă pe toţi cubanii. Apoi, când merge să oprească motoarele ciuruite de gloanţe, din care se scurgea benzină, unul din cubani, care fusese atins în umăr dar nu ucis, îl împuşcă în burtă. El se întoarce şi îl omoară şi pe acest cuban.

Iată ce gândeşte Harry după ce constată ce i s-a întâmplat:

„Sunt un nenorocit, spuse el cu buzele lipite de punte. Sunt un nenorocit care s-a şi curățat. Trebuie să opresc motoarele; dacă nu, o să ardem cu toții, se gândi el. Mai am o şansă. Mai am un fel de şansă. Isuse Cristoase! Un singur lucru a stricat totul. Un singur lucru şi totul s-a dus dracului! Dracu să-l ia! Oh, Dumnezeu să-l afurisească, bestia aia! Cine-ar fi crezut că nu l-am achitat?”

Motoarele tăcură şi se auziră valurile lovind în pereții vasului. Altceva nu se mai auzea. Vasul se întoarse, legănat de valurile pe care le ridicase vântul de miazănoapte, şi începu să se clatine într-o parte şi-n alta.

Se agăţă de timonă, apoi se lasă să cadă pe scăunel şi se aplecă peste masa de pilotaj. Simțea cum i se scurge vlaga din el şi-l stăpânea o stăruitoare senzație de greaţă. Își descheie cămaşa cu brațul stâng şi pipăi rana, întâi cu podul palmei, apoi cu degetul. Nu sângera prea tare. „Totul e pe dinăuntru, se gândi el. Mai bine să mă întind şi poate că o să se liniștească.”

Luna se ridicase pe cer şi de-abia atunci văzu ce era în comandă.

„O porcărie, se gândi el, o afurisită de porcărie! Mai bine să mă întind decât să cad”, își spuse şi se lasă pe podeaua cabinei. Se întinse pe-o coastă, şi cum vasul se clatină, luna lumină cabina şi văzu limpede ce era acolo.

“Ce harababură, se gândi el. Chiar asta e, o harababură. Și atunci, îşi spuse: mă întreb, ce-o să facă ea? Mă întreb, ce-o să facă Marie? Poate că o să i se dea ei recompensa. Dumnezeu să-l afurisească pe cubanul ăla! O să se descurce, cred... E o femeie isteață. Cred că ne-am fi descurcat cu toţii. Cred că era o nebunie... M-am întins mai mult decât mi-a fost plapuma. N-ar fi trebuit să încerc. Și până la urmă am avut ce-am meritat. Nimeni nu va ști cum s-a întâmplat. Aș vrea să fac ceva pentru Marie. Sunt mulți bani pe vasul ăsta. Nici nu ştiu cât. Oricine-ar putea trăi fără griji de i-ar avea. Mă întreb dacă paza de coastă o să ia ceva din ei. Tot o să ia, probabil. Aș vrea ca bătrâna să ştie ce s-a petrecut. Mă întreb, ce-o să facă? Nu ştiu. Cred că ar fi trebuit să mă angajez la o stație de benzină sau altundeva. Ar fi trebuit să mă las de marinărie. Nu poţi scoate bani cinstiţi din treaba asta. Ah, dacă nu s-ar mai clătina atâta! Dac-ar înceta să se clatine! Simt cum mi se învârte înăuntru totul, înainte și înapoi... Eu, Mister Bee-Lips și Albert. Toţi cei care au avut de-a face cu treaba asta. Și bestiile astea! A fost o afacere cu ghinion. O afacere cu ghinion, nu glumă! Cred că ce ar fi trebuit să facă un om ca mine e să se fi ocupat de o stație cu benzină. Pe dracu, n-am putut să mă oacup de aşa ceva! Marie, ea o să se ocupe de aşa ceva. E prea bătrână ca să mai dea din fund. Aș vrea ca blestematul ăsta de vas să nu se mai clatine! Trebuie s-o iau cu binişorul. Cât se poate mai cu binişorul. Se spune că dacă nu bei apă și stai linistit... mai ales dacă nu bei apă...”

Se uită la ce se vedea în comandă în lumina lunii.

„Ei, cel puțin nu mai trebuie să curăț podelele, îşi spuse el. Să stau locului. Asta trebuie să fac: să stau locului. Trebuie să stau locului cât mai liniştit. Pot. Mai există poate o șansă. Dacă stai liniştit și nu bei apă...”

Zăcea întins pe o parte și încerca să respire adânc. Vasul se clătina în curentul Gulf-Stream-ului și Harry Morgan zăcea întins pe spate în comandă. La început încercă să se proptească în braţul stâng, ca să nu se mai clatine. După aceea însă se lăsă moale în voia ruliului.

