Primul fulger din 2017

"...Your world is everything you ever dreamed of
If only you could open up your mind an see
The beauty that is here"

Afara ploua cu gheata si bate vantul. De cateva ore bune. Citind cum cele doua personaje ale lui Hem' din Gradina Raiului mor de cald pe o plaja din Spania, am simtit nevoia sa ma racoresc putin. Am deschis geamul. Se auzea un fasait continuu creat de boabele marunte de gheata care picau din cer, iar copacii inalti, desfrunziti si imbracati intr-un strat de gheata, trozneau in vreme ce se clatinau in bataia vantului.

Si cum sedeam eu asa, la ora tarzie din noapte, privind afara de la etajul noua spre cerul intunecat al capitalei, luminat ici si colo de surse de lumina mai puternice reflectate in plafonul de nori, in largul spatiu ce se deschidea in fata mea peste parcul IOR, am vazut primul fulger pe anul asta.Si inainte sa-mi treaca uimirea, s-au mai reflectat vreo trei fulgere pe cerul patriei, in cele cinci minute cat m-am zgait pe geam.

N-am auzit niciun tunet, erau prea departe, dar de vazut le-am vazut.

8 februarie 2017, aproximativ ora 3:30 a.m., am consemnat primul fulger pe anul acesta.

Ramas bun, "2015"

Anului ce tocmai se incheie...

Cu bune si cu rele, asa cum ai fost anule, asa cum m-am priceput sa te traiesc zi de zi, noapte de noapte, cu toate cele traite, facute, gandite, spuse si auzite, cu tot ceea ce am primit si ceea ce am pierdut, cu tot ceea ce ma bucura in amintire si cu toate cele pe care le regret atat de amarnic si inca ma dor, "2015" iti spun deja "Ramas bun!". Ne vom mai revedea, prin amintirea intamplarilor care merita tinute minte...

I'm thinking of you ("2015")

In my sleep

They're not good thoughts

The worst kind of sad

I've noticed things

Cannot be repaired

When I wake up

I'll be in despair

'Cause I know I've got to say

I know I've got to say

Goodbye

..........

I know I'm gonna look

So so so so bad

But there's no easier way

For me to have to walk away

But I don't want to hear this no more

And I don't want to feel this no more

And I don't want to see this no more

And I don't want to experience this no more

Si-amu gata, plec. Imi fac bagajele, imi iau papornitele si plec. Patru flacai si opt domnite, din care trei sferturi suntem olteni, purcedem la drum, care, cum, cand si cu ce putem, sa incheiem anul asta si sa pasim in urmatorul, impreuna, la poale de Parang. Cu prietenii olteni, la poalele muntelui meu de suflet, cu gandul de a-i calca si pe creste... miroase a vremurile bune, de odinioara. Pentru ca intotdeauna anii trecuti de ceva vreme reprezinta "vremurile bune". Sunt sigur ca peste ani, si despre 2015 voi vorbi ca "despre vremurile bune de odinioara".

Ciudata atractia asta a noastra de a considera mereu mai bun ceea ce a fost, decat ceea ce este.

Chiar daca stim ca nimic nu este mai real decat prezentul.

Poate ca ne teme de realitate. Preferam amintirile a ceea ce a fost odata, amintiri pe care le putem alege si aduce in minte si in suflet in lumina in care vrem noi, spre deosebire de prezent care ne intra in suflet exact in lumina (sau intunericul) in care se scalda.

- Incotro, dragii mei?

- Inainte, ca inainte era mai bine!

Remediu impotriva senzatiei de nimicnicie (Anathema)

Ca orice om, probabil (sau poate nu), am momentele mele cand totul mi se pare atat de marunt! Nimicnicie totala. Cand privesc lumea si nimic grandios nu vad in ea. Cand viata imi pare complet lipsita de culoare, de maretie. Cand toti si toate imi par a fi precum niste biete insecte pe care le strivesti doar pentru ca ti-au trecut prin fata.

Cand ma trezesc dimineata si golul din mine evadeaza si cuprinde intreaga lume. Cand as putea sa fac multe, dar nu fac nimic pentru ca totul mi se pare lipsit de importanta.

Cand Hemingway a fost doar un alcoolic trist, un vanator cu sange rece si-un sinucigas, cand un tablou al lui da Vinci e doar o carpa pe care se asterne praful, cand mersul pe munte e doar un moft al omului modern, care incearca cumva sa evadeze din nimicnicia lui. 

Da, cand pana si muntele nu mai e in stare sa ma scoata din starea asta.

Cand merg pe munte si sunt la fel de rece, ca si el. Cand privesc cerul si ma gandesc la cat de neinsemnati suntem.

Cand ma apuc sa scriu si nu-mi mai gasesc cuvintele, ori daca le gasesc, le arunc, pentru ca nu le mai vad niciun sens. Nimanui nu-i pasa...

Cand ma gandesc nu ca "pamant suntem, in pamant ne vom intoarce", ci ca din noroi ne-am nascut, mocirla suntem si acolo ne vom intoarce. Bunica mea a fost inmormantata pe vreme ploioasa, cand noroiul a cuprins totul, pe marginea gropii nu putea sa stea nimeni iar sicriul a fost ingropat in mlastina, ca a fost imposibil sa se mentina o groapa in pamant care sa nu se umple cu apa. Iar groapa aia sapata in namol, numai groapa nu era. 

In alta parte, un alai de nunta. Mireasa mergea la pas, pe jos, pentru a indeplini obiceiurile traditionale, privind nauca la toate sfaturile pe care babele pricepute i le dadeau, iar rochia alba, ieftina, atarna greu pe ea, plina de noroi pana mai sus de genunche. Ca si cum noroiul ar fi vrut sa inghita pana si ideea de puritate. Sau, mai degraba, ca si cum ar fi vrut sa spuna ca nimic pur nu exista pe lumea asta.

Ei bine, si atunci cand treceam prin astfel de momente, stiam care e antidotul. Lasam o vreme aceste ganduri sa ma domine, pentru a vedea ce ganduri imi trec prin minte in astfel de clipe, pentru ca eram constient ca fiecare stare are rostul ei si stiam ca sunt unele lucruri pe care nu le putem intelege cand suntem convinsi de minunatia lumii si apoi, cand lucrurile pareau sa deraieze, imi luam antidotul. Era vorba de doua melodii si alegeam una din ele, oricare, la alegere, si o ascultam obsesiv pana cand redeveneam constient de grandoarea lumii, de maretia ei si faceam asta pentru ca sunt om si nu vreau si nici nu pot uita cine suntem.

Si-acum, din vara asta, a aparut o a treia melodie, cu acelasi efect benefic si motivant. Ascultand-o, sunt mai constient ca oricand de maretia omului, de Divinul din el si de grandoarea fiecarei clipe.

"and we tried

and we failed

..."

Da, incercam si esuam dar... mergem inainte. Cum? Iubind. Iubind tot ce am trait, tot ceea ce am cunoscut si ne-a facut ceea ce suntem, precum si tot ceea ce suntem si ceea ce este. Si, bineinteles, sperand. La ce? Fiecare cu ale lui.

Eu, personal, sper sa reusesc sa devin Omul care vreau sa fiu...

O jumătate de secol împreună

Pe 5 septembrie 2013 mă aflam cu bicicleta în tren şi ascultam la căşti melodia de mai sus, iar câmpurile scăldate în soarele dimineţii lunecau înapoia mea în tonul tânguitor al melodiei. Între mine şi mireasma şi viaţa câmpurilor, nu pentru multă vreme, se afla geamul trenului. Mergeam spre Comarnic.

La un moment dat, în tren au urcat două persoane în vârstă, bărbat şi femeie. După toate aparenţele, soţ şi soţie. Mi-au atras atenţia prin atitudinea lor demnă şi prin înţelegerea evidentă ce domnea între ei. Erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, haine care au văzut destule la viaţa lor, dar evident alese cu foarte mult bun gust. Un "cuplu" pe care îl îndrăgeşti de la prima vedere. Domoli la mers, cumpătați la vorbă, veseli, cu faţa senină, vorbindu-şi cu drag.

Când a trecut controloarea şi le-a tăiat bilet, a şezut oleacă de vorbă cu ei. Am auzit-o spunându-le că deja i-au devenit dragi. Au râs o vreme împreună, iar la un moment dat, am auzit-o pe femeia în vârstă făcând aluzie la cei 52 de ani de când sunt împreună...
La plecare, controloarea le-a spus că se bucură că i-a cunoscut şi le-a mulţumit, iar la întoarcere, când se ocupa tot cu controlatul, le-a cerut voie să-i sărute pe amândoi.

