"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."
Se afișează postările cu eticheta amintiri despre mine. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta amintiri despre mine. Afișați toate postările

joi, 15 decembrie 2016

Cea mai fericita zi din viata mea


Am copilarit la tara.
Cand eram mic, muream de ciuda ca bunicii plecau la sapa, la camp si pe mine ma lasau acasa. Voiam si eu. Uneori ma luau, dar cand ma palea soarele de pranz, picam lovit de caldura la umbra vreunui nuc (mereu era un nuc salvator, prin preajma). Ma tranteam pe un sac de rafie si dormeam lemn fie pana cand ma trezeau bunicii, sa plecam, fie pana cand ma trezeam plin de furnici sau alte insecte pe sub hainele subtiri, de vara. Amu, cand vad mania asta cu capusele, imi vine sa rad. Si ciuda-mi e ca tinde sa ma prinda si pe mine panica asta.

Ulterior am crescut. As fi voit sa fiu uitat acasa, dar nu se mai intampla asta. Eram om de baza la sapat, la cosit, la cules, la toate cele. Ma uitam pe cer, melancoolic, citind norii de la cornu caprii... Asa am invatat sa prevestesc vremea, dupa forma norilor si dupa cum apune soarele, tot uitandu-ma in fiecare seara, sperand ca noaptea sau ziua urmatoare va ploua. 
...........................................................

De-a lungul timpului, am spus povesti.
Am povestit lucruri traite de mine, lucruri auzite. Am povestit ce am facut, ce am vazut, ce mi s-a intamplat. La o adunare de oameni, de prieteni, orice ar spune cineva imi aminteste pe loc o alta poveste care, de cele mai multe ori, cred eu ca ar merita spusa.
Au fost si momente cand nu am avut chef sa povestesc. Cand am preferat sa tac si sa-i ascult pe altii. Am intalnit si oameni ale caror povesti imi placeau atat de mult, incat nu voiam sa ii intrerup.
Au fost si momente cand cei din jur credeau ca am patit ceva, pentru ca am devenit tacut.

Si au fost si momente cand mi s-a cerut sa povestec ceva. "Spune-mi o poveste." "Zi ceva!" "Mai povesteste/-mi ceva".

Rareori insa, mi se cerea sa povestesc despre ceva anume. Mai mereu subiectul povestii era lasat la alegerea mea. Si, uneori, tocmai pentru ca imi era ceva cerut si nu venea de la mine, imi parea ca dintr-o data nu mai stiu nimic demn de a fi povestit.
Dar recent mi-a rasarit un gand, in minte. Daca mi-ar fi cerut cineva sa-i povestesc despre cea mai fericita perioada din viata mea despre care-mi aduc aminte, ce i-as fi povestit?
M-am gandit ceva vreme la aceasta posibila intrebare. Si-ntr-o seara, plimbandu-ma pe afara batut de vantul ala plin de viata si gandindu-ma la o casa incalzita de o soba cu lemne, mi-am dat seama si care ar fi raspunsul.
Cea mai fericita zi din viata mea a fost oricare din zilele cand eram pusti, ma sculam dimineata si nu trebuia sa merg la scoala, ori sa lucrez pamantul la tara. Dimineata imi era intotdeauna foame cand ma trezeam si daca eram la tara adulmecam mirosul satului si roua din iarba si auzeam fiorul vantului prin frunzele nucului din fata casei, daca era vant, iar daca nu era vant auzeam sunetul satului si ascultam primele zgomote ale diminetii. Uneori primul sunet era cantecul unui cocos. Alteori se auzeau cainii latrand sau cate-o vaca mugind in grajdul ei. Adesea se auzeau ratele macaind sau porcii infometati cerandu-si galeata cu laturi si cate-o cioara croncanind in vreme ce survola satul. Si uneori cantecul cucului ajungea pana la mine tocmai din apropiata padure de stejar, in vreme ce eu tineam motanul somnoros in brate si-l mangaiam in timp ce el torcea, alintandu-se.
Dar, ori de cate ori ma trezeam si auzeam primele zgomote ale diminetii si simteam cum ma razbeste foamea si stiam ca nu trebuie sa ma duc nici la scoala si nici la treaba, eram mai fericit ca niciodata.


____________________________________________________________
Pe aceeasi tema: De ce beau Pepsi, Amintiri din copilarie cu miros de paine calda, Amintiri din copilarie (casa bunicilor), "Eu stiu ca nu stiu nimic". Chiar stiu?

vineri, 30 octombrie 2015

O intamplare de "bun venit" (in capitala)



Atunci cand ajung intr-un oras mare, mult mai mare decat cel in care locuiesc si cu care sunt obisnuit, daca sunt in vizita mereu vad doar lucrurile frumoase, interesante si impresionante. N-am ochi pentru ce nu e in regula. Nu de aia am venit. Sunt in vizita si, poate chiar inconstient, aleg selectiv lucrurile de care sa ma bucur. Atunci cand, insa, ajung intr-un oras mai mare decat ala in care am locuit, cu scopul de a ma muta acolo, de a locui acolo, imi sar in ochi doar lucrurile neplacute.
Imi amintesc de prima mea vizita in capitala. Era prin 2005. Venisem sa-mi cumpar incaltari de munte, ca pe vremea aia nu se gasea asa ceva in Craiova. Am venit dimineata, m-am intors seara. Nu pot sa spun ca eram fascinat dar mi-a placut arhitectura Bulevardului Unirea, Casa Poporului, agitatia de oras mare, confortul metroului ca mijloc de deplasare, numeroasele baruri si posibilitati de distractie, etc. L-am simtit ca fiind un oras zgomotos, dar eram constient ca nu aveam cum sa compar centrul capitalei cu linistitul si tanarul cartier craiovean din care proveneam.

Imi aduc apoi aminte cand am revenit in capitala, cativa ani mai pe urma, cu un vag gand ca as putea sa ma trag si eu spre acest oras unde prietenii mei, in frunte cu fratele meu, deja poposisera. Era a doua oara cand reveneam in capitala si tot ce tin minte de atunci sunt nenumaratii aurolaci de la Gara de Nord si oamenii fara adapost inveliti in trente urat mirositoare, care dormeau chiar pe trotuarul din fata bisericii Sf. Gheorghe, in picioarele trecatorilor ce-si vedeau fara griji de treaba lor. Si ma ingrijorau astfel de lucruri. Ce fel de oameni pot trai intr-un oras, fara sa le pese de semenii lor? Cum sa treci, asa, pur si simplu pe langa un om aflat intr-o stare si o situatie groaznica si nici macar sa nu-l observi?! Intre timp, am aflat. Erau oameni la fel ca mine, cel care sunt azi. La fel ca mine cel care eram si atunci, dar inca nu aflasem. Oameni care s-au obisnuit cu toate astea. Iar obisnuinta exact asta face: te convinge ca un lucru anume, oricum ar fi el, face parte din normalitate, atata vreme cat e mereu acolo, e mereu asa.
„Omul se obisnuieste cu toate, inclusiv cu detentia”, spunea Camus.

Si-mi aduc aminte de prima zi cand veneam in Bucuresti ca viitor locuitor al acestui oras. Trecusera ceva ani de tatonare, eram relativ obisnuit cu capitala. Si desi sunt constient ca am mai scris si povestit asta, nu pot sa nu reiau descrierea sentimentelor cu care am venit atunci spre capitala, avand in vedere ceea ce vreau sa povestesc, in final.
Era o zi de inceput al unei noi situatii in viata mea, dar n-a fost sa fie, insa, cea mai buna zi. Si cat de trist puteam sa fiu, pe atunci! Eram deja angajat in Bucuresti, dar habar nu aveam unde urma sa locuiesc. Si nimeni pe peron, care sa ma astepte. Si nimic din ceea ce ma chemase spre acest oras.
Si imi mai amintesc si drumul cu trenul, din acea zi. Trenul acela care ma transporta de la craiovean la bucurestean. Din locurile cunoscute si dragi, in locurile necunoscute, straine. Desi mersesem de nenumarate ori pe acel drum, atunci il vedeam cu ochii celui plecat de acasa. Vedeam traversele si liniile ferate care alergau inapoi si balariile care cresc pe marginea caii ferate si nimic altceva la care sa te uiti si de care sa-ti aduci aminte. Totul era nou acum si padurile si campurile aratau altfel, precum padurile si campurile pe care nu le stii si daca treceam pe langa o apa era la fel. Era doar o apa necunoscuta si nu ca apa langa care ai trait. Aveam un sentiment ciudat vazand atatea tinuturi noi. Cred ca de fapt aratau la fel ca si locurile in care traisem, dar nu le simteam la fel. Presupun ca fiecare loc cu stejari si plopi cu frunza fosnind arata la fel, dar cand vezi din tren o padure de stejari nu-ti face placere, te face doar sa vrei ca padurea sa fie acolo unde traiesti. Dar atunci nu stiam acest lucru. Credeam ca totul va fi la fel ca acolo unde locuisem, numai ceva mai mare si ca va fi exact la fel si ca va face aceeasi impresie, dar nu era asa. N-aveam nimic de-a face cu locurile astea. Cu dealurile era si mai rau decat cu padurile. Probabil ca toate dealurile din sudul tarii arata la fel, dar stand in vagon si privind pe fereastra vedeam paduri, campuri cultivate si am trecut peste un rau si era foarte interesant si apoi am trecut pe langa niste dealuri si o casa si o padure dincolo de ele si erau aceleasi dealuri, dar aratau altfel si totul era putin mai altfel. Sunt constient, desigur, ca dealurile pe langa care trece calea ferata nu pot fi la fel. Dar nu era asa cum credeam ca avea sa fie. Aerul era placut, fereastra fiind deschisa si imi amintesc ca mi s-a facut foame. Era o zi frumoasa, de inceput de vara.