…

Zăcu acolo încercând cu toată fiinţa lui să nu moară, multă vreme după ce nu mai putut să se gândească la nimic. Acum era şi în umbră, şalupa se legăna, şi-i era din ce în ce mai frig.

Şalupa plutea în derivă de pe la 10 seara şi acum era târziu după amiază. În larg, pe apele mânate de Gulf-Stream, nu se zărea nimic altceva decât grămezi de alge, câteva părelnice siluete roze, ca nişte băşici, ale unor vase de război portugheze, plutind alene pe valuri şi fumul îndepărtat al unui petrolier, care venea dinspre Tampico şi se îndrepta spre nord.

…

(În oraş, pe lângă drama sentimentală trăită de un scriitor, aflăm din spusele şerifului către acesta că grănicerii vor aduce în portă şalupa lui Harry Morgan, pe care o semnalase un petrolier în larg şi că „i-au prins pe toti”, adică pe cei care au jefuit banca. Mesajul telegrafic spunea că în afară de unul toţi ceilalţi sunt morţi, dar nu se menţiona cine mai este în viaţă. În rest, nu se mai ştia nimic până la sosirea pazei de coastă cu şalupa tractată, în portul militar.)

Căpitanul de pe CUTTER-ul pazei de coastă care tracta şalupa lui Harry Morgan, aflat lângă timonă, îl întreabă pe secund:

Ai înţeles ceva din ce tot bolboroseşte acolo?

- Nu se înţelege nimic, nu mai ştie ce spune.

- Cred c-o să moară, spuse căpitanul.

- Împuşcat în burtă în halul asta... Crezi că i-a ucis pe cei patru cubani?

- Nu ştiu ce să spun. L-am întrebat, dar aiura.

- Ce-ar fi să mai încercam să vorbim cu el?

- Hai să vedem.

Lăsându-l pe ofiţerul de cart la timonă, să conducă cutter-ul printre balizele de pe canal, se duseră în cabina căpitanului, care se afla în spatele timoneriei. Harry Morgan zăcea acolo, pe cuşetă. Ochii îi erau închişi, dar de îndată ce căpitanul îl atinse pe umărul lat, îi deschise.

- Cum te simţi Harry? îl întrebă căpitanul.

Harry îl privi, dar nu răspunse.

- Vrei ceva? îl întreba căpitanul.

Harry Morgan îl privea.

- Nu vă aude, spuse secundul.

- Harry, întrebă din nou căpitanul, vrei ceva? Hai, spune, băiatule.

Udă un prosop în vasul cu apă de pe suportul de lângă cuşetă şi umezi buzele crăpate ale lui Harry Morgan. Erau uscate şi negre. Privindu-l, Harry Morgan începu să vorbească:

- Un om, începu el.

- Da, spuse căpitanul. Zi-i.

- Un om... repetă Harry Morgan, vorbind foarte rar. Nu poate să.. nu poate, orice-ar... nu poate, oricum... n-o scoate la capat...

Se opri. Faţă îi rămăsese nemişcată tot timpul cât vorbise.

- Spune, Harry, spune, îl îndemnă căpitanul. Spune-ne, cine a fost? Cum s-a întâmplat? Hai spune, băiatule.

- Un om... reîncepu Harry, privindu-l cu ochii înguşti pe faţa lui mare, faţa aceea cu pomeţii ieşiţi în afară, cu ochii care încercau să vorbească.

- Patru oameni, spuse căpitanul, încercând să-l ajute.

Îi umezi buzele din nou, storcând prosopul în aşa fel încât să i se prelingă între buze câteva picături de apa.

- Un om, îl corectă Harry şi apoi tăcu.

- Bine, un om, reluă căpitanul.

- Un om, spuse din nou Harry foarte limpede şi foarte rar, vorbind cu gura lui uscată. Acuma, aşa cum sunt lucrurile, aşa cum merg, orice ar fi, oricum, nu...

Căpitanul îl privi pe secund şi clătina din cap.

- Cine a făcut toate astea? întreba secundul.

Harry îl privea.

- Nu va înşelaţi singuri... spuse el.

Căpitanul şi secundul se aplecară deasupra lui. Acum avea să spună totul.

- E ca şi cum ai încerca să întreci o maşină pe vârful dealului. Pe drumul acela din Cuba. Pe orice drum. Oriunde. Întocmai aşa. Adică aşa stau lucrurile. Aşa cum merg. Câtva timp, da, desigur, totul e-n regulă. Poate... dacă ai noroc. Un om...

Tăcu. Căpitanul clatină din cap către secund. Harry Morgan îl privea cu ochi limpezi. Căpitanul îi umezi din nou buzele. Pe prosop rămase o dâră însângerată.

- Un om... reîncepu Harry Morgan privindu-i pe amândoi. Un om singur nu poate. Nici un om singur acuma. Tăcu. Oricum ar fi, un om singur nu poate să aibă nici o mama măsii de şansă.