...
52 de ani!
Atâţia ani împreună şi totuşi să se privească cu atâta drag, să se înţeleagă atât de bine, să nu se fi săturat unii de alţii!
Oamenii ăştia cu siguranţă deţin un secret, care majorităţii ne scapă.
Cel puţin mie sigur îmi scapă.

Amintiri din copilarie (casa bunicilor)

"Ne risipim ca niste fantome". Asta am si fost intotdeauna. Nu exista poveste fara umbre, uneori confundam ceea ce nu vedem cu propria noastra irealitate.

Ascultam seara trecuta, sprijinit de piciorul paharului cu vin, Romica Puceanu - Nu stiu cu ce ti-am gresit si, aruncandu-mi un ochi peste niste comentarii de pe youtube, am vazut ca cineva injura melodia si pe cei care o asculta, pe motiv ca ar fi vorba de o manea.

In fine, n-are nicio importanta asta. Dar in vreme ce ascultam sunetele acordeonului imi aminteam de casa bunicilor mei si de satul in care am copilarit si in care am crescut si unde mi-am petrecut tot timpul din adolescenta, in afara de zilele in care mergeam la scoala. Pana si la gradinita am fost tot in acest sat. Si gandindu-ma la casa bunicilor mei, lumina patrundea in camera mea, odata ce deschideam usile casei de la tara, cu inchipuirea...

Prima camera in care intri cand vii de afara, era "balconul". Iarna ii ziceam si "frigiderul", ca era cea mai friguroasa camera. Acolo se tinea carnea dupa taierea porcului. Fiind prima camera, an de an scapau cainii in ea si mancau carne pana li se facea rau. Ce nu puteau manca, tranteau pe jos si mozoleau. An de an!

Ba imi aduc aminte ca, in unii ani, la navala cainilor in casa, peste carne, contribuiau matzele. ca se obisnuisera sa sara pe clanta usii, cand erua date afara din casa, si o deschideau... cainii nu erau la fel de destepti.

Camera din mijloc era "mijlocarul".

"- Unde e oglinda?

- In mijlocar."

E mai mult o camera de tranzit, avand usi catre toate celelate trei camere ale casei.

In stanga mijlocarului era "odaia". Simplu, odaia. Si asta insemna "camera buna". Adica aia pe care o tii mereu curata, unde nu dorm decat musafirii. Pe atunci, eu nu stiam ce insemana "odaie". Stiam doar ca unele lucruri se afla "in odaie" si nu aveam dubii sa stiu despre ce camera e vorba.

Camera din drepta mijlocarului,  cea cu soba, era "in casa". Adica locul unde dormeam, unde mancam, unde sedeam zi de zi. ("Du-te in casa si adu-mi cutitul"). Era si camera de la drum (inainte sa se contruiasca beciul si camera noua), deci puteai auzi daca striga cineva la poarta.

Camera cea noua, in care n-a locuit nimeni, niciodata, era "odaia de pe beci". Acolo se tineau tigai, lighene, galeti, damigene goale, sticle, topoare, etc. Era si inca este un fel de camara.

Si mai e "salita", adica veranda casei. Acolo mancam in fiecare vara, inconjurati de roiuri nesfarsite de muste, cu cainii printre picioare sperand sa cada ceva si pentru ei, cu mâţele pe scaune sau bancute alaturi de noi si cu cate-un cocosel mai tupeist care zbura de-afara in farfuriile noastre, in speranta infruptarii cu niste paine. Bunicul meu mereu zicea: "Aha, uite, asta e urmatorul!"

De asemenea, o anexa construita din pamant, care acum sta sa cada, era bucataria de vara. Era vecina cu cotetul porcilor si cu "patulul" (hambarul de grane; de fapt, patulul era locul unde se tinea porumbul; locul unde se tinea graul se numea "magazie"). Cand gateai, porcul baga nasul printre paiantele cotetului de sub patul (sub orice patul este obligatoriu si un cotet de porci) si se uita la noi, grohaind pofticios si facandu-ne uneori sa lacrimam melancolici, cand mai dadea drumul la supapa. Motiv pentru care acolo doar se gatea, ca in casa nu se putea face focul vara, dar de mancat mancam in "balcon" sau in "salita" (dupa ce a fost construita). Acestei anexe, bunicii mei ii ziceau "satra" sau "sopru". Cand ii intrebai "unde e ceva", raspundeau "su' satra" sau "su' sopru". Eu abia tarziu am inteles ca asta insemna "sub satra", eu credeam ca asa ii zice, "susatra". Si cand ma intrebau unde e ceva, eu la raspundeam "in susatra".

Asa ca, atunci cand mai sed eu si mai analizez totul in amanunt, in ceea ce ma priveste, dupa cum mi-i obiceiul de a ma chinui eu sa inteleg si sa tot inteleg, pentru ca pana la urma sa inteleg ca n-am inteles nimic, nu ma pot identifica deloc cu orasul. Nici macar cu Craiova, cu Bucurestiul, unde locuiesc din 2008 nici atat. Si nici n-as avea cum. Locul in care ai crescut, care te-a format, ca om, lasa o amprenta definitiva asupra sufletului tau, precum si asupra felului tau de a fi, iar acel loc, pentru mine, n-a fost orasul. Stiu mai bine sa folosesc toporul, chisarul, coasa, sapa si lopata decat orice alt obiect din apartament, menit a-mi usura viata. Si chiar daca, cumva, cuiva i se va intampla sa deteste intamplarile din copilarie, de va ajunge pe meleagurile natale, tot se va induiosa. Caci pamantul nu poarta nicio vina pentru oamenii care-l calca.

Sa spui despre mine ca sunt orasean, in esenta, ori sa crezi asta, e ca si cum m-ai trimite sa locuiesc in Dubai, mi-ai oferi o locuinta luxoasa si posibilitatea financiara sa mi-o intretin si te-ai astepta ca, dupa cativa ani, sa devin arab, sa iubesc tara aia care ma adaposteste, sa ascult muzica araba, s-o inteleg, sa ma induioseze si sa inteleg cum sunt arabii si de ce sunt asa...

Nu, dom'le. Mie sa-mi dai Maria Lataretu, Taraful Haiducilor, Tudor Ghoerghe, Maria Tanase si chiar si Romica Puceanu, cu toata "maneaua" ei. Si paharul cu vin "de butura" in mana si drumurile tarii in picioare, caci asta am fost crescut sa fiu.

.............................

Visam aseara ca ma intorceam cu avionul (n-am zburat niciodata cu avionul), in tara, dintr-un loc strain unde, pare-se, sezusem multa vreme. Ma convinsese cineva sa revin in tara, cu muzica populara. Auzisem o melodie populara si ma intorceam cu dor spre tara. Si simteam duiosia intoarcerii si a revederii, in vis, dar nu pentru vreo persoana (sau mai multe) anume, ci pentru tot ce insemna "acasa, in tara mea". Si-n vis, cel care ma convinsese mi-a arata ceva pe geam. Nu mai stiu clar ce vedeam, dar acela mi-a zis: "Dunarea. La Calafat." Si instantaneu am inceput sa plang de bucurie. Si-i ziceam, agitat, ca-mi vine sa sar din avion, sa ajung mai repede...

Si m-am trezit. Uimitor, aveam ochii umezi.

PS: casa bunicilor n-a arata mereu asa (ma refer la zugraveala si la tencuiala exterioara). Dimpotriva, pe interior era varuita, in alb, cu bidineaua, iar pe pereti varul era cojit in zeci de straturi, pe cat se stransese in peste 30 de ani de la repetatele varuiri (primavara si toamna). Pe exterior, tencuiala era cazuta pe mai mult de un sfert din suprafata.
Casa a fost renovata abia dupa ce niciunul din bunici n-a mai fost acolo, sa se bucure de ceea ce sperau ca se va intampla, pe cand traiau in acea casa.

Un gest simplu (o reactie neasteptata)

Sambata dupa ora pranzului, in vreme ce ma intorceam acasa de la magazin, inainte de a intra in scara blocului am vazut un batran care se indrepta greoi spre usa de la intrare. A deschis, a intrat, iar eu m-am grabit sa prind usa deschisa, sa nu mai stau sa scot cheile. Am banuit ca ar putea fi vreun vecin, asa ca l-am salutat, in vreme ce el isi tarsaia picioarele spre cutiile postale. Mi-a raspuns si, in vreme ce treceam pe langa el, indreptandu-ma spre lift, mi-a vazut cheile agatate la pantaloni cu un breloc cu mini-carabiniera de la Teva (ne fusesera trimise in vara, impreuna cu marfa, gratis, cu titlu de reclama). Si m-a intrebat de unde am luat brelocul ala, "ca are si el chei, multe chei, da' nu stie unde sa caute asa ceva". Ce puteam sa-i raspund?! Habar n-aveam unde sa-i spun sa caute. In fine, i-am raspuns destul de expeditiv, fara chef de vorba, ca "probabil la magazine de chei"... trebuia sa raspund ceva.