Cand am ajuns in Gara de Nord, nu ma astepta nimeni. Eram cu bagajul dupa mine, dar habar nu aveam unde ma va prinde ziua de maine. Atunci, ma indreptam spre fratele meu. Pe vremea aia, ei locuiau intr-o garsoniera. Aveam si eu un loc pe un fotoliu extensibil, dar ma simteam un intrus in intimitatea lor.
Si cu ganduri nu tocmai potrivite pentru prima zi intr-un oras nou, pentru prima zi din restul vietii mele, m-am tarat spre peronul metroului. Acolo, am zarit o fata imbracata in haine predominant negre, cu diverse taieturi si rupturi pe ele (nu mai tin minte daca erau in ton cu moda sau doar erau vechi), cu parul saten, atarnandu-i drept peste umeri. Se clatina putin. M-a vazut si s-a indreptat direct spre mine, din toti oamenii care erau pe peron. Si atunci, venind spre mine, nu banuiam ca o sa aduca cu ea acea intamplare de „bun venit” intr-un loc nou, menita sa-ti zdruncine intreaga incredere in faptul ca, venind aici, ai luat o decizie buna. Avea ochii rosii si cu cearcane cum nu vazusem in viata mea. Si o privire... lunatica.
Mi-a cerut o tigara. I-am zis ca nu fumez. Apoi mi-a zis, aplecandu-se putin spre mine:
- „Da-mi si mie o suta de mii.”
Pe vremea aia inca se mai spunea asa la zece lei.
M-am uitat uimit la ea. Ma gandeam: „ia uite-o si pe asta, cum imi cere bani de parca mi-ar fi ruda sau prietena!”
- „N-am”, i-am raspun eu, morocanos.
Si atunci ea s-a aplecat spre mine, m-a privit ca si cum urma sa-mi spuna un secret si mi-a zis:
- „Da-mi, ma! Hai ca ti-o sug, daca-mi dai!”
M-am uitat la ea, incremenit. Probabil ma asteptam mai degraba sa sara cineva la mine si sa ma jefuiasca, decat la o asa replica. M-am aplecat, mi-am luat bagajul lasat jos si am plecat, intorcandu-i spatele fara o vorba. Ea a facut cativa pasi in urma mea si m-a prins de mana. M-am oprit si m-am intors. Am privit-o drept in fata cu o figura impietrita. Sunt sigur ca pe chipul meu nu se putea gasi nici urma de simpatie, empatie, respect, compasiune... sau macar mila. Poate doar lehamite. Poate nici macar atat!
Lovita de acea privire, a mai ingaimat doar atat:
- „De ce nu vrei?”
Nu stiu daca ma intreba de ce nu vreau sa-i dau bani sau... Dar stiu ca i-am intors spatele cu hotarare si m-am indepartat de ea fara niciun strop de compasiune. Nici n-am mai cautat-o cu privirea, sa vad ce mai face. 
Eram convins ca fiecare om este responsabil de situatia in care se afla si nu aveam compasiune pentru mizeria din viata altora. Nu eram deloc constient, pe atunci, de cat de norocos eram eu, de fapt, prin comparatie cu altii. La fel ca intr-un oras nou unde urma sa locuiesc, vedeam in viata mea doar ceea ce era neplacut, nicidecum acele lucruri care reprezentatu un adevarat noroc al sortii. Si bineinteles ca imi comparam viata cu a celor pe care ii invidiam, nu cu a celor mai nenorociti decat mine.

Spatele meu intors si indepartarea hotarata de atunci, fara niciun strop de compasiune, fara macar sa fiu capabil sa compatimesc un om aflat pe drumul pierzaniei, a fost primul pas pe care l-am facut intru devenirea respectabilului locuitor al unui oras, care intoarce privirea spre copacul cu frunze galbene din stanga si-i zambeste toamnei, in vreme ce in dreapta un seaman sau alta fiinta sufera, se chinuie, se afla in mizerie sau agonie.
Si apoi pozez acel copac frumos, cu frunze ruginite, il postez pe Facebook si zambind va anunt ca a venit toamna.

joi, 15 octombrie 2015

Cu primavara in suflet...

Primavara 
Sambata, 21 martie 2015


Vineri seara facusem macaroane cu branza. Dupa aceasta operatiune, bucataria arata de parca as fi gatit cel putin patru feluri de mancare pentru minim un botez, daca nu chiar o nunta.
Cand m-am trezit sambata si m-am uitat la cum arata bucataria, am decis ca mi-ar face bine o plimbare. Si cum tot era si fratele meu cu familia si cu mama prin parcul din fata geamului meu, adica IOR, am zis sa beneficiez de plimbarea benefica. Si cum era soare, mi-am zis ca dupa accidentul din 9 octombrie, acum, ca mana dadea semne evidente de ameliorare, sa incerc sa vad daca sunt in stare de ceva cu bicicleta.
Am gasit-o pe balcon. Asta a fost partea simpla. Apoi am constatat ca roata din fata e dezumflata. M-am dus dupa pompa. In cutia cu cele necesare pentru bicicleta erau toate draciile posibile si imposibile, numai pompa nu. M-am apucat s-o caut febril. Cautarea m-a scos din sarite. Rau de tot. Ma gandeam ca mai bine ma apucam sa spal vasele in bucatarie. Dar ii zisesem fratelui meu ca o sa ies si eu si o sa ne vedem in parc. Iar nepotica tragea sa adoarma. Si daca adormea, ei plecau. Am cautat si mai abitir pompa. Sufletul! M-am lasat pagubas. Am rezemat... am trantit bicicleta cu naduf de perete, mi-am scos manusile, am dat cu ele in peretele din fata si m-am dus sa pun la locul ei casca pe care o scosesem pentru aventura. Locul castii era peste o cutie in care se afla toate camerele de bicicleta intepate si care-si asteapta randul sa fie vulcanizate. Si m-am gandit: "Ei, sa nu-mi spui...?!" Am deschis cutia cu camerele intepate si pompa era deasupra.
Am umflat roata. Mi-am pus manusile pe maini, buff-ul pe cap si am plecat uitand complet de casca. Dupa ce am bagat cu greu bicicleta in lift, mi-am amintit de ea. "Sa fie sanatoasa. N-am de gand sa cad azi!"
Afara era cald si soare. Adia putin vantul. In fata blocului, m-am urcat pe bicicleta. Pentru prima data dupa 9 octombrie 2014. Si lucrurile au mers ca unse. Am ajuns in parc. Mi-am dat seama ca o sa fie o placere sa pedalez pe acolo! Nu exista metru patrat de alee sa nu fie ocupat de vreo persoana. M-am intalnit cu familia. Am descalecat si am stat la taclale. Multa vreme. Era soare, placut si in castanii de deasupra se tot auzea ceva trosnind. Nu stiu daca era vreo pasare, sau vreo veverita care rontaia ceva.
M-am hotarat sa testez de ce e in stare mana mea. Acolo, la intrare, era un mic deal.



Am incalecat bicicleta si am pornit, parasind aleea. Direct pe iarba, prin santuri si hartoape. La deal. Apoi, abrupt, la vale. Mai tare sau cu frana activa. Am si franat pe coborari, usurel. Mana rezista mai bine decat coafura. Eram multumit. Am urcat din nou acel delulet. Un grup de biciclisti erau asezati pe iarba, cu bicicletele trantite langa ei si beau bere.


Blocurile pe care le vedeam peste varfurile copacilor desfrunziti, pareau ca motaie. Niciun efort de imaginatie nu mi-a permis sa vad in ele vreo licarire divina. Dupa o vreme, am realizat ca ma oprisem. Am hotarat sa raman unde eram pana ma plictiseam si m-am considerat fericit ca puteam face asta. Ma gandema ca intr-un astfel de loc, daca as vrea, n-as putea ramane vreo cinci-sase zile, fara sa trezesc suspiciunea cuiva. Asta era diferenta intre natura artificiala si cea naturala. Pe munte, as fi putut ramane unde doream, cat vroiam. Asta-i meritul Naturii. E adevarat ca, daca e agresata, Natura reactioneaza crud si fara regrete, dar, pe de alta parte, este lipsita de orice perfidie, din moment ce atitudinea ei e aceeasi fata de oricine ar sacai-o. Probabil ca exista un mare numar de oameni care ar putea alege impartial intre Putin si Obama, dar numai Natura poate, cu o rece indiferenta, sa reduca la zero puterea oricarui om din toate timpurile. Forta ei este mult asupra atingerii corupatoare a acestei lumi si ea priveste de sus, cu absoluta impartialitate, din locul de judecata pe care si l-a stabilit departe, in infinit. Societatea bodogane mereu despre cinste si dreptate. Daca intr-adevar ar da importanta acestor lucruri, atunci ar face bine sa ucida zilnic cateva duzini de tirani si criminali si sa utilizeze hoiturile lor pentru a fertiliza numeroasele gradini de flori.



Mi-am dat seama ca gandurile-mi luasera o intorsatura grava. Si ca ma si plictisisem in acel loc. Asa ca am plecat. Am revenit la ai mei. Mama, infofolita bine, sedea pe o banca, la soare si se plangea de cat de frig e. Si tot bodoganea ca e prea dezbracata fetita. Dar nepotica n-o auzea. Isi vedea de jocurile ei. Nu-i era frig. Si nici somn. Treceau minutele, orele si somnul prezis refuza sa-si faca simtita prezenta.
Un pusti s-a asezat langa mama mea, pe banca, nu inainte de a o intreba daca poate sa se aseze. Celelate banci erau libere. Eu sprijineam bicicleta, doi metri mai incolo. S-a aplecat pustiul sub banca si a scos din maneca, unde-l tinea ascuns, un telefon. Apoi, odata ce l-a adus la lumina, sub banca, s-a ridicat si i-a aratat telefonul mamei mele si a intrebat-o daca e al ei telefonul, ca l-a gasit sub banca. "Aoleu!", reactioneaza mama mea si intinde mana spre telefon, asezandu-si ochelarii pe nas si zicand "stai sa ma uit". Pustiul spune: "e al meu". Mama continua: "stai, sa vad, poate e al baiatului, da-mi sa ma uit" si pune mana pe telefon. Pustiul trage de el, oleaca panicat: "Nu, e al meu, l-am scos din buzunar." Mama nu l-a intrebat: "si atunci de ce mi-ai zis ca era pe jos?". Cand si-a eliberat telefonul, pustiu a plecat. S-a intalnit cu un ciopor de alti pusti care erau la cativa metri mai incolo. "Ce-a zis, ma?", a intrebat unul. N-am auzit ce-a raspuns, dar au plecat toti in tacere. N-am inteles ce-a vrut sa faca!
Sedeam sprijinint de bicicleta si ma uitam la copiii care se jucau intr-un loc special amenajat. Langa mine, tatal unui baietel a aruncat in iarba un muc de tigara si apoi si-a luat copilul pe umeri. Din mucul aruncat in iarba, suvita de fum cladea forma unui dragon cu coada lunga ce se indrepta rapid spre stramosii sai, in eternitate.