Închise ochii. Se căznise mult că s-o spună şi-l costase viaţa că s-o afle.

Zăcea acolo cu ochii deschişi din nou.

- Hai, spuse căpitanul secundului. Eşti sigur că nu vrei nimic, Harry?

Harry Morgan îl privea, dar nu-i răspunse nimic. Le spusese el totul, dar ei nu-l auziseră.

______________________________________________

Textul scris cu font italic şi culoare albastră reprezintă un fragment din romanul "A avea şi a nu avea”, de Ernest Hemingway, o carte pe care cred ca nu mai există dubii că o recomand. Pe lângă povestea centrală a pescarului Harry Morgan, cartea este împletită şi cu poveştile unor persoane care nu au nicio treabă cu personajul principal, în afară de faptul că se “ciocnesc” preţ de câteva secunde unii de alţii. De asemenea, cartea este originală şi prin modul în care este povestită: din punctul de vedere al pescarului Harry Morgan, din punctul de vedere al lui Albert şi din punctul de vedere al povestitorului, care ştie povestea şi gandurile multor personaje ce apar “trecător” în peisaj.

Sete de viaţă

Singurul eveniment mai aparte petrecut în acele zile a fost ieşirea din muţenie a "Taifunului Victoria". O întâlneam foarte rar pe coridor. De fiecare dată îmi zâmbea din căruciorul cu rotile pe care îl deplasa cu ajutorul mâinilor, eu o salutam şi treceam mai departe. Îmi era milă de ea, dar nu mă omoram cu firea, după câţiva paşi o uitam. Într-o zi însă m-am auzit strigat din spate şi m-am întors surprins. Bătrâna se oprise şi mă fixa, având o lucire voioasă în privire. Nu schimbasem niciodată vreo vorbă cu ea şi habar nu aveam cine era sau ce fusese înainte. Eram încurcat, nu ştiam ce să spun când, cu o mişcare destul de energică, ea a învârtit roţile căruciorului apropiindu-se de mine. Am presupus că vroia să mă roage ceva ori să mi se plângă de vreun necaz, ceea ce altădată m-ar fi agasat, dar acum, în noua situaţie care mi se crease, nu-mi displăcea. Spre mirarea mea m-a întrebat însă dacă aveam eu necazuri. "Am auzit că ai zăcut câteva zile în pat", zise ea. "N-a fost nimic deosebit, doamnă. Doctorul Dinu mi-a interzis să..." Dar nu m-a lăsat să termin. A mai învârtit odată roţile căruciorului şi s-a apropiat şi mai mult. "Domnule sculptor, să nu te încrezi niciodată în doctori. M-ai auzit?" Mă simţeam foarte stingherit în faţa acelei femei care ar fi trebuit să fie, în mod normal, acră, înrăită de boală şi posacă, dar care mi se arăta dintr-odată foarte volubilă, ba, mai mult, vorbea cu tonul impertinent pe care-l foloseam eu uneori în discuţiile cu Dinu. Susţinea că o boală e o binefacere, fiindcă îţi deschide ochii. "Singurul păcat al acestor binefaceri e că sunt uneori incurabile", râse ea arătând spre căruciorul în care stătea înţepenită. Îşi potrivi pe genunchi pătura galbenă şi, remarcând perplexitatea mea, râse din nou. "Aşa e pe lumea asta, tot ce e frumos e provizoriu. De ce mă priveşti mirat, domnule sculptor?" "Vă înşelaţi, doamnă", m-am apărat. Dar fără s-o conving. "Ba da, te miră că nu scrâşnesc din dinţi sau că nu-mi pun capăt zilelor. Ei nu, domnule, prefer să râd." Ideea ei era că pentru tristeţe e întotdeauna prea mult timp. De aceea singurul lucru înţelept e să-l micşorăm prin toate mijloacele. Mi-a spus aproape cu detaşare: "Am citit că omul este animalul cel mai bolnav şi tocmai de aceea cel mai interesant. Aşa am aflat şi eu de ce sunt atât de interesantă. Ca să fiu sinceră, mi-ar fi plăcut să fiu mai anostă, dar - şi râse din nou - nu putem atinge toţi idealul de brută reuşită, fără probleme". Ascultând-o, mă gândeam că n-am cunoscut niciodată oamenii. Le-am pus mereu etichete, i-am judecat după aparenţe şi m-am mişcat nu între oameni, ci între părerile mele despre ei. Nu