A venit liftul, am urcat in lift si batranul a urcat si el impreuna cu mine. I-am zis ca eu urc la 9, apoi el m-a intrebat la ce etaj merg, de unde am dedus ca nu aude prea bine.

A apasat pe buton la 9 (el urca la 10) si liftul a pornit. Si atunci m-am gandit: "eu oricum am primit gratis brelocul asta si mai am cateva la magazin, pot lua altul de acolo. Ia sa i-l dau eu omului astuia, daca tot zice ca i-ar face trebuinta." Si m-am apucat sa imi scot cheile din breloc, spunandu-i batranului ca eu mai am acasa si ca pe asta i-l dau lui. Acum insa realizez ca, poate si datorita zgomotului facut de lift, n-a auzit ce i-am spus. Dar ma privea cu curiozitate. Cand am ajuns la etajul 9, eu convins fiind ca a auzit ca i-l dau ca mai am si altele, i-am intins simplu si firesc brelocul.

Ei bine... din acest moment nu cred ca mai sunt in stare sa descriu reactia omului, exact asa cum a fost ea. A marit ochii, fata i s-a luminat, ochii i s-au umezit si cu o voce tremuranda si plangacioasa m-a intrebat: "Mi-l dai mie?!"

"Da", i-am raspuns eu. Doar ii zisesem asta.

Instantaneu batranul a inceput sa planga, cu maini tremurande a luat brelocul, a zis "Multumesc, multumesc baiatul meu... uuuu, da' sa pupe tataie mana..." si, pana sa apuc sa schitez vreun gest, uimit de reactia omului (era, totusi, doar un breloc de chei), m-am pomenit cu mana pupata de un batran care nu mai inceta din plans.

Dupa ce am iesit din lift, inca bulversat, am realizat cat de putine lucruri a primit omul asta in viata, de la viata si de la cei din jur. Cat de putine bucurii trebuie sa fi avut in viata lui, din partea semenilor, daca a reactionat atat de uimit pentru asa o banalitate... Si cat de singur trebuie sa se simta!

Si m-am infiorat.

"Eu stiu ca nu stiu nimic." Chiar stiu?!

O intamplare dintr-o vara demult apusa

I wish I didn't know now what
I never knew then...

Era o minunata zi de iunie, una dintre zilele acelea cu care nu te intalnesti decat atunci cand vremea se statorniceste pentru lung timp, cand dis de dimineata este senin, cand zarea nu ia foc vestind vipia secetei, ci doar se rumeneste usor, cand soarele nu dogoreste ca-n vreme de arsita, nu-i tulbure-purpuriu ca inaintea furtunii, ci lumineaza limpede si prietenos, strabate bland de sub cate-un nor lung si ingust, arunca raze vii si se ascunde apoi in pacla lui viorie. Partea diafana de deasupra norului straluminat scanteiaza ca solzii de sarpe, sclipind aidoma argintului batut... dar iata, alte raze au izbucnit, jucause - si, vesel si maret, de parca si-ar lua zborul, se inalta soarele in toata puterea lui. Catre amiaza apare de obicei in inaltul cerului puzderie de nourasi marunti, cenusiu-aurii, tiviti delicat cu alb.  Stau aproape nemiscati, ca niste insule imprastiate pe o apa nemarginita, cu valuri transparente si azurii. Mai departe, catre orizont, nourasii se aduna, se ingramadesc, acoperind azurul intre ei, dar curand devin si ei azurii precum cerul, patrunsi de lumina si caldura. Nuanta usoara de liliachiu palid a orizontului nu se schimba intreaga zi si tot imprejulul lui este aidoma; nicaieri nu se aduna nori posomorati de furtuna: doar la rastimpuri se preling de sus fasii albastrii - cate-o usoara bura de ploaie. Spre seara, nourasii dispar; cei din urma, negurosi si parelnici ca un fum, se aseaza ca niste fuioare trandafirii in calea soarelui in asfintit. In locul in care soarele se scufunda la fel de linistit precum se ivise staruie o vreme o lucire sangerie; lumea se intuneca si, clipind domol, ca o lumanare purtata cu grija, se aprinde in tarii luceafarul de seara; in asemenea zile, toate culorile par mai dulci; sunt luminoase, dar nu stralucitoare; totul pare atins de o blanda duiosie. In asemenea zile se intampla ca dogoarea sa fie foarte puternica, cateodata chiar fierbinte pe intinsul tarinelor, dar vantul alunga, risipeste arsita adunata si vartejuri de nori albi - semn sigur de vreme statornica - joaca in lungul drumurilor si pe ogoare. Aerul uscat si curat miroase a pelin; chiar si cu o ora inainte sa coboare seara nu simti umezeala.

Intocmai asa - cum superb descrie mai sus I.S. Turgheniev - era ziua in care s-au intamplat cele povestite mai jos.

Multa vreme a trecut de atunci, bunicul meu decedat de multi ani, era inca in viata. Eram la tara, in perioada de glorie a adolescentei mele, cand timpul liber nu putea fi conceput in alta parte decat la tara, acolo unde, la nivelul meu de atunci, puteam fi intru totul aproape de natura. E drept, si acum timpul liber il petrec aproape de natura, pe munti si pe coclauri, dar nu-i acelasi lucru. Atunci ma plimbam pe pamantul meu, prin ograda mea, pe potecile mele si ma jucam cu animalele mele, pe care apoi le hraneam, le adapam si ma ingrijeam de ele. Iar ceea ce mancam era, in mare parte, si rodul muncii mele. E o chestie de nuanta, probabil, dar, zic eu, e lesne de priceput ca reprezinta o mare diferenta. Dar, desi nu reusesc sa ma pozitionez in timp cu intamplarea, adica nu reusesc sa ma hotarasc in ce an era (cu certitudine, insa, era inainte de rasuflatul an apocaliptic 2000), intamplarea totusi imi este vie in minte. Reprezinta una din acele amintiri pe care nici neamtul ala nu ti-o poate lua.

Eram la cosit lucerna, impreuna cu bunicul meu, pe un deal din apropierea satului. Venisem cu caruta. Iapa fornaia pe nari, legata de caruta si cu hamul inca pe ea si se infrupta cu spor din lucerna proaspat taiata, pusa cu simt de raspundere in trocul carutei; numai pentru ea. Draga de ea! Ce moarte trista i-a fost harazita... dar asta e o poveste, pe care, probabil, n-o voi scrie niciodata. Ca multe altele, pe care, totusi, nu le-am uitat, desi inca nu stiu ce sa fac cu ele.

Sedeam noi rezemati de caruta, eu si cu bunicul meu, cu fata spre sat, intr-o clipa de odihna. Fiecare cu gandurile lui. 
Eu priveam fascinat spre oaza de verdeata pe care o reprezenta satul. Fiecare gospodarie era strajuita de feluriti pomi fructiferi astfel ca, de acolo, din departare, satul parea ca rasare dintro padure. Casele adunate, nu rasfirate pe marginea unui drum, asa cum e la campie. Priveam si meditam asupra nevoii taranului de  a gasi utilitate in toate (n-ai fi vazut sadit un pom decorativ, sa-l cauti cu lumanarea). Doar o veche casa boiereasca ce a supravietuit intemperiilor istoriei, din centrul satului, parasita fiind, era totusi strajuita de uriasi brazi argintii. O adevarata excentricitate in satul uitat de lume, aflat la kilometri buni de orice bucata de asfalt, de cand se stie. Oamenii traiesc doar din rodul pamantului lor si n-ar concepe sa sadeasca un copac care nu face fructe. Astfel ca, intreg satul, este o intreaga padure de pomi fructiferi, care iarna, daca n-au frunze si fructe, au gaini; cocotate pe crengile copacilor, ca asa se stie de cand lumea la mine la tara, gainile dorm in copac, cotet se face doar pentru portci, infrunta iarna stinghere pe crengile chele care zgarie viscolul...

- "Ce-ar merge o bere pe zapuseala asta!", imi risipeste bunicul meu meditatiile, cu a lui constatare. Pe vremea aia nu-l intelegeam!