Agale, am pornit spre casa. Eram multumit. Cotul nu m-a jenat deloc. Continua sa fie soare. Un motan bagabont motaia in gradina din fata blocului. Pe langa gardul viu din stanga, alerga o pisica tarcata cu un soarece in gura. Doar ce il prinsese. Din gura pisicii iesea doar coada soricelului si picioarele din spate, care tremurau spasmodic. O familie de vrabii ciripeau agitate intre crengutele gardului viu. Am urcat cu liftul si am intrat in casa. Bucataria arata la fel. Trebuia sa ma apuc sa spal vasele. Trebuia.

Niciodata nu mi-a placut acest cuvant: "trebuie".
Dar, ce sa-i faci? Lucrurile nu sunt niciodata cum am vrea noi sa fie. Asa ca "trebuie" sa le luam ca atare.

sâmbătă, 4 iulie 2015

"Masina"

Rasfoind pozele postate de Irina cu actiunea de la Holbav a celor de la Free Miorita, in legatura cu proiectul lor Lumina pentru Romania, am ajuns si la imaginea asta. 

Si imediat mi-a sarit in ochi soba din aceasta camera.
Tiiii!!! Cati ani mi-am incalzit noptile geroase de iarna, la tara, in soba ca asta!
Fiind din "tabla", doar plinta era din fonta, nu merita denumirea de soba, la noi la tara, asa ca de fapt i se zicea "masina". "Masina de facut focul".
- "Muiere", mai zicea uneori bunicul meu de sub plapuma peste care torcea ghemuit si motanul, noaptea, inainte ca bunica sa stinga lumina, "mai baga si tu un lemn in masina sa tina foc peste noapte ca eu nu poci, ca ete, deranjez mâţu asta! Si sa nu tremuram la noapte ca se lasa ger, zic."
Soba in casa bunicilor mei a aparut abia in ultimii lor ani de viata/ani locuiti in acea casa.
Si totusi, ce bine era cand lemnul de stejar trosnea in foc si duduia "masina", chiar daca nu era "soba"!
Cand se lua curentul (si se lua des, la fiecare furtuna, la fiecare viscol, la fiecare vant puternic si dura zile pana se repara defectiunea), aprindeam mereu lampa. Nu mi se parea nimic ciudat sa stam la lumina lampii. Atunci, basmele, aceleasi singurele stiute si repetate mereu de bunicii mei, aveau alt farmec. Pareau mai autentice. Si desi bunica mea stia basme mai multe si le spunea cu vorbe mai alese, mie tot basmele spuse de bunicul meu imi placeau mai mult, ca erau povestite mai real, de parca ar fi fost o poveste traita de el insusi. Si cand mai trosnea cate-un lem in "masina", el facea mereu cate-o pauza, incluzand acest "element" in povestire.
Uneori, cand vedeam ca se lasa viscol aprig afara, ma uitam chioras spre bec... copil mic si prost, abia asteptam sa se ia curentul pentru a petrece noaptea de iarna asa cum imi placea cel mai mult. Pura intamplare sau nu, in toate noptile cand se lua curentul, bunica uita sa dea mâţele afara (sau poate considera si ea atunci ca vremea era prea cainoasa afara si d'aia le lasa inauntru, la caldura). Si asa fain se impletea torsul lor cu duduitul focului.
La cativa ani dupa ce nimeni nu mai locuia in casa de la tara si la ani buni de cand nu mai petrecusem zile intregi acolo, dupa ce in sfarsit fusese renovata (cat a trait bunicul meu si inainte de accidentul bunicii mele nu s-au gasit nici timp, nici bani, pentru aceasta operatiune), in toamna lui 2009, in cautarea copilariei pierdute fiind, probabil, am mers acolo si am petrecut o mana de zile, singur. A plouat fara oprire si bineinteles ca s-a luat curentul. Nu mai aveam gaz pentru lampa, probabil ca nici lampa nu mai era, nu mai stiu, dar aveam lumanari. Si un caiet studentesc la mine. Si la lumina lumanarii, ascultand rapaitul ploii pe tabla casei si bagand din cand in cand cate-un lemn in soba actuala si ascultand focul cum trosnea si gustand din cand in cand din paharul cu vin rosu si rece scos din butoi, am scris in acel caiet singurul jurnal cu care, dupa ce l-am publicat la un an distanta, am castigat un premiu: o vesta de puf Nahhany.
Deci, dati-mi o "masina de facut focul" sau o soba, lemne sa le sparg si sa aţâţ flacarile cu ele, un pix, un caiet, ceva d'ale gurii si vin la discretie si va asigur ca n-o sa-mi pese ca n-am curent, ca n-am semnal la telefon, ca nu pot sa intru pe internet si sa povestesc ce fain e sa nu am curent dar sa ascult focul in soba cum trosneste... 
Irina, sau mai bine zis Illonna in amintirea vremurilor trecute, iti multumesc!

luni, 23 februarie 2015

De ce beau Pepsi


Bunicii mei din partea mamei mi-au fost aproape parinti pana dincolo de varsta de 17 ani. Nascut in era comunista, cand proaspata mamica trebuia sa reajunga cat mai curand in campul muncii si nu i se lasa timp si pentru copii, m-au crescut bunicii, la tara. Si ma bucur ca nu am copilarit printre betoane, chiar daca violenta domestica din satul patriarhal romanesc e imposibil sa nu-mi fi marcat in vreun fel existenta. Si avand in vedere ca in copilaria mea pe ei i-am vazut mai des decat pe parinti, cand am inceput scoala imi era mereu un dor cumplit de bunici. Pana la 19 ani, in afara de 2 concedii cu familia la mare, n-am petrecut o singura zi de vacanta in alta parte decat la tara si nici nu concepeam, pe atunci, ca ar putea fi altfel.
Am crescut si am trait liber, aveam potecile mele, stiute doar de mine, acolo... cunoasteam totul.
Iapa puteam doar eu s-o pun la ham, altfel era nevoie de minim trei oameni, cainii ma ascultau si ma urmau pe oriunde, scancind printre gard daca ma vedeau plecand si nu-i luam si pe ei si veneau langa mine, oriunde ar fi fost, doar daca ii fluieram. Stiam unde doarme mâţa cand era data afara din casa in noptile geroase, stiam locurile pe unde ies cainii afara din curte atunci cand poarta era inchisa, stiam sa fac diferenta cand latra cainii ca a intrat cineva sau vreun animal strain in curte, ori cand latra doar asa, de plictiseala sau ca trece cineva sau vreun animal pe drum, stiam cine striga la poarta recunoscandu-l dupa voce, stiam care drumuri nu erau pline de noroi dupa ploaie, stiam dupa culoarea cerului, dupa forma norilor sau dupa alte semne daca se va strica vremea sau nu, stiam drumurile din padure si locurile potrivite de unde sa luam lemne pentru foc, stiam sa sparg lemne, sa le tai cu joagarul, stiam cand e potrivit si cand nu sa mergi sa sapi via, sa uzi legumele din gradina, imi dadeam seama cand un animal e bolnav, stiam sa cosesc, sa prasesc, sa strunesc iapa cand era inhamata si se speria de ceva si imi placea totul - culoarea cerului in toate anotimpurile, dunga de aur de la orizont care stingea stelele prevestind inceputul unei noi zile, mâţa torcand in pat, pe perna, dupa ce venea murdara si plina de purici de afara, motanul dormind pe lemne sub soba iarna si torcand de-l auzeai de afara, iedutii zburdalnici din zilele insorite de primavara si felul cum iti sareau in spate daca te asezai jos, langa ei, ori cum iti rodeau sireturile, focul din soba si rotocoalele luminoase pe care acesta le producea si care se jucau pe tavan, imi placeau peretii varuiti batraneste si scorojiti de atatea straturi date cu bidineaua, insa albi si imi placea sa descopar forme in decojirile straturilor vechi si multe de var, imi placeau dealurile cand inverzeau primavara, copacii infloriti, dar si cum se vedeau fulgii iarna in lumina becului de afara, asezandu-se in liniste pe pamant, ma fascinau furtunile de vara cu ropotul lor de ploaie, lumina orbitoare a fulgerelor si traznetele impresionante, imi placea mirosul de lemn, sa fac focul, imi placea laptele fiert in tuci dupa ce fusese facuta mamaliga, fara ca tuciul sa fi fost spalat de resturile calde si aburinde de mamaliga, imi placea sa scot vin din butoi pentru bunicul, sa culeg via, porumbul, sa smotocesc mâţele si sa le purec, sa curat porumb si sa mananc paine cu nuci si cu magiun facut in casa, imi placeau rosiile cu ceapa din gradina si cu branza proaspata, mirosul de paine proaspat scoasa din cuptor, lumina din casa, petretii acoperiti cu pături sau diverse lucruri cusute sau facute de mana bunicii mele, imi placeau povestile bunicilor si faptul ca toata ziua stateam numai afara... acolo ma simteam "acasa", la nivelul la care puteam percepe pe atunci, acel acasa.
Eram un taran veritabil si mi-era drag. Citeam mereu carti despre taranul roman, taranul rus si imi placea mereu ca stiam despre ce scrie acolo.
Si ce-mi mai placea sa umblu descult prin praf, sa alerg pe campuri sau sa dorm la umbra copacilor, cand era caldura mai mare!
Si cainii mei! Au fost cativa si, Doamne!, cat i-am mai iubit si cat m-au mai iubit. Cu totii. Dar din toti, nici unul n-a murit la noi de batranete. Se duceau, pe rand, odata cu trecerea timpului. Ba unul impuscat de un vanator bezmetic, ba altul prins in lat si omorat de alti sateni si tot asa. Si toate astea ma faceau sa plang cumplit, ma marcau, nu intelegeam cum pot fi oamenii atat de rai si ajungeam sa-i urasc... dar niciodata, NICIODATA, n-am urat natura sau animalele. De orice fel. Le-am fost prieten, atat cat am putut.
Si abia asteptam toamna, sa vina ploile lungi, sa merg cu pelerina in cap in caruta... sa incep sa fac focul in soba si sa ascult cum torc mâţele, dezmortite, la caldura. Si mirosul de lemn umed, din casa. 
Ce dor imi e!
Si bunicul meu stia doar cateva basme, dar mereu ni le repeta. Cand am crescut, a renuntat la basme si a inceput sa ne povesteasca din trecerea lui prin viata... si Doamne, cat il iubeam! Nimeni nu va sti cat regret acea zi de toamna cand a decis el ca e mai bine sa plece spre o lume fara zbucium, fara dureri, fara nici o patima. Ma intreb daca ne-a iertat, inainte sa plece, pentru neplacerile pe care i le-am provocat, la randul nostru. Caci stiu ca spre sfarsitul vietii, n-a iubit pe nimeni mai mult decat cei doi nepoti pe care i-a crescut cu sudoarea lui, reamintindu-si ce inseamna sa fii totul, pentru o persoana, iar noi nu i-am putut intelege slabiciunea sufletului sau extrem de simplu, pe care pusese stapanire alcoolul.
...........................................................

