Ciocnirea

21 august 2014

Azi n-a fost o zi stralucita pentru mine, e limpede. Si probabil ca ar fi fost una care ar fi disparut repede din memoria mea, de n-ar fi fost intamplarea de cand am plecat de la magazin sa-mi iau mancare.

La cateva ore dupa pranz, prinzand un moment de liniste la magazin, am lipit un afis pe geam cu "revin in 10 minute", am mentionat si intervalul orar si am lasat si numarul de telefon si m-am dus grabit sa-mi iau ceva de mancare, ca-mi ghioraiau matele. Am mers la acelasi impinge tava la care ma tot duc mereu unde, la fel ca la KFC, pe vremea aia ma asteptam sa primesc vreun premiu de fidelizare din clipa in clipa si, ajungand acolo, m-am zgait la mancaruri. Oferta nu era prea vasta. M-am hotarat sa cumpar o portie de mancare de conopida cu pui, la pachet. Am spus ce doresc, mi s-a pus o portie intr-o caserola din aia in care primesti de obicei friptura cu cartofi prajiti si ma uitam putin chioras, ca mancarea aia de conopida era al naibii de zemoasa si nu-mi inchipuiam cum voi ajunge cu ea la magazin fara sa vars toata zeama din ea. Si pusese cam un polonic de zeama din aia...

M-am indreptat spre casierie, cea care ma servise a spus pretul, iar don'soara de la casa de marcat, a carei singura sarcina, din ce am observat, era doar sa incaseze banii si sa dea rest, mi-a luat banii si mi-a dat restul de doi lei, dupa cat spusese femeia care ma servise, iar eu am ramas protapit acolo, asteptandu-mi portia care fusese pusa oleaca la incalzit. Dupa ce s-a incalzi, femeia care servea a scos-o din cuptorul cu microunde, a adus-o si a pus-o pe tejghea. Apoi a plecat sa-i serveasca pe altii. Mie mi s-a parut evident ca a lasat acolo caserola pentru ca domnisoara care imi luase banii sa o puna intr-o punguta, sa-mi dea niste tacamuri de plastic, pe care le cerusem si niste servetele, iar apoi eu sa-mi iau frumusel talpasita de acolo. Dar don'soara se uita la mine senina, dar cu mintea evident in alta parte si m-a intreabat:

- "Cat?"

- "Cat, ce?!"

- "Cat costa?"

- "Ce anume?!", am intrebat eu si mai mirat.

Si-a dat ochii peste cap si s-a dus cu un mers plictisit si strengaresc spre cea care ma servise si a intreabat-o cat are sa imi ia. Femeia aia, mirata ca si mine, a intreabat-o: 

- "Ce sa-i iei?".
Pulsul, m-am gandit eu.
- "Offff", si-a dat don'soara ochii peste cap si a batut din picior, ca nu se putea intelege cu nimeni. "Banii, cat trebuie sa plateasca?"

- "Pentru ce?"

- "Pentru ce-a cumparat!" 

- "Pai da' i-ai luat banii". 

- "Cum sa-i iau?". 

- "I-ai luat, ma. Nu i-ai dat tu rest doi lei?". 

- "Ba da". 

- "Pai si pentru ce i-ai dat restul ala?", a intreabat-o curioasa femeia. 

- "Aaaaaa", se lumineaza don'soara si revine la locul ei de la tejghea. 