- "Ba mai urgent ar merge o tigare", se baga in vorba un vecin de teren, care, fiind si el cu treburi prin zona, vazandu-ne ca am adastat la hodina, a venit sa ne insoteasca. Si la hodina, si la vorba. 

Era un taran inalt, candva zvelt, acum insa cam greoi, pe chipul caruia timpul si munca asidua a campului si-au lasat amprente vizibile chiar si printre barba nebarbierita de o saptamana. S-a rezemat cu grija de loitra carutei, sprijinindu-si coasa de umar. Si-a scos pachetul cu tigari Carpati, bricheta si si-a aprins tigara cu o mina plina de importanta gestului. Dupa ce a pufait doua fumuri pe nas, a oftat domol, apoi si-a dres vocea, pregatindu-se, evident, pentru discutii, fara sa aiba idee ca eu, ca un mare ageamiu, aveam sa le curm inca inainte de a incepe. Parea constient de propria-i valoare (dupa criterii ramase necunoscute mie), se misca si vorbea cu masura si zambea la rastimpuri, aratandu-si dintii ingalbeniti de tutun si care, dupa aprecierea mea, nu avusesera de-a face niciodata cu periuta de dinti.

- "Ce vreme buna de treierat!" mediteaza el. "Macar de n-ar incepe ploile, pana da in parg graul". Si parca l-au ascultat, ploile n-au venit in acel an decat atunci cand lumea nici nu le mai astepta, ca nu mai aveau ce recolta sa salveze. 
- "Deh", raspunde bunicul, "cum o da Domnul". Dupa privire, acum, amintindu-mi, inteleg ca el nu la cele sfinte se gandea, ci tot la cele lumesti, adica la o bere rece.

- "Asta e, orice am face, suntem la mana lui Dumnezeu", confirma vecinul.

Pha, atata mi-a trebuit! Mi s-a ridicat parul pe ceafa ca matzelor cand vad potai. Tocmai citisem si eu si purtasem cateva discutii despre destinul omului, pentru care el singur e responsabil, ca soarta si-o face omul cu mana lui, nu-i vine de la cele sfinte si, mic si prost fiind, m-am apucat sa-i tin bietului taran teoria chibritului, incercand sa arat cat sunt de inteligent. Un flacaiandru care inca nu pasise in viata, un danac retras, vorbea unui varstic, poate mai nepriceput in ale vorbelor, despre sensurile vietii!

Vorbele-mi izbungeau din gura precum cenusa fierbinte dintr-un vulcan. M-am apucat sa-i vorbesc cursiv, dar precipitat si cu mare patos despre ce inseamna de fapt Dumnezeu, despre credinta lor oarba, despre originea acestei credinte, despre nevoia omului de a crede in ceva si adevarul - adica perenintatea oricarui Dumnezeu. Zeus era considerat nemuritor si totusi a pierit. La fel, intr-o zi, se va intampla si cu Dumnezeu si cu Iisus. Un alt "zeu", le va lua locul. Asta e calea normala. Evoluam. Cautam. Tindem spre perfectiune. Vom descoperi alte lucruri, care ne vor uimi si vom scapa de o credinta care, istoric vorbind, a fost impusa cu sabia in mana. Si atunci vom gasi altceva in care sa credem. Si toate astea, de la Zeus, ba chiar de dinainte de el si pana in prezent, toate aceste incercari ale omului de a explica inexplicabilul, luate la un loc, toate si impreuna cu noi toti, cu fiecare credinta, gand sau necredinta, toate vor insemna  "Dumnezeu"... nu un punct aiurea din Univers, care pare sa n-aibe alta grija decat sa se preocupe daca ploua in Verbicioara la vreme, sau nu.

Cei doi au cascat gura la spusele mele. Vecinului i-a pierit brusc cheful de orice cuvantare. S-a uitat inciudat la mine si, sprijinit in coasa, si-a aruncat cu suparare tigara jumatate fumata in iarba (dar n-a uitat s-o striveasca cu piciorul) si a plecat spre treaba lui, intorcandu-mi spatele fara un cuvant. Bunicul meu chicotea.

Eu.... ei, eu eram tare mandru de efectul produs asupra omului. Ma simteam "dashtept". Eram plin de mine ca reusisem sa-l bulversez si, mult mai important, ca reusisem sa par destept - invatat chiar - in ochii lui, prin felul meu de a vorbi din care, banuiam eu, n-a inteles nimic. Halal mandrie de copil.

Spre seara am terminat treaba. Am umplut trocul carutei cu lucerna proaspat cosita sa aiba si iapa ce manca acasa, am iesit la tarla si am luat-o agale spre casa, starnind praf in urma noastra. In apropiere de sat, l-am ajuns din urma pe omul cu care vorbisem pe la pranz. Din mers, si-a aruncat coasa in caruta si s-a suit si el, sa mearga pana in sat. Nu mi-a aruncat nicio privire. Iapa a pornit la trap, caci drumul devenise mai bun. Cand sa intram in sat, drumul fiind mai daramat in preajma unui podet, iapa a inceput iar sa mearga la pas. Treceam agale pe langa un camp cultivat.

- "Ai ma, copile", mi s-a adresat atunci vecinul nostru (eu simtindu-ma jignit ca m-a numit copil), "vezi tu campul asta de colea?"

- "Il vad."

- "Ia zi-mi tu mie, ce e cultivat pe el?"

- "Aaaaa..." (habar n-aveam)

- "Pai bine ma, baiete, tu nu stii ce rodeste din pamant, aici, in fata ta, sub ochii tai, da-mi tii mie predici despre ceea ce e Dumnezeu acolo, in Imparatia lui?"

Am bulbucat ochii cat cepele, apoi am pufnit intr-un ras ce se dorea a fi ironic, dupa care, intr-un final, i-am plecat, fara replica, in pamant. Dintr-o data, felul cum se invartea roata carutei imi capta intreaga atentie.

- "Era unu', din astia de-i cetiti voi, invatatii" (desi nu-i vedeam chipul, i-am simtit zambetul ironic din coltul buzelor cand imi vorbea), "care-a zis o mare vorba, ma. Cum era? 'Eu stiu ca nu stiu nimic', parca. Nu?" Si dupa o scurta pauza a continuat. "Destept om, ala, ma taica. Tare destept." De data asta, vorbea cat se poate de serios, ironia ii pierise brusc din glas.

N-am mai scos un cuvant, tot drumul. In sinea mea, incercam sa ma conving ca "n-are niciun rost sa ma cobor la mintea lui". Nici el, insa, nu mi se adresase asteptand raspuns. Nu vroia replica mea. Stia ca n-am niciuna. Cand a ajuns in dreptul portii lui, in mod natural caruta s-a oprit, el s-a dat jos, si-a luat coasa, si-a ridicat palaria ponosita, a zis "sanatate" si apoi a plecat cu mers de om batran, putin aplecat de spate, spre poarta casei lui. A intrat fara sa arunce o singura privire spre caruta noastra, care se indeparta cu mine mic, mic de tot, tinand inca de fraie.

Eu pornisem de la premisa gresita ca daca e de la tara e neinvatat, asa ca o sa asculte cuvintele mele pompoase, poate fara noima, dar, neintelegandu-le, se va minuna. Asa credeam eu. Asa cum adultii se poarta cu copii crezand ca acestia nu inteleg, nu-si dau seama sau nu tin minte, uitand ca si ei au fost copii si la fel se purtau adultii cu ei; si ei intelegeau; si n-au uitat.

A fost prima data cand viata mi-a atras atentia ca nu trebuie sa-i judec pe oameni, dupa conditia lor sociala.

Am ales un drum mai drept spre casa noastra. O ulita la margine de sat, care stiam ca trece printr-o mica mlastina la capatul catorva case stinghere, in prezent parasite, dar care de obicei poate fi trecuta. Acesta era cel mai drept drum, cel mai scurt spre casa. Am tras hais de fraie si bunicul meu n-a comentat nimic in privinta rutei alese. Cred ca era cu gandul la o bere rece si-i suradea si lui ideea de a ajunge mai repede. Si asa ne-am infiintat noi in fata stiutei mlastini, spre grozava uimire a unui porc cufundat pana-n gat in noroi, chiar pe mijlocul drumului si care nu se astepta catusi de putin sa fie deranjat. Dar de-acolo deja se vedea ograda noastra. Zona mocirloasa putea fi ocolita mai prin drepata, unde fusesera aruncate niste gunoaie, iar porcul nici nu s-a sinchisit de noi, dupa ce i-a trecut uimirea. Amurgul se stingea si in vazduhul inca luminos, desi nu mai era strabatut de razele soarelui, incepea sa se adune si sa se imprastie umbre reci, atunci cand in sfarsit am intrat cu caruta in curte. Ne-am dat jos din caruta si, pana cand am deshamat eu iapa, am bagat-o in grajd si i-am dus de mancare, bunicul meu si-a facut de lucru pe la un satean, care locuia in directia barului...