Acum, e un mare pustiu, acolo, la tara. Din tot ce-a fost frumos, n-a mai ramas nimic. Totul s-a schimbat. Si ultimul supravietuitor, un caine nascut dupa ce nu mai era nimeni acolo si care a trait ani de zile, l-am pierdut acum, exact in noaptea de revelion. Nu am idee pe unde si-o fi gasit sfarsitul, saracutul.
O mare bucata din viata mea, care s-a dus definitiv, numai in amintiri mi-a ramas.
Iar eu ajung din ce in ce mai rar, pe acolo. Craciunul din 2010 a fost primul, de cand ma stiu, pe care nu l-am petrecut la tara. Ruperea e evidenta... Si totusi, nu regret absolut nimic!
Mi-as dori ca si copii mei sa aiba parte de libertatea de care am avut eu, in copilarie.
Imi doresc sa am copii.
Dar niciun Craciun din cele pe care mi le amintesc, pana sa fi ajuns in capitala, nu le-am petrecut in alta parte decat la tara. Iar pe vremea aia, de Craciun parintii mei primeau de la fabrica pungi cu cadouri in loc de “prima de Craciun”, in general sucuri, dulciuri, bauturi si cafea.
Pe atunci, pe vremea cand inca mai ajungeam des pe la tara, daca aveam pofta de o otrava numita suc, cumparam mereu Coca-Cola. De cand am venit in Bucuresti, insa, si de cand ajung din ce in ce mai rar pe la tara, am inceput sa cumpar si Pepsi. Am avut o perioada cand cumparam doar Pepsi. 
De ce? Explicatia e simpla.
Dupa cum am zis, cand cumparam noi suc, luam mereu Coca-Cola. Doar de Craciun beam Pepsi, caci primea multe sticle tatal meu de la serviciu si ni le trimitea la tara. Deci, pana dupa anii facultatii, Pepsi am baut doar de Craciun. Adica doar la tara. Asa ca ulterior, cand am baut Pepsi si am simti gustul acela specific, dintr-o data au navalit peste mine lumina si savoarea sarbatorilor de iarna petrecute la tara, precum si mirosul de bucate si de brad, adus cu spinarea de bunicul meu dintr-o padure aflata la 5 km departare.
Asa ca acum, cand beau Pepsi, inca mi se face dor de satul bunicilor mei si de libertatea copilariei mele.

_________________________________________
* In fotografia de la inceputul textului este chiar satul bunicilor mei, Verbicioara, facuta pe 1 ianuarie 2015, desprinsa din jurnalul foto "Revelion la Verbicioara", care contine cea mai frumoasa colectie de fotografii din satul bunicilor mei.

marți, 30 decembrie 2014

Remediu impotriva senzatiei de nimicnicie (Anathema)

Ca orice om, probabil (sau poate nu), am momentele mele cand totul mi se pare atat de marunt! Nimicnicie totala. Cand privesc lumea si nimic grandios nu vad in ea. Cand viata imi pare complet lipsita de culoare, de maretie. Cand toti si toate imi par a fi precum niste biete insecte pe care le strivesti doar pentru ca ti-au trecut prin fata.
Cand ma trezesc dimineata si golul din mine evadeaza si cuprinde intreaga lume. Cand as putea sa fac multe, dar nu fac nimic pentru ca totul mi se pare lipsit de importanta.
Cand Hemingway a fost doar un alcoolic trist, un vanator cu sange rece si-un sinucigas, cand un tablou al lui da Vinci e doar o carpa pe care se asterne praful, cand mersul pe munte e doar un moft al omului modern, care incearca cumva sa evadeze din nimicnicia lui. 
Da, cand pana si muntele nu mai e in stare sa ma scoata din starea asta.
Cand merg pe munte si sunt la fel de rece, ca si el. Cand privesc cerul si ma gandesc la cat de neinsemnati suntem.
Cand ma apuc sa scriu si nu-mi mai gasesc cuvintele, ori daca le gasesc, le arunc, pentru ca nu le mai vad niciun sens. Nimanui nu-i pasa...
Cand ma gandesc nu ca "pamant suntem, in pamant ne vom intoarce", ci ca din noroi ne-am nascut, mocirla suntem si acolo ne vom intoarce. Bunica mea a fost inmormantata pe vreme ploioasa, cand noroiul a cuprins totul, pe marginea gropii nu putea sa stea nimeni iar sicriul a fost ingropat in mlastina, ca a fost imposibil sa se mentina o groapa in pamant care sa nu se umple cu apa. Iar groapa aia sapata in namol, numai groapa nu era. 
In alta parte, un alai de nunta. Mireasa mergea la pas, pe jos, pentru a indeplini obiceiurile traditionale, privind nauca la toate sfaturile pe care babele pricepute i le dadeau, iar rochia alba, ieftina, atarna greu pe ea, plina de noroi pana mai sus de genunche. Ca si cum noroiul ar fi vrut sa inghita pana si ideea de puritate. Sau, mai degraba, ca si cum ar fi vrut sa spuna ca nimic pur nu exista pe lumea asta.

Ei bine, si atunci cand treceam prin astfel de momente, stiam care e antidotul. Lasam o vreme aceste ganduri sa ma domine, pentru a vedea ce ganduri imi trec prin minte in astfel de clipe, pentru ca eram constient ca fiecare stare are rostul ei si stiam ca sunt unele lucruri pe care nu le putem intelege cand suntem convinsi de minunatia lumii si apoi, cand lucrurile pareau sa deraieze, imi luam antidotul. Era vorba de doua melodii si alegeam una din ele, oricare, la alegere, si o ascultam obsesiv pana cand redeveneam constient de grandoarea lumii, de maretia ei si faceam asta pentru ca sunt om si nu vreau si nici nu pot uita cine suntem.
Si-acum, din vara asta, a aparut o a treia melodie, cu acelasi efect benefic si motivant. Ascultand-o, sunt mai constient ca oricand de maretia omului, de Divinul din el si de grandoarea fiecarei clipe.
"and we tried
and we failed
..."


Da, incercam si esuam dar... mergem inainte. Cum? Iubind. Iubind tot ce am trait, tot ceea ce am cunoscut si ne-a facut ceea ce suntem, precum si tot ceea ce suntem si ceea ce este. Si, bineinteles, sperand. La ce? Fiecare cu ale lui.
Eu, personal, sper sa reusesc sa devin Omul care vreau sa fiu...

joi, 16 octombrie 2014

Amintiri din copilarie cu miros de paine calda

Am prajit niste felii de paine pentru a asterne peste ele un strat de unt si altul de dulceata de cirese, de la mama, pentru ca apoi sa le devorez si cum asteptam eu sa se prajeasca feliile, m-am aplecat putin deasupra prajitorului. Din aparat ieseau valuri de caldura cu miros de paine calda, de coaja de paine uscata si mi-am amintit de serile cand bunica cocea paine in cuptorul sobei din casa. Doamne, ce bine mai mirosea! Si cum scotea prima paine dolofana si o invelea intr-un stergar, abia asteptam sa se mai raceasca sa pot sa mananc din ea. Mancam paine proaspata, goala, pana ma saturam iar la masa nu mai aveam pofta de mancare. Mirosea asa de bine si era asa buna, cu coaja moale si miezul alb si gustos, incat pana si matzele paraseau locul lor de leneveala dintre lemnele chitite sub soba si se indreptau pofticioase spre locul unde fusese asezata painea, intinzandu-se a lene, asa, din mers, lasand, pe rand, cate unul din picioarele din spate in urma, cu gherutele raschirate si labuta intoarsa in sus. Apoi, dezmeticite, prindeau viata si se agitau vioaie pe langa noi, mieunand scurt, din cand in cand. Era asa buna painea aia, ca pana si matzele o mancau goala si atunci cand capatau cate o bucatica de miez alb, torceau de placere in vreme ce devorau bucata.

Lumina incandescenta a prajitorului de paine mi-a amintit de jarul din soba. Imi placea (si inca imi place), sa privesc in foc. Sedeam in fata sobei si priveam in foc, simtind obrajii cum imi ardeau incinsi de caldura ce evada din soba. Imi placea si sa urmaresc pe tavan, noaptea, jocul luminii flacarilor care iesea prin tuturigile sobei si apoi se proiecta pe tavan. O lumina jucausa si neastamparata care, impreuna cu trosnetul lemnelor si duduitul sobei, iti dadea senzatia de bine, de placut, de camin, de cald, indiferent de vifornita de afara. Sedeam intins pe spate, in pat, cu mainile scoase de sub plapuma si asezate peste ea si priveam lumina flacarilor din tavan. Si povesti stiute doar de mine inchipuiam eu acolo, printre torsul martanului si sforaitul bunicului din celalat pat, toate cu aventuri prin paduri, pe munti si cu dormit afara, langa foc. Iar matzele, cand erau uitate in casa peste noapte sau cand vifornita era prea aspra afara pentru a le mai scoate bunicii din casa, dupa ce se saturau de dogoarea sobei, se indepartau de ea si se urcau in pat si se asezau sa doarma pe noi, peste plapuma. Si daca niciuna nu ma alegea si pe mine drept saltea, ma duceam si o culegeam eu si o asezam pe plapuma, peste mine si o mangaiam pana cand se linistea si incepea sa toarca si-i simteam parul cum se electriza sub palma mea. Si era bine si adormeam linistit, iar matza continua sa toarca pana cand adormea si ea. Si atunci tacea. Iar daca te intorceai sau te miscai si o trezeai, isi relua torsul, fara insa a-si schimba pozitia. O auzeai torcand si asta era singurul semn ca ai trezit-o din somn. Torcea pana adormea din nou si adormeai si tu.