Apoi m-a privit la fel de senina ca la inceput si mai ca nu m-a intreabat "acum ce mai vrei?". Dar a observat caserola alba pe tejghea si s-a lamurit singura ca asteptam sa mi-o aseze intr-o punga, sa-mi dea tacamurile si sa o sterg de acolo, ca eram lesinat de foame. Si odata dumirita, a apucat caserola de parca in ea ar fi fost o bucata mare de mamaliga, din aia zdravana, din faina macinata la moara in sat de-o tai cu ata, si a apleacat-o bine intr-o parte. Am strans buzele, inchipuindu-mi zemosenia din interior cum s-a imprastiat prin toata caserola si zarind surplusul cum a tasnit pe marginile caserolei pe tejghea si pe antebratul don'soarei. Ea a ramas cu mana blocata si s-a uitat la mine de parca eu as fi fost de vina, ca nu i-am spus ce e in caserola. Apoi a lasat caserola pe tejghea, a ridicat mana si a miroasit zeama de pe antebrat. Apoi a gustat cu limba si a spus: "conopida". Si s-a uitat la mine de parca ar fi asteptat felicitari ca a ghicit. Vazand ca n-are cu cine, a luat o punga, a pus in ea caserola pitrocita bine, manjita peste tot de zeama, a sters ce cursese pe tejghea, mi-a dat tacamaurile si m-a invitat sa-mi vad de drum, urandu-mi sa am pofta.

Am iesit si am pornit hotarat spre magazin. Mi-era si foame, ma gandeam si la posibilitatea sa fie cineva in fata magazinului care sa astepte, asa ca aveam mersul intins. Mergeam pe trotuar, la umbra si in fata mea, o alta domnita inainta cam la fel de hotarat ca si mine, ca m-am si gandit daca si ei i-o fi foame. Imbracata sumar, in niste colanti trei sferturi gri si foarte elastici si subtiri si un maieu alb cu diverse semne negre pe el, dar maieul ala era cam la fel de lung cat o bustiera, cu mentiunea ca era larg. In picioare avea tenesi gri cu floricele si sireturi albe. Un siret era deschis. Si ea mergea zorita in fata mea, eu la cativa metri in urma ei, fiecare cu treburile lui si am vazut un grup de vreo patru persoane care veneau din sens opus pe trotuar si m-am gandit ca o sa se aglomereze trotuarul si, ca sa nu-mi pierd elanul, am decis sa cobor de pe trotuar pe carosabil, pe linia de tramvai ca sa-mi urmez calea nestingherit. Am vazut ca si don'soara din fata avea aceeasi intentie. Si cum ma indreptam eu hotarat spre carosabil, m-am uitat pret de o secunda inapoi, fara sa ma opresc din mers, sa nu vina vreun tramvai si ghinionul a facut ca fix in secunda aia, fata care era in fata mea la mai putin de doi metri distanta si cu aproximativ aceeasi viteza de deplasare ca a mea, sa se opreasca brusc, pe loc si sa se aplece imediat sa-si lege siretul pe care-l observase deschis, dar s-a aplecat intr-un fel nemaivazut de mine, adica doar din mijloc, fara sa indoaie genunchii, ramanand cu fundul in sus la aceeasi distanta fata de sol ca atunci cand sedea in picioare. Si cum eu eram cu privirea in spate, dupa tramvai, nu am vazut-o ca s-a oprit si nici n-am intuit aceasta posibilitate, asa ca, urmandu-mi directia, m-am infipt cu... cu mijlocul meu si cu toata viteza mea de deplasare, fix in fundul domnisoarei. Avand ceva viteza, am impins-o pana pe linia de tramvai, ca o si vedeam cum s-a dus pana acolo pasind cu mainile si picioarele pe asfalt, in aceeasi pozitie nefireasca, iar eu si de surprindere si din cauza impactului, era cat pe ce sa ma prabusesc peste ea. In zbaterile mele de a-mi recapata echilibrul, mi-a zburat si punga din mana cu mancare cu tot. De fapt, i s-au rupt manerele subtiri. Faza asta a durat mai putin de doua secunde. Revenindu-mi si inca aproape calare pe domnita, m-am dat la o parte si mi-am cerut scuze, pregatit fiind insa sa ma apar de posete, umbrele, gheare si orice ar fi putut porni dinspre ea, spre mine. Vazand-o insa ca era mai mult nedumerita decat nervoasa, am ajutat-o sa se adune, continuand sa-mi cer scuze, explicandu-i ca ma uitam sa nu vina tramvaiul fix in clipa cand ea s-a oprit, fara de veste. A mormait un "mda...", dar a continuat sa se uite nedumerita la mine si in jur. Apoi s-a scuturat pe maini, si-a legat siretul si a plecat mai departe fara sa mai zica nimic, insa cu o viteza ceva mai scazuta.