Ultima intalnire

Candva am fost prieteni buni, apropiati... dar a venit o clipa rea - si ne-am despartit, dusmani.

Au trecut ani multi... si iata ca, ajuns in orasul unde traia el, am aflat ca este bolnav fara leac si ca doreste sa ma vada.
M-am dus la el, am intrat in odaie... privirile noastre s-au incrucisat.
Abia l-am recunoscut. Doamne! ce facuse din el boala!

Galbejit, uscat, chel cu totul si cu cioc carunt, sedea numai intr-o camasa anume taiata bucati.... nu putea sa indure apasarea hainelor celor mai usoare. Imi intinse brusc o mana infricosator de slaba, roasa parca de un caine, si ingaima cu greu cateva vorbe de neinteles - salut sau dojana, cine stie? Pieptul chinuit se ridica si se lasa in jos si pe luminile micsorate ale ochilor, care se aprinsera deodata, se ivira doua lacrimi zgarcite, de suferinta.

Inima mi se stranse in piept... M-am asezat pe un scaun alaturi de el si... lasand fara voie ochii in pamant in fata acestei groaze si uraciuni, i-am intins de asemenea mana.

Dar mi s-a parut ca nu mana lui o luase pe a mea.

Mi s-a parut ca intre noi sta o femeie inalta, blanda, imbracata in alb. O haina lunga o infasoara din cap pana in picioare. Ochii-i palizi, adanci, nu se uita nicaieri; buzele-i severe, albe, nu rostesc niciun cuvant.

Femeie aceasta ne-a unit mainile... ea ne-a impacat pentru totdeauna.

Da... ne-a impacat moartea.

- I.S. Turgheniev -

Visul (Ce caut eu aici?)

Pe la ora 17 m-am bagat la somn, cu gandul sa dorm o juma' de ora. Niciodata nu-mi iese asta - cand dorm dupa masa, sa dorm exact atat cat imi propun. De obicei dorm dublu, sau nu ma mai trezesc pana a doua zi dimineata.

De data asta m-am trezit pe la 19:52.

In somn, visam ca urcam un horn stancos, abrupt si destul de dificil. Nu aveam idee unde sunt, ce e cu mine acolo, dar continuam sa ma catar. Eram singur. La un moment dat, m-am intrebat daca o mai fi fost cineva, vreodata, pe aici.

Si cum urcam eu, dintr-o data hornul s-a largit si a devenit mai putin abrupt. Am gasit pe dreapta o grota oblica. M-am asezat in ea, m-am intins rezemat de peretii grotei, in pozitie oblica, am pus mainile sub cap si ma odihneam, cand privirea mi s-a abatut pe tavanul grotei, care era la o distanta mica de mine (il puteam atinge), unde am vazut, scris cu fum, urmatoarea intrebare: "De ce esti aici?"

Am scos un pix si am mazgalit cu el raspunsul (nu ma intrebati de cand scriu pixurile pe pereti, dar raspunsul a iesit destul de vizibil si, culmea, citet): "Pentru ca pot."

Apoi, am pornit mai departe, pe horn in sus, intrebandu-ma cine o fi scris acea intrebare?

Tot catarandu-ma, am iesit dintr-o data intr-un fel de amfiteatru, intr-un spatiu larg, cu fundul aproape plat, in intregime stancos. Eram inconjurat din toate partile de pereti stancosi si inalti, inaccesibili. Mi-am dat seama ca mai departe nu am cum sa ma duc. Trebuia sa ma intorc pe unde am venit. N-aveam niciun stres ca n-am nicio coarda la mine si nici nu simteam ca mi-ar trebui.

M-am apropiat de peretele stancos al amfiteatrului, pe partea dreapta si, cu o bucata de piatra ce semana cu creta, m-am apucat sa mazgalesc ceva. Cand am terminat, am citit ce-am scris si mi-a placut atat de mult. Atat de mult!

Era cel mai sincer lucru pe care-l scrisesem, era adevarul pur... asa-mi parea mie.

Dar... desi am recitit de multe ori, in vis, acea fraza, si am repetat-o si cu voce tare (tot in vis), am uitat-o!

Nu-mi mai aduc aminte care era acea fraza, desi imi parea atat de clara! Tot ce tin minte, e ca fraza continea urmatoarele cuvinte: "arta ipocriziei" si "constrangere". Dar nu mai am idee nici in ce ordine erau aceste cuvinte in fraza si nici care erau celelate cuvinte care, impreuna cu acestea, dadeau sens frazei.

Am inceput sa cobor, pe horn. Ma descataram linistit si, cum ma descataram eu asa, situatia imi amintea de filmul "Fiul muntilor", pe care il vedeam cand eram mic.

Am ajuns din nou la grota in care m-am odihnit si, din nou, am facut un scurt popas. Citeam intrebarea si raspunsul meu de pe tavan si atunci am scos pixul si am completat cu un nou raspuns. "Pentru ca vreau."

Si m-am intins din nou, cu mainile sub cap, recitind intrebarea aceea si cele doua raspunsuri ale mele si ma intrebam daca va vedea cineva, vreodata, aceste cuvinte de pe tavan si daca da, oare va sti ca raspunsurile apartin aceleiasi persoane, sau va crede ca sunt scrise de persoane diferite?

Si cum sedeam eu si meditam asa, dintr-o data peisajul se schimba brusc, sub mine si in jurul meu. Eram pe o faţă de munte cu o inclinatie mare, ma chinuiam sa inaintez in sus. Era zapada, toata numai placi de vant. Am privit in urma si mi-am vazut urmele. Venisem pe langa un perete de stanca, iar acum trebuia sa fac o traversare. Nu-mi placea. Stateam incordat, sprijinindu-ma in zapada si cu genunchii si ma tineam de un colt de stanca iesit din zapada. Mai jos de mine, chiar in dreptul meu, la vreo 15-20 de metri, erau cei doi prieteni care, de putina vreme, "se pricep la avalanse"... Stateau pe loc, sub mine, urmarindu-ma daca pot inainta si eu gandeam: "Tot nu s-au invatat minte! De ce naiba stau sub mine? Daca se rupe zapada cu mine, ii ia cu totul, ii ingroapa!"

M-am intors cu fata spre deal. Panta mare, iar eu habar nu aveam de unde venim si incotro ne ducem.

Privind in sus, m-am intrebat: "Ce caut eu aici?"

Si in acel moment zapada s-a rupt sub mine si am luat-o cu viteza la vale, cu fata in jos. Alunecam lungit pe burta, cu fata in zapada, cu mainile intinse deasupra capului, curgeam la vale si nu puteam face nicio miscare si zapada ma acoperea. Alunecarea nu era deloc lina. Simteam o presiune din ce in ce mai mare pe tot corpul, eram strans ca intr-o menghina si respiram din ce in ce mai greu... iar intunericul se facea din ce in ce mai gros. Ma simteam din ce in ce mai strans in menghina, nu mai puteam sa respir, simteam cum curg la vale si dintr-o data faţa a inceput sa-mi amorteasca in diverse locuri, pe care, brusc, le simteam umflate... ma loveam de stanci, in alunecare.

Am mai apucat sa gandesc doar "Asta e..." (dar constientizarea acestui gand a fost, probabil, cel mai groaznic moment pe care l-am cunoscut vreodata, chiar si in vis) si, dintr-o data, s-a facut liniste.

Aveam ochii deschisi si ghiceam cate ceva, prin semi-intuneric. Mi-au trebuit cateva secunde bune ca se realizez ca priveam spre scaunul de la biroul meu, din camera. Ma trezisem.

Am scos un oftat din adancul sufletului.

Si, deja treaz fiind de cateva secunde, dintr-o data am sarit din pat, aproape aruncand pilota, privind undeva in spatele meu, prin perete si gandind disperat: "Ei unde sunt? I-a ingropat avalansa!"

Si apoi m-am inmuiat, dintr-o data... "Stai, dom'le, calm, ca te-ai trezit deja, ce dracu'!", m-am linistit eu, singur, si m-am intins rasufland usurat, in pat.

Si, privind tavanul, am inceput sa rad.