Si mi-am amintit de o vacanta de primavara, care fusese inainte de Pastele din acel an. Era pe vremea cand anul scolar era impartit in trimestre iar vacanta de primavara, de doua saptamani, era prin martie. Inca mai era zapada si abia asteptam sa fac focul in soba. Ziua era soare si placut. Oamenii nu mergeau la camp, ca nu aveau ce sa faca, fiind inca zapada, asa ca isi faceau de lucru prin ograda. Maturau curtile, mai bateau cate un cui in gard pe unde acesta se darapanase, mai injurau porcul sau calul sau cainele pe care tocmai il calcasera pe coada, ca le sedea in picioare, ori strangeau gunoiul si-i dadeau foc si mirosea a fum in toata mahalaua. Pareau mereu grabiti si cand se intalneau pe drum se opreau si vorbeau si povesteau dand mereu senzatia ca erau gata de plecare, sa mearga la treburile lor. Nu se asezau domol, la vorba. Nu era vreme.
Eu eram cu iedutii prin gradina. Sedeam cu ei in saivan, unde mirosea a capra si a fan. Caprele erau plecate la camp, iar iedutii, mici fiind ramaneau singuri, ziua. Si-i incalzea soarele si aveau chef de joaca. Toti iedutii, dintotdeauna, au avut o pasiune pentru sireturile mele. Orice fel de incaltaminte aveam, daca aveau sireturi erau bune de ros. Aia mai mari se zbenguiau si sareau si topaiau si se impungeau cat era ziulica de mare. Imi placea sa stau ciucit in mijlocul lor si sa nu fac nimic. Iar iedutii veneau si sareau pe mine, apoi coborau, imi pasteau parul, ma ciuguleau de urechi si apoi iar sareau pe mine si topaiau. Ma foloseau pe post de bustean pe care sa se joace. Mai prindeam cate unul si-l pupam pe botic. Alteori stateam intins pe jos, pe spate si iedutii veneau si se urcau pe mine si veneau si imi rodeau nasul. Iar seara de seara, cand auzeau caprele ca veneau de la camp, incepeau o harmalaie de nedescris si fugeau si se strangeau toti in fata portii si asteptau sa se deschida si sa apara mamicile lor si sa suga. Din graba, unii mai nimereau pe la alta mamica si aceasta ii taxa imediat cu cate-un sut sau lovindu-i cu capul. Dupa cateva minute, insa, se aseza linistea. Iedutii sugeau toti ca disperatii, izbind cu botul in tatzele caprelor ca sa le dea mai mult lapte si scoteau niste sunete infundate de satisfactie, iar caprele rumegau linistite, acum ca-si regasisera plozii.
Zi de zi ma jucam cu ei. Uneori impreuna cu fratele meu, alteori singur. Sedeam acolo si singur, fara sa ma vada nimeni, fara sa vada nimeni ce fac eu, fara sa intentionez sa povestesc cuiva ce fac eu. Traiam clipa facand parte din ea. Si-mi placea. Si tare mai radeam de iedutii aia. Le-am pus si nume. 
Si asa am petrecut cele doua saptamani de vacanta, in mare parte jucandu-ma cu iedutii. Ii lasam sa se urce pe mine, imi placea sa-i vad fugind si radeam de ma prapadeam cand cate unul mai viteaz sarea in sus si facea pe tapul fioros.

Apoi, la cateva saptamani dupa au venit si Pastele si ne-am dus iar la tara. Prima mea grija cand am ajuns, a fost sa ma duc sa vad iezii. Dar mai inainte trebuia sa intru in casa si sa ma schimb. Si am vazut capetele a doi ieduti, asezate intr-un lighean, langa soba. Nu era prima data cand vedeam asa ceva. Eram obisnuit. Astfel de lucruri le-au vazut toti cei care au bunici la tara, toti cei care traiesc la tara. In zona bunicilor mei era si un obicei ciudat, acela ca femeile nu trebuie sa taie ceva. Pasari, animale. Nu. E pacat. Vedeai femei care n-aveau barbat sau al caror barbat era plecat la munca, cum ieseau cu pasarea in drum si asteptau sa treaca un barbat si-i dadeau sa le taie si lor pasarea. Si ala se executa imediat, dovedindu-si barbatia. N-am inteles niciodata de ce era pacat sa taie pasari o femeie, dar nu era pacat sa taie pasari un copil de 12 ani, daca era baiat. Si acum imi amintesc cat am patimit o biata rata pana am taiat-o, cand eram mic si mi-a dat-o o vecina sa i-o tai, ca era pacat s-o taie ea. Si eu eram mandru ca eram considera barbat.
In fine.
Eram obisnuit cu multe, iar capetele acelor ieduti nu m-au impresionat prea mult. Bineinteles ca mi-a fost mila de ei, dar nu chiar atat de mult. Insa, nu stiu de ce, probabil pentru ca eram constient de faptul ca pot impresiona prin inocenta mea si voind probabil sa vad efectul (sau poate chiar de mila – nu pot sustine exact ca stiu adevaratul motiv, caci este mult de atunci – aveam in jur de 10-12 ani, dar ceea ce stiu cu adevarat este ca un copil este cu mult mai inteligent decat crede un adult si ca ii poate prosti foarte usor pe adulti, bazandu-se doar pe faptul ca cei mari il cred nestiutor), m-am asezat jos, langa capetele de ieduti si am inceput sa vorbesc cu ele. Numisem unul din iezii taiati Pâciu. Si vorbeam cu el: „Pâciule, ma auzi? Uita-te la mine? Ma vezi?” si luam capul de urechi ori de cornite si ma uitam la el. „Hai, nu vii cu mine sa ne jucam?” Si tot asa. Si asa m-a gasit bunica mea cand a intrat in camera si a fost atat de socata, de impresionata, incat a inceput sa planga. Si imi amintesc ca de atunci si pana ce am crescut noi mari, nu am mai vazut capete de iezi prin casa si nu am mai fost pusi sa taiem pui sau pasari, chiar daca, la inceput eu vroiam, fiind obisnuit si crezand ca asa imi dovedeam barbatia...

Feliile de paine au sarit din prajitorul de paine, speriindu-ma si trezindu-ma din amintiri.
Painea prajita cu unt si cu dulceata de visine a fost delicioasa.

vineri, 3 octombrie 2014

Moarte in dupa-amiaza

Cand a sunat alarma de la telefon, habar nu aveam ce se intampla cu mine. Nu prea intelegeam multe din cele din jur. Afara era lumina, dar geamul izolat fonic nu lasa zgomotul zilei deja incepute sa patrunda pana la mine. Dupa ce am amanat alarma m-am intins pe spate si m-am uitat in tavan. Si din nou, aceeasi senzatie de gol interior, de pustiu, m-a cuprins. Asteptam sa se umple cu ceva... si ma apasa asa, o senzatie, ca ceva s-a intamplat si trebuiue sa-mi amintesc ce. Spatele zdrelit bine in robinetul de la cada, in vreme ce ma luptam cu spalatul covorasului de baie, ma chinuia. Si in vreme ce somnul ma cuprindea, mi-am amintit. Ochii mi s-au deschis brusc si in interior am simtit cum golul ala se extinde si doare ca o bula de aer pe care ai inghitit-o din greseala. M-am intors pe o parte si am luat pozitia fetusului. As fi vrut sa nu-mi aduc aminte. Si sa nu-mi amintesc ceea ce proaspata amintire imi aducea aminte. Dar poate ca are un sens, sau un scop, amintirea asta. Prea s-a potrivit ca eu sa fiu martor al mortii. Cateva secunde mai devreme sau mai tarziu de m-as fi urnit din loc si n-as fi vazut nimic.
Intors pe-o parte, spatele nu ma mai durea. Capul greu imi amintea ca in lipsa de Spiritul Austriei, ceaiul negru cu rom Havana Club Anejo Especial poate fi un bun surogat pentru jagertee.
In vreme ce-mi adunam gandurile, alarma de la telefon m-a anuntat ca au mai trecut zece minute de leneveala in pat. Am amanat-o iar si, in aceeasi pozitie, am inceput sa rememorez intamplarea.

Desi altele imi erau planurile initiale pentru dupa-amiaza de ieri, intr-un final s-a potrivit cu o neasteptata bauta la terasa Argentine, din centrul vechi. La terasa fiind, cu un Edelweiss in mana, am observat ca, ametit cum sunt, mi-am uitat telefonul la magazin. Am sunat-o pe colega mea si am rugat-o sa ma anunte cand pleaca de la magazin, sa ne intalnim undeva pe drum si sa-mi dea telefonul.
Dand pe gat lichidul nefiltrat si rece, mi-am amintit o intamplare haioasa care tot acolo s-a petrecut, in partea cu restaurantul, nu cu mult timp in urma. O persoana din cele cu care eram la masa comandase inital o bere Silva, iar cand am aparut eu, evident, am comandat o nefiltrata Edelweiss (o bere pe care o recomand oricand). Gustand si vazand ca-i place, cand a comandat al doilea rand, a cerut la randul ei o bere Edelweiss. Barmanul, privind-o, i-a zis: "in sfarsit, te-ai hotarat sa-ti iei si tu o bere!". Flacaul a avut o bila alba din partea mea.

Vorba multa, saracia omului, si fara sa-mi dau seama timpul a trecut si colega mea m-a sunat pe numarul de pe care o sunasem eu, sa-mi spuna ca pleaca de la magazin. Am stabilit un loc de intalnire, am mai dat pe gat o gura de bere si am pornit voiniceste intr-acolo. Din mers mi-am pus castile pe urechi si am pornit muzica. Cand am iesit de la terasa si am cotit dreapta, am vazut, printre gramada de masini parcate, patru tineri care se jucau cu o minge. Si cand m-am apropiat de ei, intre o masina parcata langa ei si zidul unei case, s-au auzit niste zgomote specifice unei batai intre pisici. Unul din flacai, care mersese sa ia mingea ce le sarise acolo, a exclamat "bai, se bat doua pisici" si s-a indreptat spre locul cu pricina. Din mers, m-am abatut si eu spre trotuar. Pisicile, un motan mai mare si unul mai mic, erau in valtoarea bataliei. Cand flacaul cu mingea s-a indreptat spre ele si am aparut si eu, motanul cel mare a intrerupt batalia, l-a lasat pe celalat mai mic, pe care il pusese jos si a fugit. Totul, de la primul semnal al bataliei intre pisici si pana cand a fugit motanul acela, a durat mai putin de patru secunde. Rezultatul, insa, m-a socat. Socat a ramas si flacaul celalat, cu mingea in mana. Motanul mai mic, in urma bataii, se zbatea ca si cum l-ar fi calcat o masina pe cap. S-a zbatut, s-a tarat putin si mi-am dat seama ca el se afla deja in ghearele mortii. Flacaul acela, cu mingea in mana, a exclamat: "Bai, a omorat-o! O pisica a omorat alta pisica!".
Mie mi s-a ridicat parul pe ceafa si pe spate. M-am oprit si priveam scena. Pisoiul continua sa se zbata si era evident ca e pe moarte, ca alea sunt ultimele lui clipe. Capul il avea fixat pe asfalt si doar cu picioarele din spate isi mai arunca corpul in sus. Deschidea gura dar era evident ca nu mai poate sa traga oxigen. Ochii larg deschisi se uitau spre mine, dar nu mai vedeau nimic. Am vazut valul mortii cum i-a cuprins. Pisoiul continua sa se zbata, flacaii se indemnau unul pe altul sa nu se mai uite, iar eu am ramas inlemnit si-l priveam cum moare.