bănuisem niciodată că dincolo de bătrâna cu gât lung şi fragil, încremenită într-un fotoliu de infirm, se putea ascunde şi altceva decât o suferinţă penibilă, o boală care reuşise în cele din urmă s-o doboare. Nu-mi trecuse prin minte că o asemenea femeie îşi putea îngădui să dea cu tifla soartei. Îi auzeam vorbele şi nu-mi venea să cred că ele erau rostite de bătrâna cu faţa plină de riduri dinaintea mea: "Am o voce răguşită, cum observaţi, domnule sculptor. Deloc muzicală. N-am putut să cânt. La desen nu m-am priceput. În literatură, unde am făcut câteva încercări, am aflat la timp că, pe măsură ce încerci să devii mai inteligent, devii mai prost. Singurul lucru care mi-a rămas a fost să vântur lumea. Numai că, din păcate, m-am hotărât târziu, după ce-am mucezit între prejudecăţi. Renunţasem la fumat, mă culcam la oră fixă, devreme, şi ţineam regim, zicând că în felul ăsta opresc boala de care mă speriasem. Ajunsesem un fel de călugăriţă în libertate, care nu-şi îngăduia nici un fel de exces. Îmi luasem cărţi de medicină şi le studiam cu grijă. Când am simţi că picioarele îmi înţepeneau, mi-am zis: 'Proasto, în felul ăsta nu faci decât să goleşti si anii pe care-i mai ai de trăit'. Şi m-am schimbat cu 180 de grade. M-am reapucat de fumat, nu-mi mai păsa de nopţile pierdute şi de regim, iar într-o dimineaţă m-am hotărât să văd ce mai pot vedea din lume înainte de a ajunge într-un cărucior ca ăsta. Am început să mă fardez violent, fiindcă nu vroiam să mă simt că o cutie goală de conserve aruncată la gunoi. Dar, vai, era cam târziu. Din nefericire, devenim înţelepţi când asta nu ne mai e de mare folos. Mai e nevoie să vă spun că n-am avut timp să recuperez? În Grecia m-am împrieteni cu un poet bolnav de plămâni care muncea ca hamal în porturi ca să-şi strângă bani, să-şi tipărească plachetele de versuri. Era un tip ciudat şi interesant. Plachetele de versuri le tipărea în câteva sute de exemplare pe care le împărţea străinilor, în port. 'Ei nu înţeleg nici o boabă greceşte, dar cărţile mele sunt pe toate meridianele pământului', zicea el. Nu-i păsa că-şi dădea toţi banii pentru a tipări nişte cărţi pe care le oferea unor necunoscuţi care nu le citeau, le uitau în primul hotel sau le aruncau în mare. Când a văzut la mine poza Parthenonului, a început să plângă. El de dor de Atena, eu de dor de lumea pe care n-o voi vedea niciodată. Deşi nu ştiu, domnule sculptor, cum e mai rău: să-ţi pară rău de ce ai făcut sau de ce n-ai făcut. Asta niciodată n-am reuşit să mă decid... Dar mint, reluă ea după o pauză. Cineva zicea că pe măsură ce-i scad puterile, îi scad şi dorinţele. Adică nu mai ai puterea să fugi, nu mai ai dorinţa să fugi. Eu cred că lucrurile nu stau aşa. Dacă nu mai ai putere să bei e şi pentru că nu-ţi mai e de-ajuns de sete. Şi, la drept vorbind, asta-mi reproşez. Că atunci când puteam merge nu mi-a fost de-ajuns de sete. Că am avut puterea să renunţ. Îmbătrânisem, domnule. Când omul e cât de cât tânăr, în ciuda anilor, e slab în faţa dorinţelor. N-are puterea să renunţe, cedează în faţa lor. Se apleacă spre izvor fiindcă nu-şi poate stăpâni setea. Când face pe înţeleptul, gata. S-a terminat. Vedeţi, prin urmare, că n-am glumit spunând că bolile ne deschid ochii. Ascultaţi-mă pe mine, viaţa e un miracol ticălos de scurt". Şi zicând asta, "Taifunul Victoria" întoarse brusc căruciorul şi dispăru.

Citat din "Un om norocos", de Octavian Paler

_____________________________________

Mai e nevoie să vă spun că trebuie să citiţi şi această carte? Numai că trebuie sa tineţi cont de două lucruri: acesta este, de departe, cel mai întunecat roman din literaura română, precum şi cel mai sincer. Şi nu veţi regreta, dacă îl veţi citi.