_____________________________
* Fotografia a fost facuta in 2005

Relatii in deriva

Cand relatiile umane de dragoste esueaza (relatiile niciodata nu esueaza cu adevarat, decat in sensul strict omenesc, adica ele nu produc ceea ce vrem noi sa produca), ele esueaza pentru ca s-a intrat in aceste relatii din motive gresite.

Majoritatea oamenilor intra intr-o relatie , gandindu-se mai degraba la ceea ce pot sa obtina din ea, decat la ceea ce aduc ei in ea.

Scopul unei relatii, insa, este acela de a decide ce parte din tine ai vrea sa se arate, nu ce parte din celalat ai putea sa capturezi si sa pastrezi.

E foarte romantic sa spui ca tu erai "un nimic" pana cand nu a aparut o anumita persoana, dar aceasta nu este adevarat. Ba, chiar mai rau, arunca asupra acestei persoane o povara incredibila de a fi ceea ce el sau ea nu este cu adevarat.

Nevrand sa te dezamageasca, ei incearca din rasputeri sa fie si sa faca niste lucruri, pana cand nu mai pot.

Nu mai pot sa se incadreze in imaginea pe care tu ai construit-o despre ei, nu mai pot sa ramana in rolurile pe care tu le-ai dat sa le joace si, astfel, creste resentimentul si urmeaza mania.

In cele din urma, aceste persoane incep sa-si ceara inapoi adevarata lor fata, actionand tot mai mult in concordanta cu ceea ce sunt ei de fapt, fata de ceea ce ai fi vrut tu sa fie. Din acest moment, tu spui ca ei "s-au schimbat".

E foarte romantic sa spui ca, din clipa in care a intrat cineva special in viata ta, te simti desavarsit. Totusi, scopul unei relatii nu este de a avea o alta persoana care sa te desavarseasca, ci de a avea pe cineva cu care sa impartasesti desavarsirea ta.

"Problema" este atat de simpla, atat de elementara si totusi atat de tragic de prost inteleasa: cele mai mari vise ale noastre, cele mai inalte idealuri, cele mai dragi sperante sunte legate de persoana iubita, mai degraba decat de Sinele nostru iubit. Testul realtiei noastre este legat de cat de bine s-a incadrat celalat in idealul nostru si de cat de mult ne-am ridicat noi la idealul lui sau al ei. TOTUSI, SINGURUL TEST ADEVARAT ESTE CAT DE BINE NE-AM RIDICAT NOI LA IDEALUL NOSTRU.

Fiecare persoana din interiorul relatiei trebuie lasata sa-si faca griji, nu in legatura cu celalat ci numai, numai, numai in legatura cu propriul Sine. Acest lucru poate parea ciudat, pentru ca ni s-a spus ca, intr-o relatie de cea mai inalta calitate, iti faci griji numai pentru celalalt. Insa, o relatie esueaza tocmai datorita concentrarii noastre asupra celuilalt - a obsesiei noastre pentru celalat (a dorintei noastre ca celalat sa fie ceea ce speram noi).

Cum este celalat? Ce face celalat? Ce are celalat? Ce spune celalat? Ce vrea? Ce cere? Ce gandeste? Ce spera? Ce planuieste?

Nu conteaza ce este, face, are, spune, vrea, cere celalat. Nu conteaza ce gandeste, spera, planuieste celalat. Singurul lucru care conteaza este ce sunt eu fata de toate aceste lucruri.

N. D. Walsch

______________________________________

Pai cum am putea fi fericiti intr-o relatie, dragii mei, daca ne concentram asupra celuilalt cu toate sentimentele noastre (pozitive sau negative), cu toate asteptarile noastre, si daca nu ne gandim in primul rand la ce suntem noi in acea relatie? Cum putem fi fericiti daca doar asteptam de la celalat sa se ridice la nivelul asteptarilor noastre despre el, cand stim ca singura sursa a dezamagirilor o reprezinta asteptarile?

Toti au asteptari de la celalat, dar aproape nimeni nu are asteptari de la el insusi intr-o relatie.

Dar toate-s vechi si noua toate. Vom continua sa pornim relatii incercand sa ne ridicam la nivelul asteptarilor altora (adica sa nu fim ceea ce suntem sau am vrea sa fim noi, ci ceea ce credem ca ar vrea ceilalti) si avand asteptari de la celalat. Adica vom continua sa traim in greseala, considerand ca asa e normal, pentru ca asa am fost invatati. Si vom ura, si vom dispretui, si vom plange, si vom suferi, si vom numi  viata urata si ne vom injura soarta, fara sa intelegem ca totul vine dintr-o perceptie gresita a ideii de relatie.

Si astfel, cu timpul, locul romantismului in viata multora dintre noi, va fi luat cu succes doar de reumatism... Si ne vom considera indreptati-ti sa spunem ca am devenit asa datorita relatiilor pe care le-am avut, pentru ca, mama mamii lor, aia sau alea cu care eram intr-o relatie n-au stiut sa ne fie noua pe plac si au facut la fel ca noi: au asteptat ceva de la noi, in loc sa se straduiasca sa ne fie noua pe plac!

Vom continua sa asteptam "ceva" de la ceilalti, pe motiv ca ii iubim, in loc sa asteptam de la noi insine si sa oferim.

Fragment(at)

Facand curatenie prin calculatorul de la magazin, am gasit urmatorul text, salvat in luna februarie a anului 2012.

Textul este neterminat. Ciudat mi se pare faptul ca, acum, nu mai am nicio idee la ce vroiam sa ajung (pentru ca imi pare ca textul se indrepta spre ceva care, atunci, probabil se dorea spus). Nu mai am nici cea mai vaga idee cum doream sa inchei acest text, precum nici nu-mi mai amintesc cum s-a incheiat acea seara geroasa, desi imi amintesc perfect alergarea aceea si tot ce am scris ca facusem inainte.

Acest fragment, insa, ma surprinde intr-un anumit moment al vietii mele exact asa cum eram atunci si din acest motiv il postez asa cum l-am gasit, fara alte adaugiri si fara a-l incheia in prezent, cand nu mai stiu unde vroiam sa ajung, sau ce vroiam sa spun, atunci.

Imi cumparasem ceva de mancare si mai poposeam oleaca in fata magazinului, privind razele inghetate de soare cum imbaiau in lumina mormanele de zapada murdara. Eram deja in perioada cu avertizare meteo cod portocaliu pentru ger, dar inca era cald pentru ceea ce urma sa vina, dupa prognoza. Erau cam 8 grade. Bineinteles cu minus in fata.

Priveam in lungul strazii, spre soare, fara un scop precis. Oamenii treceau cu greu pe langa mine, caci intre magazin si mormanul de zapada ce strajuia strada erau mai putin de 40 de centimetri. Printre atatia straini si printre tobele de esapament care isi difuzau poluantii precum polenurile unei noi ere, m-am pomenit stapanit de un sentiment de tristete pe care nu izbuteam sa mi-l controlez. Mi se parea ca momentul magic al zilei a trecut, iar eu n-am facut nimic.

Deasupra mea era doar cerul rece, dar innecat de soare. In jur, omniprezent, frigul! Si oamenii... distanti, reci, nepasatori, mergeau ca si cum ar fi fost singuri, fara sa observe pe nimeni in jur. Efect nociv al marilor orase. Ne obisnuim cu atatia oameni care ne agreseaza intimitatea (cersetori, aurolaci, sarlatani) incat daca cineva ne opreste cu "Nu va suparati...", marim pasul si raspundem din reflex cu "Nu ma intereseaza", desi poate omul vroia sa ne intrebe cum ajunge undeva, ori alta informatie utila lui si pe care noi am fi putut sa i-o oferim. Am invatat, in capitala, ca daca vreau sa mi se raspunda la o intrebare, in special in zonele aglomerate, trebuie sa trec peste introducerile politicoase gen "nu va suparati" si sa incep direct cu problema: "Cum ajung in cutare loc?" sau "Stiti cumva unde e... ceea ce caut?". Ca daca incep cu "nu va suparati..." omul deja a fugit de langa mine cu un morocanos "N-am timp", ca tocmai scapase pe ultimii 200 de metri de doi cersetori, trei sarlatani cu super-oferte, o maicuta care strange bani pentru clopotul nu stiu carei manastiri si doua femei plus un barbat care l-au abordat cu "Nu va suparati, aveti doua minute?", povestindu-i ca sunt de la fundatia X si trang bani pentru o fetita sau un baietel bolnav de... ceva. Astfel ca nu e de mirare ca omul merge spre treaba lui, cu capul intre umeri si, eventual, castile in urechi si cu ochelari de cal. 