Cei de la Black Label Society imi spuneau in casti:


"My spirit is bent and there's blood on my hands
The more I'm down, the less I understand
Once so found, now so lost
I ask no questions, it's just one more bridge to cross"

Si nu puteam sa inteleg, cum naiba a fost posibil asa ceva? Cum a putut o pisica sa omoare alta pisica si inca in mai putin de patru secunde? Ce i-a facut, de i-a luat dintr-o data toate cele noua vieti legendare? E drept ca acesta, care murea, era mai mic, inclusiv de varsta, nu cred sa fi avut mai mult de 8-9 luni, insa tot mi s-a parut neverosimil sa poata fi ucis atat de repede, de alta pisica. Si ce au avut de impartit, de ce celalat a dorit sa-l omoare? Si cum de a reusit, atat de repede? Priveam si nu-mi venea sa cred. Iar agonia pisoiului se apropia de final, moartea punea stapanire pe el. Priveam impietrit.


Si mi-am amintit cat de greu moare o pisica. 
Bunicul meu a avut porumbei acasa de cand eram eu mic. Si intr-o zi a vazut motanul nostru urcat pe satra in podul careia erau porumbeii. Se plimba pe acolo, motanul. Aveam in jur de 10 ani pe atunci si erau si parintii mei la tara. Era motanul nostru favorit, al meu si al fratelui meu, iar babele din sat cand veneau pe la bunica si ne vedeau cum dormeam cu el in brate, sau cum venea si se alinta pe langa noi, ne scuipau sa nu ne deoache, ca prea bine ne intelegeam cu acel motan. Era cel mai iubit animal al nostru. 
Vazandu-l pe satra, bunicul a tras concluzia ca motanul nostru ii mananca porumbeii care ii tot dispareau si se imputinau. L-a cheamat si motanul a venit incet, alintandu-se, spre el. Bunicul a intins mana sa-l dea jos, iar motanul se mangaia de mana lui, se alinta. Era vara, toti eram in curte. Bunicul l-a luat in brate, l-a strans bine de picioarele din spate si fara de veste l-a izbit cu toata puterea de un gard de ciment. Fara sa stie daca s-a atins de vreun porumbel, fara vreo speranta ca astfel sa aiba porumbei de azi inainte, pentru ca erau destui motani in sat si bineinteles fara mila (desi motanul ii era drag) si fara sa se gandeasca ca noi, copii mici, eram la cativa pasi de el. Nu am putut nici o clipa sa inteleg de ce a facut asta. De ce, persoana la care tineam mai mult ca la tatal meu, imi ucidea tot ceea ce era mai frumos pentru mine acolo, singurul meu prieten de joaca adevarat?
Am sarit amandoi in picioare, am tipat mai rau decat daca am fi fost bagati in ulei incins si am inceput sa plangem si sa-i zicem sa-l lase in pace. Dar motanul nu a murit din acea lovitura. Insa nici bunicul meu nu s-a oprit. Timp de cinci minute, in fata noastra care tipam cu lacrimi in ochi sa-l lase, l-a lovit cu capul de acel gard. L-a calcat pe cap. L-a lovit cu o lopata... dar parca era surd. Parea ca nici pe noi nu ne aude, nici pe mama mea, fata lui, care ii zicea sa-l lase ca plangem noi. Dupa vreo cinci minute, probabil ca a obosit, s-a oprit. Nu o sa pot uita niciodata felul in care arata motanul meu drag, dupa. Insa, atata timp cat eu nu sunt capabil sa fac miracole, cred in ele. Iar atunci, probail ca am vazut un miracol. Dupa toate loviturile pe care le-a primit, motanul inca mai misca. Lipit de pamant, naucit, s-a echilibrat cum a putut el mai bine si, lipit cu burta de pamant, respirand greu, sacadat, privea cu ochii mari, fix, in fata. Desi nu mai putea nici sa miste capul, desi nu putea sa gandeasca, in privirea lui s-a vazut cea mai mare lipsa de a putea intelege „DE CE?” Nu facuse nimic, in jurul lui erau doar persoanele care erau totul pentru el si tocmai ele sa-i faca asta. Ochii lui priveau fix inainte, dar se vedea ca incearca sa ne vada pe toti. Probabil ca el nu se intreba „DE CE?”, pentru ca nu putea sa gandeasca. Insa tot ceea ce vroia el era sa scape de acolo. Brusc, s-a trezit in mijlocul dusmanilor. Si ma gandeam cu durere in suflet ca eu i-am aratat bunicului meu motanul pe satra. 
Dupa cateva clipe, a facut cativa pasi si a ramas iar lipit de pamant. Poarta era deschisa, asa ca s-a strecurat afara. A mai ramas in drum, a ajuns in fata gardului de peste drum. Acolo a stat vreo 10 minute. Am fost atat de ingrozit, incat nici nu am avut curaj sa ma apropii de el, sa vad ce are, si plangeam in continuare. Bunicul meu s-a mai inmuiat si ne-a zis. „Lasa-l ma, ca nu moare. Dar nici nu mai calca pe aici!” 
Motanul a sarit, cu un ultim efort pe gardul vecin, a cazut in partea cealalta si nu l-am mai vazut de atunci. Seara m-am uitat peste gard in gradina vecinului, sa vad daca nu cumva o fi murit pe acolo. Nu l-am mai vazut. Dar cum lucruri bune se intampla, peste un an l-am vazut in poarta unei vecine, statea la picioarele ei. La doua case distanta de noi, peste drum. M-am bucurat de parca as fi vazut un prieten care de 10 ani era dat disparut in razboi. L-am chemat si vecina ne-a spus ca e la ea de vreun an. Si, culmea, cand l-am chemat, ca un catel, motanul a venit la picioarele noastre. A doua zi a venit acasa. Era mult mai salbatic, se folosea de gheare ca un animal de prada; era mai morocanos, mai independent si mai „cu ochii in patru”. Nu mai era acelasi motan lipsit de griji, care fusese inainte. Reactiona mult mai greu la mangaierile noastre; parea mai batran si era plini de cicatrici. Dar eram fericit ca traieste.

Si ma gandesc eu acum: daca un taran in putere n-a reusit timp de cinci minute de incercari asidue sa omoare un motan, cum a reusit motanul de aseara sa omoare pisoiul ala in mai putin de patru secunde?!

Am pornit spre locul de intalnire, mi-am recuperat telefonul si, gandindu-ma la motanul meu de la tara care supravietuise, aveam un sambure de speranta ca poate isi va reveni si ala micu. Cand am trecut din nou pe langa acea masina, pisoiul era deja mort. L-am atins. Labutele deja ii intepenisera. Cativa purici ieseau din blanita lui, paraseau "locuinta" al carei sange incepuse sa se raceasca. Ochi ii avea deschisi, dar nu mai vedeau nimic.

Cei de la Anathema imi spuneau, in casti:

"We are just a moment in time,
A blink of an eye,
A dream for the blind,
Visions from a dying brain...

I hope you don't understand!"

Alarma a sunat iar, in dimineata asta. Era vremea sa plec. M-am ridicat, m-am imbracat si am plecat. In drum spre metrou am vazut o pisica tarcata care mi-a taiat calea. Si mi-am amintit din nou de pisoiul de aseara. De incercarile lui zadarnice de a evada din ghearele mortii, apoi de privirea aceea rece, goala, moarta. Si m-am infiorat.
Rece, intunecata si inspaimantatoare este aripa mortii! Si falfaie mereu, pe langa noi. Mereu, la mai putin de 50 m in jurul nostru, ceva moare. Singura certitudine, in viata, e moartea.

vineri, 11 octombrie 2013

Amintiri din copilarie (casa bunicilor)

"Ne risipim ca niste fantome". Asta am si fost intotdeauna. Nu exista poveste fara umbre, uneori confundam ceea ce nu vedem cu propria noastra irealitate.

Ascultam seara trecuta, sprijinit de piciorul paharului cu vin, Romica Puceanu - Nu stiu cu ce ti-am gresit si, aruncandu-mi un ochi peste niste comentarii de pe youtube, am vazut ca cineva injura melodia si pe cei care o asculta, pe motiv ca ar fi vorba de o manea.

In fine, n-are nicio importanta asta. Dar in vreme ce ascultam sunetele acordeonului imi aminteam de casa bunicilor mei si de satul in care am copilarit si in care am crescut si unde mi-am petrecut tot timpul din adolescenta, in afara de zilele in care mergeam la scoala. Pana si la gradinita am fost tot in acest sat. Si gandindu-ma la casa bunicilor mei, lumina patrundea in camera mea, odata ce deschideam usile casei de la tara, cu inchipuirea...

Prima camera in care intri cand vii de afara, era "balconul". Iarna ii ziceam si "frigiderul", ca era cea mai friguroasa camera. Acolo se tinea carnea dupa taierea porcului. Fiind prima camera, an de an scapau cainii in ea si mancau carne pana li se facea rau. Ce nu puteau manca, tranteau pe jos si mozoleau. An de an!
Ba imi aduc aminte ca, in unii ani, la navala cainilor in casa, peste carne, contribuiau matzele. ca se obisnuisera sa sara pe clanta usii, cand erua date afara din casa, si o deschideau... cainii nu erau la fel de destepti.