Trebuie să fii Werther sau nimic

"Toţi profesorii şi savanţii sunt de acord că nevârstnicii nu ştiu pentru ce anume vor ceva. Dar că şi adulţii, ca şi copiii, merg şovăind prin lumea asta, fără să ştie nici de unde vin şi nici încotro se duc, că se preocupă tot atat de puţin de adevăratele scopuri şi sunt cârmuiţi la fel, cu bişcoturi şi prăjituri şi vergi de mesteacăn, asta nu vrea s-o creadă nimeni, deşi eu socot că e un lucru evident. Iţi mărturisesc cu plăcere, deoarece ştiu că ai să-mi răspunzi în privinţa asta, că oamenii cei mai fericiţi sunt aceia care trăiesc asemenea copiilor, işi duc păpuşile în braţe, le îmbracă şi le dezbracă, dau târcoale, cu mare respect, cutiei în care mama a încuiat zahărul, iar când, în sfârşit, au căpătat bucăţica de zahăr, o mănâncă cu poftă şi strigă: "Mai dă-mi!..." Fericite fiinţe! Mulţumiţi sunt, de asemeni, şi aceia care dau nume pompoase îndeletnicirilor lor mărunte sau chiar patimilor lor, şi le atribuie speciei umane drept operaţii uriaşe întru mântuirea şi prosperitate acesteia. Fericit cine poate fi astfel! Însă acela care în umilinţa lui stie despre ce e vorba, care vede cum fiecare cetăţean căruia îi merge bine îşi îngrijeşte cuminte grădiniţa, făcându-si din ea paradisul, cum chiar cel mai nefericit dintre oameni îşi urmează stăruitor drumul, gâfâind sub povară, şi cum toţi sunt deopotrivă de interesaţi să vadă lumina soarelui măcar o clipă mai mult; acela care vede toate acestea e liniştit şi îşi alcatuieşte şi el o lume din propria fiinţă, şi e fericit fiindcă e om. Dar, deşi e limitat, el pastrează totuşi în inima lui dulcele sentiment al libertăţii, precum şi sentimentul că poate părăsi această temniţă oricând vrea."

J.W. von Goethe - Suferinţele tînărului Werther

Dacă n-aţi citit, nu mai staţi pe gânduri - citiţi "Suferinţele tînărului Werther". N-o să regretaţi. Se spune că şi Napoleon însuşi a purtat în raniţa sa o traducere a acestei cărţi în timpul campaniei din Egipt şi că a declarat că a citit-o de şapte ori.

Eu o port după mine, ca alţii Biblia, şi când simt nevoia, deschid la întâmplare cartea şi sigur, în ceea ce recitesc, găsesc ceva ce mă va bulversa într-un fel sau altul, sau cuvinte care îmi redau echilibrul... după cum îmi este starea de spirit.

"Trebuie să fii Werther sau nimic", spunea Camus. Am multe chestii pentru care îi port pică, lui Camus, dar cu aceste cuvinte şi-a rezervat un loc special în sufletul meu.

Nu ezitaţi, nu staţi pe gânduri. Citiţi "Suferinţele tînârului Werther". O carte despre care se spune că la vremea ei (secolului 18) a provocat o "epidemie de sinucideri în masă" în rândul tinerilor intelectuali din Germania, şi nu numai.

"Narcis şi Gură-de-Aur"

De Herman Hesse.

Cele două personaje ale cărţii reprezintă de fapt două poveşti de viaţă, care ne arată cum să-ţi urmezi chemarea, dar mai ales cât de mult înseamnă să o găseşti pe cea adevărată.
Eram încă student, mă plimbam printr-o librărie, aveam ceva bani şi vroiam să-mi cumpăr o carte. M-a atras titlul: “Narcis şi Gură-de-aur”. Despre Hermann Hesse, autorul acestei cărţi, auzisem foarte puţine lucruri, până în acea clipă. Am zâmbit la citirea titlului, pentru că mi-a părut un fel de “Prâslea cel voinic şi merele de aur”. Asta numai după titlu, deşi nu se poate spune că această carte n-ar avea şi un aer de basm. Descrierea de pe copertă, care, printre alte aprecieri, conţinea şi cuvântul “hoinar”, m-a convins să o cumpăr. Dupa ce i-am parcurs toate paginile, însă, am inţeles că, până atunci, încă nu citisem o carte mai fascinantă şi în care să mă regăsec mai mult, decât aceasta. Şi de atunci şi până în prezent, am citit toate scrierile (romane, nuvele şi povestiri), ale lui Hesse. Restanţă mai am câteva basme, dar voi rezolva curând şi această problemă.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la scrierile sale, dincolo de poveştile despre oameni ce pornesc în lume, incercând să-şi alfe şi să-şi împlinească destinul, a fost frumuseţea limbajului. Citindu-l, mi-l închipuiam de multe ori pe autor, cum zăbovea clipe îndelungate asupra unei fraze.
“Narcis şi Gură-de-aur” este unul din cele mai remarcabile romane ale scriitorului german, Hermann Hesse. Face parte din acel gen de cărţi ce-ţi tulbură întreaga fiinţă, în care acţiunea se succede într-un ritm ameţitor. Este o poveste scrisă cu măiestrie, uneori pasaje întregi sunt ca nişte poeme în proză. Şi are un înţeles ce merită descoperit.
În lumea trecută a evului mediu germanic (o fascinantă atmosferă, care se regăseşte în mai toate scrierile autorului), cu frumuseţea sa aparte, doi tineri se cunosc într-o mănăstire. Gură-de-Aur este adus în mănăstire de către tatăl său, pentru a studia şi pentru a-şi dedica viaţa celor sfinte. Tatăl lui Gură-de-aur consideră acest lucru ca o datorie din partea fiului, pentru a răscumpăra greşelile mamei sale, o ţigancă ce avusese o viaţă plină de păcate, în ciuda tuturor încercărilor soţului de a o aduce pe calea cea bună. După ce aceasta a plecat, tatăl a încercat prin toate căile să îndepărteze amintirea ei din gândurile fiului. Narcis, elev în mănăstire, având darul de a vedea sufletul oamenilor şi intuind cum sunt ei cu adevărat, descoperă drama lui Gură-de-Aur şi îl ajută pe acesta să-şi descopere adevărata chemare. Din acest moment, între cei doi prieteni va apărea o legătură simbiotică, aşa cum s-a întâmplat şi între Sinclair şi Demian, într-un alt roman al lui Hesse.
Narcis rămâne la mănăstire, crezând pur şi simplu în Dumnezeu, iar Gură-de-aur, neînţelegând cum vine asta, pleacă în lume, să o cunoască şi-i inţelege imperfecţiunea, ca pe singura definiţie divină a ei.
Dupa ce Gură-de-aur hotăraşte să părăsească mănăstirea şi fuge în lume doar cu hainele de pe el, cartea va fi din ce în ce mai greu de lăsat din mână, până la sfârşitul ei.