Si totusi, habar nu avem noi cat inseamna prezenta celorlalti! Noaptea, singuri in camera, ne simtim in siguranta, tocmai pentru ca in subconstientul nostru stim ca deasupra, in stanga, in dreapta, sub noi... e cineva. Singur sau insotit, fericit sau trist, nu conteaza. Ca atunci cand esti pe munte, noaptea, si auzi animale salbatice in departare. Te simti mai in siguranta daca stii ca dincolo de panza cortului tau mai falfaie si altele, adapostind sub ele semeni. Chiar straini de-ar fi! 

Sedeam fara rost aglomerand trotuarul, privind aiurea si temator ca am ratat momentul magic al zilei fara sa fi facut nimic. Si ce-as putea face, am gandit eu, atunci? Gand nesabuit! Cand in fiecare clipa sunt mii de optiuni, o infinitate de posibilitati...

Mi-am amintit ca Hemingway marturisea ca atunci cand se simtea blocat si nu stia cum sa inceapa o povestire, isi zicea sa inceapa cu o propoizitie adevarata. Auzea o multime de propozitii adevarate in jur. Scria una si de aici incepea totul.

Am privit si eu in jur. Cineva alerga sa prinda tramvaiul si era cat pe ce sa se imprastie pe gheata. M-am gandit cum o fi sa alerg pe ger si gheata. Si... Bingo! Asta e! Asta am sa fac! Am sa alerg, sa vad cum e pe zapada si pe cod portocaliu de ger. Nu mai alergasem din vara!

Am intrat in magazin cu hotararea luata. Mi-ar fi placut sa nu alerg singur, dar s-a intamplat sa alerg singur. 

Asteptam seara sa alerg. O seara care mi-a demostrat ca asteptarile nu-si au rostul. Esti liber sa speri, dar nu-ti face asteptari. E greu sa separam speranta de asteptarile pe care ni le facem, insa e o mare diferenta. Speranta nu-ti aduce dezamagiri.

Si, cu speranta in suflet si deloc dezamagit, seara, la 19:45, ma pregateam de alergare. Am verificat temperatura de afara. Dezamagitor. Pe cod portocaliu de ger, doar -11 grade.

Cum n-am alergat niciodata pe frig, am cam exagerat cu hainele. Pantaloni de corp de lana si peste ei pantaloni de polar grosi. Bluza de corp de lana, polar de 100, polar de 200 si peste ele un hanorac de primavara, cu gluga. Si un guler de polar care imi acoperea nasul si gura, lucru care s-a dovedit util. Si caciula Black Diamond, bineinteles.

Convins deja ca in aceasta seara imi sunt rezervat doar eu, mie insumi, pornesc cu mine la alergat. Au fost deajuns 300 de metri de alergare, ca sa inteleg ca am prea multe haine pe mine. Asa ca am dat jos hanoracul si l-am legat in jurul taliei. Si la drum. 

Cand am intrat in parc, m-a palit vantul. Zapada era bine batuta, in cateva locuri era si inghetata, dar alergatul decurgea ok. Cand am intrat pe aleea care inconjoara lacul, m-a ochit un alergator si m-a luat de iepure. Insa respira atat de suierator, de ziceai ca-si da duhul, la fix doi metri in spatele meu, incat am marit pasul si l-am lasat in urma, alergand singur pe drumul meu.

Am mai spus-o si o repet. Fiecare om are drumul lui in viata si il parcurge dupa cum doreste. Eu cunosc doar unul din miliardele de drumuri existente. E drumul meu, deci, pentru mine este cel adevarat. Cred in el! Cred in viata traita din plin, cred in bucuria simturilor si cred ca tot ceea ce face omul trebuie facut cu pasiune, chiar daca tot ceea ce este trait intens se consuma mai repede. Prefer flacara unui foc viu care lumineaza si incalzeste lucrurile in jur, deca fumul unui foc ce arde mocnit, fara a produce lumina sau caldura, dar care dureaza. Si chiar daca nu mai sunt lemne noi, alea care sunt, tot in flacari uriase vreau sa le vad mistuindu-se. Fumul si taciunii unui foc mocnit nu-mi aduc nicio bucurie, asa ca nu are importanta ca dureaza mai mult. Ce-mi pasa mie cat dureaza sau cat ar putea dura, ceva ce nu-mi aduce nicio multumire si nicio bucurie?

Si mai cred cu tarie ceva. Cred ca omului ii este interzis doar un singur lucru: sa-i faca pe semeni sa sufere.

In rest... imi amintesc ce spunea Hemingway despre imoralitate. Spunea ca imoral este un lucru care, dupa ce l-ai facut, te face sa te simti rau. Daca insa tu te simti bine si n-ai nicio remuscare, inseamna ca acel lucru nu e imoral. Personal, sunt de acord cu asta.*

Foarte putina lume in parc si asta imi prindea bine. Lacul inghetat bocna. Cate un curajos (adica inconstient) pasea mandru pe gheata lacului. O haita de caini se harjoneau pe luciul ghetii, alunecand si tavalindu-se unii pe altii, in joaca. Cativa puradei se dadeau cu saniuta. Unul zbiera "partieee" si eu ca un bosorog gandeam: "Doamne, cum mai urla astia!" si am continuat sa alerg cu ochelarii mei de cal, privind doar inainte. Am inteles de ce zbiera puradelul abia cand s-a oprit cu saniuta in picioarele mele. Ma privea in ochi, mirat si speriat, dar citeam clar pe fata lui: "Ba, tu esti surd?"

Mi-am continuat alergarea. A inceput sa sune telefonul. L-am scos din buzunar si l-am privit cu zadarnica speranta. Suparat ca mi s-a intrerupt ritmul alergarii pentru academice discutii despre contoare de apa si inchis robineti si deschis altii, mi-am continuat alergarea. O haita de caini cu stapani fluierand, vazandu-ma alergand, s-au oprit si au ciulit urechile spre mine, de parca eram o jucarie dupa care se pregateau sa fuga. M-am oprit. In rare momente din viata mea am injurat atata, insa in gand, adresandu-ma proprietarilor de potai. Dupa ce am trecut de hoarda, m-am apucat iar sa alerg, dar suna iar telefonul. Aceleasi discutii academice - acum concluziile!

...................................................

(Aici se incheie textul. Mai continea insa, in josul paginii virtuale pe care a fost salvat, o nota de subsol si o idee cu care nu mai stiu ce vroiam sa fac. Probabil ca asa vroiam sa inchei textul, dar nu mai stiu cum doream sa ajung, acolo. Las mai jos nota de subsol si ideea)

* - pentru a preintampina orice speculatie, reamitesc ca n-am spus ca incurajez imoralitatea sau ca as fi un om imoral. Inainte de orice comentariu pe aceasta tema, asigurat-va ca ati inteles ce am spus (atat eu, cat mai ales Hemingway).

De-a lungul vietii, am avut si eu parte de faptele mele imorale si stiu ca nu m-am simtit deloc ok dupa aceea. 

---

Forta de a merge inainte o avem sadita in noi. 

Puterea de a continua este la fel ca si fericirea - ea vine din interiorul nostru, desi noi cautam mereu fericirea in afara noastra si o asociem mereu cu diverse intamplari, fapte, lucruri sau persoane, ori amalgame de sentimente fara de care credem ca nu mai putem fi fericiti. Si astfel devenim sclavi ai propriilor noastre temeri de a nu ramane fara sursa fericirii noastre iluzorii.

Despre Cuvinte

O combinatie dementiala: Celelate Cuvinte fara cuvinte si vocea lui Florian Pitis

"Cuvintele sunt mijlocul de comunicare cel mai putin eficient, pentru ca ele sunt expuse la interpretari gresite si cel mai adesea sunt prost intelese. Si asta deoarece cuvintele sunt doar niste sunete rostite care inlocuiesc sentimentele, gandurile si experienta. Ele sunt simboluri, semne, embleme, dar nu sunt Adevar, nu sunt realitatea.

Cuvintele pot sa te ajute sa intelegi ceva. Experienta iti permite sa stii.

Dar oamenii dau mare importanta cuvintelor si atat de putina experientei, incat unii, atunci cand traiesc o experienta care e diferita de ceea ce au auzit, in mod automat abandoneaza experienta si iau de bune cuvintele, cand ar trebui sa fie exact invers.

Experienta si sentimentele noastre reprezinta ceea ce noi stim faptic si intuitiv despre acel lucru. Cuvintele incearca doar sa simbolizeze ceea ce stim si adesea pot sa produca confuzie."