Camera din mijloc era "mijlocarul".
"- Unde e oglinda?
- In mijlocar."
E mai mult o camera de tranzit, avand usi catre toate celelate trei camere ale casei.


In stanga mijlocarului era "odaia". Simplu, odaia. Si asta insemna "camera buna". Adica aia pe care o tii mereu curata, unde nu dorm decat musafirii. Pe atunci, eu nu stiam ce insemana "odaie". Stiam doar ca unele lucruri se afla "in odaie" si nu aveam dubii sa stiu despre ce camera e vorba.


Camera din drepta mijlocarului,  cea cu soba, era "in casa". Adica locul unde dormeam, unde mancam, unde sedeam zi de zi. ("Du-te in casa si adu-mi cutitul"). Era si camera de la drum (inainte sa se contruiasca beciul si camera noua), deci puteai auzi daca striga cineva la poarta.

Camera cea noua, in care n-a locuit nimeni, niciodata, era "odaia de pe beci". Acolo se tineau tigai, lighene, galeti, damigene goale, sticle, topoare, etc. Era si inca este un fel de camara.

Si mai e "salita", adica veranda casei. Acolo mancam in fiecare vara, inconjurati de roiuri nesfarsite de muste, cu cainii printre picioare sperand sa cada ceva si pentru ei, cu mâţele pe scaune sau bancute alaturi de noi si cu cate-un cocosel mai tupeist care zbura de-afara in farfuriile noastre, in speranta infruptarii cu niste paine. Bunicul meu mereu zicea: "Aha, uite, asta e urmatorul!"

De asemenea, o anexa construita din pamant, care acum sta sa cada, era bucataria de vara. Era vecina cu cotetul porcilor si cu "patulul" (hambarul de grane; de fapt, patulul era locul unde se tinea porumbul; locul unde se tinea graul se numea "magazie"). Cand gateai, porcul baga nasul printre paiantele cotetului de sub patul (sub orice patul este obligatoriu si un cotet de porci) si se uita la noi, grohaind pofticios si facandu-ne uneori sa lacrimam melancolici, cand mai dadea drumul la supapa. Motiv pentru care acolo doar se gatea, ca in casa nu se putea face focul vara, dar de mancat mancam in "balcon" sau in "salita" (dupa ce a fost construita). Acestei anexe, bunicii mei ii ziceau "satra" sau "sopru". Cand ii intrebai "unde e ceva", raspundeau "su' satra" sau "su' sopru". Eu abia tarziu am inteles ca asta insemna "sub satra", eu credeam ca asa ii zice, "susatra". Si cand ma intrebau unde e ceva, eu la raspundeam "in susatra".

Asa ca, atunci cand mai sed eu si mai analizez totul in amanunt, in ceea ce ma priveste, dupa cum mi-i obiceiul de a ma chinui eu sa inteleg si sa tot inteleg, pentru ca pana la urma sa inteleg ca n-am inteles nimic, nu ma pot identifica deloc cu orasul. Nici macar cu Craiova, cu Bucurestiul, unde locuiesc din 2008 nici atat. Si nici n-as avea cum. Locul in care ai crescut, care te-a format, ca om, lasa o amprenta definitiva asupra sufletului tau, precum si asupra felului tau de a fi, iar acel loc, pentru mine, n-a fost orasul. Stiu mai bine sa folosesc toporul, chisarul, coasa, sapa si lopata decat orice alt obiect din apartament, menit a-mi usura viata. Si chiar daca, cumva, cuiva i se va intampla sa deteste intamplarile din copilarie, de va ajunge pe meleagurile natale, tot se va induiosa. Caci pamantul nu poarta nicio vina pentru oamenii care-l calca.

Sa spui despre mine ca sunt orasean, in esenta, ori sa crezi asta, e ca si cum m-ai trimite sa locuiesc in Dubai, mi-ai oferi o locuinta luxoasa si posibilitatea financiara sa mi-o intretin si te-ai astepta ca, dupa cativa ani, sa devin arab, sa iubesc tara aia care ma adaposteste, sa ascult muzica araba, s-o inteleg, sa ma induioseze si sa inteleg cum sunt arabii si de ce sunt asa...
Nu, dom'le. Mie sa-mi dai Maria Lataretu, Taraful Haiducilor, Tudor Ghoerghe, Maria Tanase si chiar si Romica Puceanu, cu toata "maneaua" ei. Si paharul cu vin "de butura" in mana si drumurile tarii in picioare, caci asta am fost crescut sa fiu.
.............................

Visam aseara ca ma intorceam cu avionul (n-am zburat niciodata cu avionul), in tara, dintr-un loc strain unde, pare-se, sezusem multa vreme. Ma convinsese cineva sa revin in tara, cu muzica populara. Auzisem o melodie populara si ma intorceam cu dor spre tara. Si simteam duiosia intoarcerii si a revederii, in vis, dar nu pentru vreo persoana (sau mai multe) anume, ci pentru tot ce insemna "acasa, in tara mea". Si-n vis, cel care ma convinsese mi-a arata ceva pe geam. Nu mai stiu clar ce vedeam, dar acela mi-a zis: "Dunarea. La Calafat." Si instantaneu am inceput sa plang de bucurie. Si-i ziceam, agitat, ca-mi vine sa sar din avion, sa ajung mai repede...
Si m-am trezit. Uimitor, aveam ochii umezi.




PS: casa bunicilor n-a arata mereu asa (ma refer la zugraveala si la tencuiala exterioara). Dimpotriva, pe interior era varuita, in alb, cu bidineaua, iar pe pereti varul era cojit in zeci de straturi, pe cat se stransese in peste 30 de ani de la repetatele varuiri (primavara si toamna). Pe exterior, tencuiala era cazuta pe mai mult de un sfert din suprafata.
Casa a fost renovata abia dupa ce niciunul din bunici n-a mai fost acolo, sa se bucure de ceea ce sperau ca se va intampla, pe cand traiau in acea casa.

miercuri, 18 septembrie 2013

"Eu stiu ca nu stiu nimic." Chiar stiu?!


O intamplare dintr-o vara demult apusa



I wish I didn't know now what
I never knew then...





Era o minunata zi de iunie, una dintre zilele acelea cu care nu te intalnesti decat atunci cand vremea se statorniceste pentru lung timp, cand dis de dimineata este senin, cand zarea nu ia foc vestind vipia secetei, ci doar se rumeneste usor, cand soarele nu dogoreste ca-n vreme de arsita, nu-i tulbure-purpuriu ca inaintea furtunii, ci lumineaza limpede si prietenos, strabate bland de sub cate-un nor lung si ingust, arunca raze vii si se ascunde apoi in pacla lui viorie. Partea diafana de deasupra norului straluminat scanteiaza ca solzii de sarpe, sclipind aidoma argintului batut... dar iata, alte raze au izbucnit, jucause - si, vesel si maret, de parca si-ar lua zborul, se inalta soarele in toata puterea lui. Catre amiaza apare de obicei in inaltul cerului puzderie de nourasi marunti, cenusiu-aurii, tiviti delicat cu alb.  Stau aproape nemiscati, ca niste insule imprastiate pe o apa nemarginita, cu valuri transparente si azurii. Mai departe, catre orizont, nourasii se aduna, se ingramadesc, acoperind azurul intre ei, dar curand devin si ei azurii precum cerul, patrunsi de lumina si caldura. Nuanta usoara de liliachiu palid a orizontului nu se schimba intreaga zi si tot imprejulul lui este aidoma; nicaieri nu se aduna nori posomorati de furtuna: doar la rastimpuri se preling de sus fasii albastrii - cate-o usoara bura de ploaie. Spre seara, nourasii dispar; cei din urma, negurosi si parelnici ca un fum, se aseaza ca niste fuioare trandafirii in calea soarelui in asfintit. In locul in care soarele se scufunda la fel de linistit precum se ivise staruie o vreme o lucire sangerie; lumea se intuneca si, clipind domol, ca o lumanare purtata cu grija, se aprinde in tarii luceafarul de seara; in asemenea zile, toate culorile par mai dulci; sunt luminoase, dar nu stralucitoare; totul pare atins de o blanda duiosie. In asemenea zile se intampla ca dogoarea sa fie foarte puternica, cateodata chiar fierbinte pe intinsul tarinelor, dar vantul alunga, risipeste arsita adunata si vartejuri de nori albi - semn sigur de vreme statornica - joaca in lungul drumurilor si pe ogoare. Aerul uscat si curat miroase a pelin; chiar si cu o ora inainte sa coboare seara nu simti umezeala.

Intocmai asa - cum superb descrie mai sus I.S. Turgheniev - era ziua in care s-au intamplat cele povestite mai jos.


Multa vreme a trecut de atunci, bunicul meu decedat de multi ani, era inca in viata. Eram la tara, in perioada de glorie a adolescentei mele, cand timpul liber nu putea fi conceput in alta parte decat la tara, acolo unde, la nivelul meu de atunci, puteam fi intru totul aproape de natura. E drept, si acum timpul liber il petrec aproape de natura, pe munti si pe coclauri, dar nu-i acelasi lucru. Atunci ma plimbam pe pamantul meu, prin ograda mea, pe potecile mele si ma jucam cu animalele mele, pe care apoi le hraneam, le adapam si ma ingrijeam de ele. Iar ceea ce mancam era, in mare parte, si rodul muncii mele. E o chestie de nuanta, probabil, dar, zic eu, e lesne de priceput ca reprezinta o mare diferenta. Dar, desi nu reusesc sa ma pozitionez in timp cu intamplarea, adica nu reusesc sa ma hotarasc in ce an era (cu certitudine, insa, era inainte de rasuflatul an apocaliptic 2000), intamplarea totusi imi este vie in minte. Reprezinta una din acele amintiri pe care nici neamtul ala nu ti-o poate lua.
Eram la cosit lucerna, impreuna cu bunicul meu, pe un deal din apropierea satului. Venisem cu caruta. Iapa fornaia pe nari, legata de caruta si cu hamul inca pe ea si se infrupta cu spor din lucerna proaspat taiata, pusa cu simt de raspundere in trocul carutei; numai pentru ea. Draga de ea! Ce moarte trista i-a fost harazita... dar asta e o poveste, pe care, probabil, n-o voi scrie niciodata. Ca multe altele, pe care, totusi, nu le-am uitat, desi inca nu stiu ce sa fac cu ele.