O capodoperă literară de o sensibilitate şi o frumuseşe zguduitoare, care vorbeşte despre prietenie, despre destin, despre viaţă şi oameni, despre credinţă, despre pierderea acesteia şi apoi regăsirea ei într-o formă pură, mult mai apropiată sufletului, despre tinereţea prea scurtă, despre lume, călătorie, iubire, viaţă, despre hoinari, despre oameni şi, în special, despre drumul lor către ideea de OM, despre revolta faţă de lumea înconjurătoare, despre incercarea de a atinge desăvârşirea prin trăirea vieţii din plin, despre însingurarea artistului, precum şi despre celebra atracţie a contrariilor, care se regăseşte în întreaga operă a romancierului german.

După plecarea sa de la mănăstire, în dorinţa de a se regăsi pe sine în plăcerile lumeşti, Gură-de-aur va pribegi ani în şir din femeie în femeie, din loc în loc, iubind viaţa şi nedându-se înapoi de la nimic, aproape uitând de Dumnezeu. Narcis, credincios gândului său de a sluji Domnului, se va face preot şi va primi numele de Abatele Ioan. Autorul priveşte fără încetare în sufletul personajelor sale, dezvăluindu-le aşa cum sunt, fără ascunzişuri, fără înflorituri.
Impresionant este şi modul în care autorul zugrăveşte lumea, privită prin ochii şi sufletul hoinarului Gură-de-aur. Cartea urmăreşte, în cea mai mare parte, viaţa lui, precum şi maturizarea lui. De-a lungul vieţii sale, acest suflet de hoinar cunoaşte toate ororile lumii: ciuma, lăcomia, invidia, avariţia, adulterul, moartea, crima… După mulţi ani, „intâmplarea” face ca cei doi prieteni să se întâlnească într-un moment crucial pentru Gură-de-aur. Iar atunci când se reîntâlnesc, Narcis îl ceartă pe prietenul său, nu pentru că a fost desfrânat, nu pentru că a furat, nu pentru că a ucis, ci pentru că încetase să se mai roage lui Dumnezeu. Acesta era cel mai mare păcat, pierderea relaţiei cu divinitatea, căci celelalte păcate, Dumnezeu le poate ierta.

Dar şi Narcis, prin Gură-de-Aur, întrevede adevăratul sens al vieţii noastre pe Pământ: “Învăţ multe de la tine, Gură-de-Aur. [...] Abia acum văd câte căi sunt spre cunoaştere şi imi dau seama că drumul spiritului nu este singurul şi, poate, nici cel mai bun. Este drumul meu, desigur, voi continua să-l urmez. Însă pe tine te văd pe drumul opus, pe drumul simţurilor, cum prinzi la fel de profund taina existenţei şi o exprimi mult mai viu decât sunt în stare cei mai mulţi dintre gânditori.”

De asemenea, prin dialogurile purtate de cei doi prieteni, ni se arată că drumul cunoaşterii poate avea mai multe căi: “Gândirea noastră este [...] o intoarcere a privirii de la simţuri, spune Narcis [...] Tu însă îndrăgeşti tocmai ceea ce e mai nestatornic şi muritor, şi proclami sensul lumii tocmai în ceea ce este efemer [...] Noi, cugetătorii, încercăm a ne apropia de Dumnezeu scăzând lumea din fiinţa Lui. Tu te apropii de El, iubindu-i creţia şi creând-o din nou.”