Eu m-am dus spre caserola mea cu mancare. Era manjita toata de zeama aia, insa nu se deschisese. Am desfacut-o eu si am vazut ca inauntru mai ramasesera doar bucata de carne de pui si bucatile de conopida. Zeama disparuse cu totul. Punga era ferfenita si naclaita toata. Am sters cu servetelul cat am putut din caserola, am aruncat punga la gunoi si am plecat cu ea in mana, spre magazin. Painea n-am mai gasit-o. Nu stiu daca a zburat pe undeva pe unde n-am vazut-o eu, ori a uitat sa mi-o puna in punga don'soara de la impinge tava.

Mergand spre magazin, cand am trecut prin fata Bancii Transilvania, in spatele geamului de la intrare, am vazut-o pe femeia de la paza, in pozitie de drepti si cu mainile la spate, in uniforma ei de lucru, cum ma urmarea cu privirea, zambind sugubat.

Cand am ajuns la magazin, m-am bucurat ca nu era nimeni care sa astepte. Mi-era o foame!...

"Nebunul" din Hypermarket

De-a lungul timpului multe traznai am facut si multe mi s-au intamplat, dar urmatoarea patanie ocupa categoric loc fruntas in topul lucrurilor traznite. Se intampla in 2013, in seara zilei de 25 octombrie. Povestea am scris-o chiar in acea seara pe contul meu de facebook, urmand a o povesti si aici, acum, la doi ani dupa intamplare.

Dupa ce mi-am incheiat acea zi de lucru, am inchis magazinul, mi-am astupat urechile cu castile de la mp3player, am pornit muzica si am purces spre casa. Am facut un mic ocol pe la Carrefour-ul de la Unirii, sa ma alimentez. Ceva lapte, banane, mere, o varza, seminte si trei nefiltrate erau deja in cosul meu cand m-am hotarat sa urc si la etaj, hotarat sa-mi iau niste zacusca. Am ajuns la rafturile unde se gaseste si zacusca, moment in care in castile mele a pornit aceasta melodie 

Mi-am ales borcanul cu zacusca si, pentru ca am terminat cumparaturile, am dat playerul la maxim si am pornit hotarat spre casierie. Cele de la etaj ma scot in parcarea de la Magazinul Uniriea si cum n-aveam chef sa cobor pe scarile din parcare, deseori confundate de Bucuresteni cu un wc public, am pornit hotarat spre casieriile de jos, de la parter, de unde ieseam direct afara. Aveam si un rucsacel in spate. Si cum treaba in hypermarket mi-era gata, am luat-o la pas voiniceste. Pe ritmul melodiei care ma indemna la un mers hotarat, am trecut val-vartej pe langa casieriile de la etaj, unde erau doar cativa clienti.

Si acum vine faza pe care nu stiu daca voi reusi s-o explic asa cum a fost.

Cand am trecut pe culoarul dintre casierii si restul raioanelor, in dreptul celor cu cosmetice pentru femei, in mersul meu vitejesc, am simtit cum breteaua stanga de la rucsac aluneca usurel pe umar. Si am facut gestul acela de ridicare a bretelei pe umar, care presupune ridicarea mainii. Asa ca am ridicat mana stanga si am zvacnit cu ea in aer, pentru a-mi ridica breteaua. Continuam sa merg ca un vifor iar privirea imi era aspra si figura concentrata, urmand ritmurile melodiei. Zburam, nu alta, iar inchipuirea mea provoca imagini din alte locuri, mai potrivite cu melodia.