N. D. Walsch (citat aproximativ)

Amintire cu bucluc

Pe la mijlocul săptămânii trecute, într-o seară în jur de ora 21, cum ședeam eu cu mâna la falcă și meditam în baie, deodată am fost trezit din reverie de "cântece de popă". Acele sunete enervante care-mi trezesc mereu amintiri neplăcute, pentru că în ultimii 15 ani nu mai aud aceste "cântece" decât la nunți și înmormântări, ori în preajma sărbătorilor când popa nu vrea să iasă din casă până nu-i bagi ceva în sutană. Mi-am ciulit urechile, dar nu m-am dumirit de unde se auzeau. Speram ca vreun cre(ș)tin să fi decis să-și sfințească locuința, pentru că nu doream înmormântare pe scara blocului.

Si tot auzind jeluiturile pe post de rugăciune, mi-am amintit de ultimul Crăciun pe care l-am prins în Craiova.

Eram singur acasă. N-am auzit popa cântând pe scară că dacă-l auzeam nu-i deschideam. Luat prin surprindere însă, când a sunat la ușă am deschis fără să mă chiorăsc pe vizor și astfel m-am pomenit cu sutana neagră în casă. A început slujba, s-a dus și a spoit prin casă cu apă sfințită sau mai știu eu ce, l-am lăsat să intre peste tot și la final, reîntors in holul din faţa uşii de la intrare, mi-a întins crucea în față s-o ștampilez. Pentru că sunt un adept al cutumelor strămoșești, n-am avut nimic împotrivă cu a mă închina și a mima stampilarea crucii.

Apoi părintele îmi zice "Crăciun Fericit", îi zic și eu și-i deschid ușa. Dar el nu iese. Se întoarce, se învârte, mai dă de două ori cu apă sfinţită prin casă și-mi mai zice odată "Crăciun Fericit". Îi mulțumesc din nou și-i urez iar acelaşi lucru, cu mâna pe clanța ușii. Dacă vede părintele că nu-i intră nimic în sutană, îmi zice:

- Dacă doriți un calendar ortodox?... îmi dați mie banii și vi-l aduce colegul.

- Nu, mulțumesc, nu-mi trebuie!

- Are toate sărbătorile creștine în el... e sfințit.

- Serios?!...

- Da!

- V-am mai zis, nu-mi trebuie.

Îmi mai zice odată "Sărbători Fericite", se foieşte, parcă nu s-ar lăsa dus, dar işi ia inima-n dinţi și pleacă într-un final, tare cătrănit.

(Ăsta venise să mă spele de păcate în fața Domnului şi să-mi binecuvânteze casa, nu?)

La cât de supărat a plecat, m-o fi "binecuvântat" în biserică, mă gândesc, având în vedere că in acea seară, după ce am auzit acel preot în scara blocului și mi-am amintit mustăcind întâmplarea, când mă întorceam pe la ora 23 de la o scurtă alergare, cu ochii la niște potăi care se încăieraseră, am îndoit cu freza colțul unui semn cu trecere de pietoni...

Căile vieții (alegerea mea)

"Călugărițele ne-au învățat că viața o străbatem pe două căi: calea naturii și calea suferinței. Trebuie să alegi ce cale vei urma.

Prin calea suferinței nu cauți plăcerile vieții. Accepți să fii neglijat, uitat, respins, accepți jignirile și loviturile.

Prin calea naturii nu cauți altceva decât desfătarea, îi convingi și pe ceilalți să-ți facă pe plac, îți place să-i conduci, să faci doar ce vrei. Găsești motive să fii nefericit chiar dacă întreagă lume e fericită, iar iubirea zâmbește tuturor lucrurilor din jur.

Călugărițele ne-au învățat că toți cei care merg pe calea suferinței își vor găsi fericirea.

N-o să-mi pierd calea, orice s-ar întâmpla..."

Așa începe filmul "The tree of life" un film fără alternative, care nu lasă loc decât fie pentru "îmi place la nebunie, mă fascinează, mă acaparează", fie pentru "nu pot să-l văd până la capăt". Eu mă aflu, fără doar și poate, în prima categorie.

În ceea ce privește căile vieții, eu am ales demult: calea naturii (Doamne, cât de mult îmi amintește citatul amintit mai sus de romanele lui Hesse, cu neostoita luptă interioară între natural și spiritual!). Și, în ciuda sau tocmai datorită acestei alegeri, pot spune că am parte de suficientă suferința, poate chiar mai multă, uneori, decât dacă aș fi ales "calea suferinței", cu singura diferență (una MARE) că pe calea aleasă de mine găsesc suficiente motive să fiu nefericit, chiar dacă întreaga lume e fericită și iubirea zâmbește peste tot în jurul meu...

Și nu cred c-o să-mi pierd vreodată calea asta. "Călugărițele" au spus că "cei care merg pe calea suferinței își vor găsi fericirea", dar n-au zis nimic despre calea cealaltă. De va mai fi posibil, la final, va voi spune eu ce am găsit...

Cât despre film, mă bucur că Hollywood-ul poate scoate "pe piață" așa ceva!

Cu melancolie, despre "barbari"

"Din pacate, doamnelor si domnilor, ne lipsesc cuvintele necesare pentru a evita confuziile.

Daca zici ca ti-e dor de putina barbarie, risti sa apara langa tine un terorist cu bomba pregatita in geanta.

Daca zici ca nu-ti plac barbatii care se folosesc de farduri ca femeile, te poti trezi langa un nespalat.

Recunoscand ca ai dubii in legatura cu modul in care e inteles progresul, poti simti venind, de undeva din preajma, miros de pestera.

Declari ca te deranjeaza ipocriziile si vezi aparand niste brute sincere.

Nu mai vrei exces de rafinament si te pomenesti in fata unui exces de mitocanie.

Il invoci pe Rousseau si vorbesti despre "intoarcerea la natura", cu gandul la zgomotul unui rau sau la o pasare care zboara, si, in clipa urmatoare, iti amintesti ca din natura fac parte si plosnitele.

Nu mai vrei sa respecti niciun fel de dogma si auzi ca unii nu mai respecta nimic.

Ai vrea sa fii natural si chiar atunci cineva scuipa langa tine.

Te-ai plictisit de etichete fade, dar, inainte de a te lamuri ce vrei sa pui in loc, vine,

pentru a-ti propune, in locul stilului, o lipsa totala de stil, un badaran care tropaie stergandu-se de noroi pe covor.

Va spun toate acestea, doamnelor si domnilor, fiindca tin sa evit confuzia dintre bruta si barbar.

Cand zicea ca 'timpul rafinamentelor a trecut, avem nevoie de barbari', Charles Louis Philippe nu se gandea la bestii.

Nici la mitocani.

Si de ce n-as recunoaste?

Pe mine, semidoctii ma sperie mai mult decat analfabetii.

In plus, m-am dumirit ca nu exista nefericire pentru imbecili."

Octavian Paler

Când orgoliul străluceşte prea tare

Dincolo de zidurile unei cetăți, se strângeau zilnic soldați dușmani, care se pregăteau să atace. Cei din interiorul cetății au început pregătirile de luptă.

Guvernatorul cetății era pentru pace, numai că preotul (cetatea respectivă se închina zeilor) și comandantul oștilor (acesta, orgolios din fire, dorea să demonstreze că armata lui e pregătită să învingă), doreau războiul. Într-o zi, trecând pe lângă soldații care se antrenau, guvernatorul aude următorul dialog.

Un soldat îl întreabă pe comandant:

- Care dintre noi, care dintre armate este mai pricepută în mânuirea spadei? Noi sau cei de afară?

Comandantul răspunde:

- Mâine dimineață, în zori, să te duci la marginea muntelui, să alegi acolo o stâncă și să îi vorbești urât.

- Dar de ce să fac asta? întreabă soldatul nedumerit. Stânca nu-mi poate răspunde!

- Atunci, atac-o cu spada.

- Și spada se va rupe, spune soldatul. Nu asta am vrut să știu; am întrebat cine e cel mai bun în mânuirea spadei.

- Cel mai bun e acela care se aseamănă cu o piatră, îi răspunde comandantul. Cel care, fără a scoate spada din teacă, reușește să-i convingă pe ceilalți că nimeni nu-l poate învinge.

Auzind acest răspuns, guvernatorul gândește: Comandantul e un înțelept. Dar când orgoliul strălucește prea tare, orice înțelepciune se întunecă.

_____________________________________________
Această scurtă povestioară am citit-o când eram puradel, într-o carte a lui Paulo Coelho (însă am mari bănuieli că e un plagiat după cultura populară a vreunui popor arab sau asiatic). Am redat-o aici așa cum mi-am amintit-o.