Concluzia lui Hesse este optimistă, dar şi cuminte, pilduitoare, păstrând limita neputinţei umane, arătându-ne că de multe ori încercăm prea multe, vrem să realizăm prea multe lucruri, când tot ceea ce ar trebui să facem este să ne urmăm calea: “Căci un om care încearcă să se realizeze cu darurile ce-i sunt date de la natură, face lucrul cel mai important, singurul cu sens pe care-l poate face…”

Spre sfârşitul cărţii, Gură-de-Aur mărturiseşte că şi-ar dori şi el o pace şi o linişte ca a lui Narcis, iar acesta îi răspunde: “Pacea există, desigur, dar nu una care sălăşluieşte mereu în noi şi nu ne părăseşte. Există numai o pace care se cucereşte, prin lupte neîncetate si trebuie recucerită zi de zi.”

Părerea mea (puteţi să mă contraziceţi), este că această carte reprezintă, totuşi, unul dintre cele mai optimiste mesaje transmise de un scriitor al secolului XX.

_____________________________________________

Acest articol l-am postat şi pe Mixul de cultură, în secţiunea carte şi il puteţi găsi cu un simplu clic aici

"Bătrânul şi marea"

“A man can be destroyed but not defeated.”

Nu neg de la bun început faptul că Ernest Miller Hemingway (a se pronunţa în gând, accentuat, cu spaţii semnificative între fiecare nume), poreclit Papa, m-a fascinat dintotdeauna, prin tot ceea ce a realizat. Este, după părerea mea, autorul ale cărui scrieri pot satisface aşteptările oricărui tip de cititor şi, probabil, cel mai cunoscut scriitor american. Întâmplarea a făcut să-mi cadă cărţile sale în mână, aproape în ordinea cronologică în care au fost scrise, şi astfel, odată cu alte informaţii care îmi parveneau despre el, din diverse surse, am observat că întreaga sa operă are un caracter autobiografic destul de evident. Multe din povestirile regăsite în lucrările sale sunt întamplări reale, pe care le-a trăit sau le-a aflat de-a lungul carierei sale de jurnalist. Inclusiv povestea din Bătrânul şi marea (1952), pentru care a primit două prestigioase premii (Pulitzer-1953 şi Nobel-1954), are la bază o întâmplare reală despre care Hemingway a scris în 1936 în revista Esquire. Articolul se numea “Pe apele albastre - Scrisoare de pe Gulf Stream” şi povestea despre un batrân pescar a cărui pradă fusese devorată de rechini, insă el a supravieţuit.

Să urmărim sfârşitul articolului: “După ce l-a legat de barcă, rechinii au şi început să muşte din marlin, şi bătrânul s-a bătut cu ei, singur, în barca aceea care aluneca pe apele Gulf Sreamului, lovindu-i cu măciuca, împungându-i cu cuţitul, lovindu-i cu vâsla, până când a căzut epuizat şi rechinii au mâncat din peşte cât au vrut. Când l-au găsit ceilalţi pescari, bătrânul, aproape înnebunit de pierderea suferită, plângea, iar rechinii dădeau târcoale încă bărcii.”

Anii care au urmat de la respectiva întamplare până la scrierea cărţii au reprezentat un prilej de reflecţie pentru scriitor. ”Aveam impresia că totuşi n-aş fi în stare să scriu această povestire… Am început să studiez satul (Cojimar) cu atenţie. Când , 13 ani mai târziu, m-am apucat să scriu cartea, cred că ştiam totul despre aceşti oameni: cum trăiesc, pe cine iubesc, pe cine urăsc şi ce le este indiferent. Cunoşteam fiecare familie din sat şi viaţa fiecăruia. Am considerat necesar să iau doar o părticică din viaţa lor. Un crâmpei prin care am încercat să exprim toată căldura acestor oameni.”

Bătrânul şi marea, în concepţia mea (şi am certitudinea că nu sunt singurul care gândeşte aşa), este o carte ce vorbeşte, în primul rând despre singurătate, despre bătrâneţe, dar şi despre speranţă, despre voinţă, despre experienţă, despre puterea de a îndura, precum şi despre păstrarea individualităţii şi despre regăsirea ce-ţi poate da un sens vieţii. Majoritatea ideilor sunt transmise prin monologul interior al bătrânului şi prin gândurile sale, acest lucru sporind senzaţia de singurătate. Această carte mi-a fost oferită cadou în seara de Crăciun, iar până a doua zi am si citit-o. Trebuie să mărturisesc că, înainte de a avea habar despre ce este vorba în ea, îmi făcusem fel şi fel de închipuiri, influenţate de succesul pe care l-a avut şi de premiile luate. Am rămas surprins când am văzut ce mică e şi fără glas după ce am terminat-o. Nu se poate, am gândit! Cât de simplă e! De fapt, cât de simplu scrisă e! Şi ore întregi am rămas sub efectul acestei cărţi, al simplităţii ei şi al înţelesurilor ce încă mi se dezvăluiau în minte.