Si-n vreme ce inaintam eu cu viteza, cand am ridicat mana, dupa cum spuneam, zvarlind-o prin aer ca sa-mi ridic breteaua de la rucsacel, numa' ce vad ca din partea mea stanga, dintr-o data se repede unul la mine, cu o privire crancena, nebarbierit si imbracat in negru, care zvarleste cu pumnul spre mine. Chestia s-a petrecut intr-o fractiune de secunda. Trupul individului a zvacnit odata brusc, spre mine, cu o viteza greu de imaginat, s-a aplecat foarte rapid cu capul spre mine iar pumnul sau deja luase directia mea, cand am reactionat intinzand pentru aparare mana stanga, aflata inca in aer dupa miscarea neterminata de reglare a bretelei pe umar si m-am dat imediat cativa pasi in spate, intr-un gest defensiv, cu capul plecat si intorcandu-l intr-o parte sa nu fiu lovit in fata. Cand m-am dat in spate, m-am impiedicat de cosul de cumparaturi al unui client si m-am rasturnat peste el, cazand pe spate. Nefiltrata mea se rostogolea pe podea - uimitor, dar nu s-a spart nicio sticla. S-au auzit cateva tipete de spaima. Casierii s-au ridicat sa vada ce s-a intamplat.

Eu priveam nauc, in jur. Atacatorul pur si simplu disparuse. Pret de cateva secunde, stupoare. Nimeni nu intelegea ce s-a intamplat. Flacaul de a-l carui cos m-am impiedicat, mi-a intins mana sa ma ajute sa ma ridic si, in vreme ce ma ridica, m-a intrebat zambind:

- Te-ai speriat de oglinda?

Moment de mare buimaceala, dar mi-am revenit repede si, privind spre locul de unde venise atacatorul, vedeam doar o oglinda. Atunci l-am auzit pe cel care m-a ridicat.

- S-a miscat exact cand ai trecut pe langa ea...

Si atunci am inteles exact ce s-a intamplat. In spatele acelei oglinzi, nu foarte stabile, cineva aranja chestii pe un raft. Cand eu am trecut pe langa oglinda, acea persoana a atins-o si oglinda s-a aplecat cu partea de sus, spre mine pana la un punct in care s-a blocat (acum era blocata in acea pozitie, aplecata). Si atacatorul meu eram de fapt eu, reflectat in oglinda...

O angajata de la Carrefour imi adunase berile si mi le aducea... si cand mi le-a dat, m-a umflat un ras! Si atunci toata lumea a inceput fie sa rada, fie sa zambeasca. Pentru ei, a ramas ca m-am speriat ca o sa cada oglinda pe mine si m-am ferit.

Doar eu si voi acum, stim ca de fapt nici nu vazusem oglinda, eu m-am speriat de mine insumi - mai exact de reflexia mea in acea oglinda aflata pret de o clipa in miscare.

Ce intamplare! Sa se indrepte spre mine oglinda fix cand persoana mea se reflecta in intregime in ea si chiar in momentul in care zvarleam cu mana in aer pentru a-mi regla rucsacul pe umar, astfel dandu-mi senzatia ca cineva vrea sa ma loveasca.

M-am speriat de reflexia mea, crezand ca e un nebun care vrea sa ma loveasca asa, din senin.

Radeam inca, chiar si atunci cand sedeam pe scaun, in metrou. 

Efecte ale oboselii (de neinteles)

In ziua de sambata, 9 august, se pare ca m-a ajuns din urma oboseala ce-o agonisisem in ultima vreme.

Inca de cand am plecat de la magazin, ar fi trebuit sa banuiesc ca am urgenta nevoie de somn.