Sedeam noi rezemati de caruta, eu si cu bunicul meu, cu fata spre sat, intr-o clipa de odihna. Fiecare cu gandurile lui. 
Eu priveam fascinat spre oaza de verdeata pe care o reprezenta satul. Fiecare gospodarie era strajuita de feluriti pomi fructiferi astfel ca, de acolo, din departare, satul parea ca rasare dintro padure. Casele adunate, nu rasfirate pe marginea unui drum, asa cum e la campie. Priveam si meditam asupra nevoii taranului de  a gasi utilitate in toate (n-ai fi vazut sadit un pom decorativ, sa-l cauti cu lumanarea). Doar o veche casa boiereasca ce a supravietuit intemperiilor istoriei, din centrul satului, parasita fiind, era totusi strajuita de uriasi brazi argintii. O adevarata excentricitate in satul uitat de lume, aflat la kilometri buni de orice bucata de asfalt, de cand se stie. Oamenii traiesc doar din rodul pamantului lor si n-ar concepe sa sadeasca un copac care nu face fructe. Astfel ca, intreg satul, este o intreaga padure de pomi fructiferi, care iarna, daca n-au frunze si fructe, au gaini; cocotate pe crengile copacilor, ca asa se stie de cand lumea la mine la tara, gainile dorm in copac, cotet se face doar pentru portci, infrunta iarna stinghere pe crengile chele care zgarie viscolul...

- "Ce-ar merge o bere pe zapuseala asta!", imi risipeste bunicul meu meditatiile, cu a lui constatare. Pe vremea aia nu-l intelegeam!
- "Ba mai urgent ar merge o tigare", se baga in vorba un vecin de teren, care, fiind si el cu treburi prin zona, vazandu-ne ca am adastat la hodina, a venit sa ne insoteasca. Si la hodina, si la vorba. 

Era un taran inalt, candva zvelt, acum insa cam greoi, pe chipul caruia timpul si munca asidua a campului si-au lasat amprente vizibile chiar si printre barba nebarbierita de o saptamana. S-a rezemat cu grija de loitra carutei, sprijinindu-si coasa de umar. Si-a scos pachetul cu tigari Carpati, bricheta si si-a aprins tigara cu o mina plina de importanta gestului. Dupa ce a pufait doua fumuri pe nas, a oftat domol, apoi si-a dres vocea, pregatindu-se, evident, pentru discutii, fara sa aiba idee ca eu, ca un mare ageamiu, aveam sa le curm inca inainte de a incepe. Parea constient de propria-i valoare (dupa criterii ramase necunoscute mie), se misca si vorbea cu masura si zambea la rastimpuri, aratandu-si dintii ingalbeniti de tutun si care, dupa aprecierea mea, nu avusesera de-a face niciodata cu periuta de dinti.

- "Ce vreme buna de treierat!" mediteaza el. "Macar de n-ar incepe ploile, pana da in parg graul". Si parca l-au ascultat, ploile n-au venit in acel an decat atunci cand lumea nici nu le mai astepta, ca nu mai aveau ce recolta sa salveze. 
- "Deh", raspunde bunicul, "cum o da Domnul". Dupa privire, acum, amintindu-mi, inteleg ca el nu la cele sfinte se gandea, ci tot la cele lumesti, adica la o bere rece.
- "Asta e, orice am face, suntem la mana lui Dumnezeu", confirma vecinul.

Pha, atata mi-a trebuit! Mi s-a ridicat parul pe ceafa ca matzelor cand vad potai. Tocmai citisem si eu si purtasem cateva discutii despre destinul omului, pentru care el singur e responsabil, ca soarta si-o face omul cu mana lui, nu-i vine de la cele sfinte si, mic si prost fiind, m-am apucat sa-i tin bietului taran teoria chibritului, incercand sa arat cat sunt de inteligent. Un flacaiandru care inca nu pasise in viata, un danac retras, vorbea unui varstic, poate mai nepriceput in ale vorbelor, despre sensurile vietii!

Vorbele-mi izbungeau din gura precum cenusa fierbinte dintr-un vulcan. M-am apucat sa-i vorbesc cursiv, dar precipitat si cu mare patos despre ce inseamna de fapt Dumnezeu, despre credinta lor oarba, despre originea acestei credinte, despre nevoia omului de a crede in ceva si adevarul - adica perenintatea oricarui Dumnezeu. Zeus era considerat nemuritor si totusi a pierit. La fel, intr-o zi, se va intampla si cu Dumnezeu si cu Iisus. Un alt "zeu", le va lua locul. Asta e calea normala. Evoluam. Cautam. Tindem spre perfectiune. Vom descoperi alte lucruri, care ne vor uimi si vom scapa de o credinta care, istoric vorbind, a fost impusa cu sabia in mana. Si atunci vom gasi altceva in care sa credem. Si toate astea, de la Zeus, ba chiar de dinainte de el si pana in prezent, toate aceste incercari ale omului de a explica inexplicabilul, luate la un loc, toate si impreuna cu noi toti, cu fiecare credinta, gand sau necredinta, toate vor insemna  "Dumnezeu"... nu un punct aiurea din Univers, care pare sa n-aibe alta grija decat sa se preocupe daca ploua in Verbicioara la vreme, sau nu.

Cei doi au cascat gura la spusele mele. Vecinului i-a pierit brusc cheful de orice cuvantare. S-a uitat inciudat la mine si, sprijinit in coasa, si-a aruncat cu suparare tigara jumatate fumata in iarba (dar n-a uitat s-o striveasca cu piciorul) si a plecat spre treaba lui, intorcandu-mi spatele fara un cuvant. Bunicul meu chicotea.

Eu.... ei, eu eram tare mandru de efectul produs asupra omului. Ma simteam "dashtept". Eram plin de mine ca reusisem sa-l bulversez si, mult mai important, ca reusisem sa par destept - invatat chiar - in ochii lui, prin felul meu de a vorbi din care, banuiam eu, n-a inteles nimic. Halal mandrie de copil.


Spre seara am terminat treaba. Am umplut trocul carutei cu lucerna proaspat cosita sa aiba si iapa ce manca acasa, am iesit la tarla si am luat-o agale spre casa, starnind praf in urma noastra. In apropiere de sat, l-am ajuns din urma pe omul cu care vorbisem pe la pranz. Din mers, si-a aruncat coasa in caruta si s-a suit si el, sa mearga pana in sat. Nu mi-a aruncat nicio privire. Iapa a pornit la trap, caci drumul devenise mai bun. Cand sa intram in sat, drumul fiind mai daramat in preajma unui podet, iapa a inceput iar sa mearga la pas. Treceam agale pe langa un camp cultivat.

- "Ai ma, copile", mi s-a adresat atunci vecinul nostru (eu simtindu-ma jignit ca m-a numit copil), "vezi tu campul asta de colea?"
- "Il vad."
- "Ia zi-mi tu mie, ce e cultivat pe el?"
- "Aaaaa..." (habar n-aveam)
- "Pai bine ma, baiete, tu nu stii ce rodeste din pamant, aici, in fata ta, sub ochii tai, da-mi tii mie predici despre ceea ce e Dumnezeu acolo, in Imparatia lui?"

Am bulbucat ochii cat cepele, apoi am pufnit intr-un ras ce se dorea a fi ironic, dupa care, intr-un final, i-am plecat, fara replica, in pamant. Dintr-o data, felul cum se invartea roata carutei imi capta intreaga atentie.

- "Era unu', din astia de-i cetiti voi, invatatii" (desi nu-i vedeam chipul, i-am simtit zambetul ironic din coltul buzelor cand imi vorbea), "care-a zis o mare vorba, ma. Cum era? 'Eu stiu ca nu stiu nimic', parca. Nu?" Si dupa o scurta pauza a continuat. "Destept om, ala, ma taica. Tare destept." De data asta, vorbea cat se poate de serios, ironia ii pierise brusc din glas.

N-am mai scos un cuvant, tot drumul. In sinea mea, incercam sa ma conving ca "n-are niciun rost sa ma cobor la mintea lui". Nici el, insa, nu mi se adresase asteptand raspuns. Nu vroia replica mea. Stia ca n-am niciuna. Cand a ajuns in dreptul portii lui, in mod natural caruta s-a oprit, el s-a dat jos, si-a luat coasa, si-a ridicat palaria ponosita, a zis "sanatate" si apoi a plecat cu mers de om batran, putin aplecat de spate, spre poarta casei lui. A intrat fara sa arunce o singura privire spre caruta noastra, care se indeparta cu mine mic, mic de tot, tinand inca de fraie.

Eu pornisem de la premisa gresita ca daca e de la tara e neinvatat, asa ca o sa asculte cuvintele mele pompoase, poate fara noima, dar, neintelegandu-le, se va minuna. Asa credeam eu. Asa cum adultii se poarta cu copii crezand ca acestia nu inteleg, nu-si dau seama sau nu tin minte, uitand ca si ei au fost copii si la fel se purtau adultii cu ei; si ei intelegeau; si n-au uitat.

A fost prima data cand viata mi-a atras atentia ca nu trebuie sa-i judec pe oameni, dupa conditia lor sociala.

Am ales un drum mai drept spre casa noastra. O ulita la margine de sat, care stiam ca trece printr-o mica mlastina la capatul catorva case stinghere, in prezent parasite, dar care de obicei poate fi trecuta. Acesta era cel mai drept drum, cel mai scurt spre casa. Am tras hais de fraie si bunicul meu n-a comentat nimic in privinta rutei alese. Cred ca era cu gandul la o bere rece si-i suradea si lui ideea de a ajunge mai repede. Si asa ne-am infiintat noi in fata stiutei mlastini, spre grozava uimire a unui porc cufundat pana-n gat in noroi, chiar pe mijlocul drumului si care nu se astepta catusi de putin sa fie deranjat. Dar de-acolo deja se vedea ograda noastra. Zona mocirloasa putea fi ocolita mai prin drepata, unde fusesera aruncate niste gunoaie, iar porcul nici nu s-a sinchisit de noi, dupa ce i-a trecut uimirea. Amurgul se stingea si in vazduhul inca luminos, desi nu mai era strabatut de razele soarelui, incepea sa se adune si sa se imprastie umbre reci, atunci cand in sfarsit am intrat cu caruta in curte. Ne-am dat jos din caruta si, pana cand am deshamat eu iapa, am bagat-o in grajd si i-am dus de mancare, bunicul meu si-a facut de lucru pe la un satean, care locuia in directia barului...