Unul din ele ar fi acela că omul este supus unor neîncetate încercări din partea naturii şi nu rareori este strivit de ea. Sau că acel om care acceptă să fie singur, punând preţ pe demnitatea solitudinii, sfârşeşte prin a fi cuprins de nelinişte şi începe să resimtă înstrăinarea ca pe o povară.

Şi nu pot spune că nu m-am recunoscut şi eu în bătrînul Santiago (personajul principal al acestei cărti), simţindu-mă pierdut în această mare numită de noi lume, peştele meu spadă confundându-se cu idealurile si speranţele mele, pe care, încetul cu încetul, lumea le sfîrtecă precum rechinii.

De asemenea, cartea este plină de simboluri şi însuşi Hemingway, prin declaraţia sa, ne induce această idee: ”Am încercat să fac un bătrân adevărat, un băiat adevărat, o mare adevărată şi un peşte adevărat şi rechini adevăraţi, dar dăcă i-am făcut destul de bine şi de adevăraţi, vor însemna multe lucruri.”

La doi ani după publicarea acestei cărţi, autorul a câştigat Premiului Nobel pentru literatură. Motivaţia Juriului Nobel: "Pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrânul şi marea şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan".

Sunt voci care susţin că o altă motivaţie ar fi fost faptul că „a descoperit limbajul universal”.

Povestea cărţii este simplă: bătrânul Santiago, un pescar urmărit de ghinion şi chinuit de gândul că timp de optzeci şi patru de zile nu a prins nimic, deşi a vâslit zilnic prin valurile mării cu firele undiţelor întinse, iese şi în a opt zeci şi cinci-a zi pe mare, propunându-şi ca de data asta să se ducă mai în larg decât de obicei. Ghinionul din ultimele zile îl face să fie privit ca un stigmatizat de către ceilalţi pescari, care chiar încep să-l evite pentru a nu se molipsi şi ei de la ghinionul lui. Ca singură mulţumire sufletească, îi rămâne ucenicul său, un baieţel pe nume Manolin, care îl indrăgeşte mult si care îşi pune bazele în experienţa lui, rămănăndu-i alături chiar şi atunci când părinţii îl îndeamnă să caute alţi pescari mai norocoşi. Între cei doi există o încredere reciprocă: ”Dar nu-i aşa ca noi avem încredere unul în celălalt?”. Atât discuţiile cu băiatul, precum şi atitudinea acestuia, îi insuflă bătrânului o oarecare doză de optimism şi dorinţa de a-şi demonstra în primul rând sieşi că încă mai poate reuşi, chiar cu preţul vieţii. Revigorantă pentru bătrân este şi dorinţa băiatului de a continua să înveţe de la el: ”Dar de acum înainte pescuim împreună, fiindcă mai am multe de învăţat.”

Totuşi, în acea zi, bătrânul iese singur pe mare, aventurându-se în larg mai mult decât de obicei. Amintirile din tinereţea lui plină de succese i-au dat puterea de a trece peste eşecul ultimelor luni, iar această a optzeci şi cincea zi, îşi spune că trebuie să fie una cu noroc.

Va reuşi sau nu? Răspunsul îl veţi afla în paginile cărţii.

Aprecieri critice: “…a transformat condiţia eroului său din cea a omului care gandeşte despre soarta sa în aceea a omului care acţionează, dată fiind această soartă… Eroul lui Hemingway nu ignoră condiţia iniţială a eşecului omului în societatea în care trăieşte. Esenţial pentru el rămâne însă posibilitatea de a îndura cu demnitate acest eşec şi dacă e posibil a transforma acest eşec în graţie.”

Sfârşitul romanului e unul din cele mai emoţionante, fiind şi motivul pentru care, după ce am terminat de citit, a fost nevoie de o bună bucată de vreme să pot articula cuvinte. „Dormea bătrânul şi visa lei…”

Şi totuşi, e o carte atât de simplă, care se citeşte atât de uşor si de repede! De-a dreptul fascinantă. E “marca” Hemingway!

Pentru cei care nu ştiu încă, există şi un filmuleţ animat (cu o durată de 20 de minute). Recomand însă vizionarea acestuia după ce veţi fi citit cartea.

Filmul animat poate fi văzut aici -> partea 1 si partea 2

____________________________________

Acest articol şi altele asemenea le găsiţi aici, in secţiunea "Carte"