Imi achizitionasem un suport de bicicleta pentru transportat pe masina care mi-a venit in "cutiuta" (vreo 2 m lungime), la magazin si pe care l-am luat la subrat sa-l plimb pana acasa.
Am iesit din magazin, am setat alarma, am incuiat usa si am realizat ca mi-am uitat portofelul in magazin. Am pus "cutiuta" jos, am rezemat-o de zid, am descuiat usa, am dezarmat alarma, mi-am luat portofelul si cand sa ies din magazin, nu-mi mai gaseam cheile. Intr-un final le-am dibuit. Dumnezeu stie de ce, le pusesem pe calorifer. Am armat alarma, am iesit, am incuiat usa, am luat cutia la subrat si  mi-am dat seama ca am uitat telefonul in magazin. Am rezemat din nou cutia cu suportul de bicicleta de zid, am descuiat, am lasat cheile in usa sa fiu sigur ca le gaesc, am intrat in magazin, am uitat sa dezarmez alarma, m-a avertizat cu un piuit, am bagat repede codul inainte sa izbucneasca alarma si mi-am cautat telefonul. Nu-l gaseam. Am sunat pe telefonul meu de pe fixul de la magazin, mi l-am recuperat si cand sa ies, am realizat ca nu-mi gaseam cheile. Iar? Le-am cautat in buzunare, pe calorifer unde le lasasem anterior... nimic. Am refacut drumul pana unde gasisem telefonul si inapoi, m-am uitat peste tot, nimic. Pierzand ceva vreme cu cautatul asta care ma scotea din sarite, am scos capul pe usa sa verific daca mai e cutia rezemata de zid, ocazie cu care am zarit cheile acolo unde le lasasem, adica in usa. Am iesit, am incuiat usa, am luat cutia la subrat si am plecat. Dupa 50 de metri m-am intors, ca mi-am dat seama ca n-am armat alarma. Am revenit in fata usii, am rezemat cutia de perete, am descuiat, am intrat, am armat alarma, am iesit, am incuiat, am plecat, dupa care mi-am amintit ca trebuia sa dau un sms unui client cu awb-ul pentru un colet pe care urma sa-l primeasca luni. M-am intors la magazin, am trantit cutia de perete de a sarit o bucata din tencuiala si, cum imi parea ca nu s-a asezat bine, am mai trantit-o o data, mai cu naduf. Dupa care am descuiat, am dezarmat alarma, am luat foiaia cu awb-ul hotarat sa dau sms-ul de acasa, dupa care am iesit, nu inainte de a arma din nou alarma, am incuiat usa, am plecat si dupa 50 m a sunat telefonul. M-am uitat la el, ma sunau cei de la Team Guard. Cei cu alarma.
"'Mnezeii ma-sii! Ce-am mai facut?!", am gandit eu.
Nimic, ma intreabau daca eu am tot armat si dezarma alarma, sau e o eroare in sistem?
Mda... eroarea eram eu.

Am plecat spre metrou. Zapuseala mare. Sticla cu Nenea Iancu ma cam incurca, in punga in care o tineam cu aceeasi mana cu care transportam si cutia cu suportul. Daca ar fi fost rece, sunt sigur ca as fi desfacut-o si as fi baut-o acolo, in mijlocul orasului!
Am ajuns la metrou, m-am idreptat spre aparatele alea de la intrare, alea in care bagi cartela de metrou, ca sa intri. M-am oprit in fata lor si, fara a aseza jos cutia, am inceput, cu chiu, cu vai, sa ma scormonesc prin buzunare. Am scos cheile si m-am pomenit cu cheia de la apartament in mana, scormonind in locul unde ar fi trebuit sa bag cartela de metrou...
Ma, ce naiba, am innebunit? M-am uitat la cheia infipta unde nu trebuie si nu-mi venea sa cred. Si nici dus pe ganduri nu eram, ca nu ma gandeam la nimic.
Am pus cutia jos, am bagat cheile in buzunar, am scos portofelul, am scos cartela de metrou, am bagat-o unde trebuie si mi s-a deschis calea. Am intrat si am ajuns pe peron. A venit metroul. Desi era aproape ora 15, sambata, era destul de aglomerat. Am zarit un loc liber, m-am indreptat cu cutia dupa mine spre el, dar mai rapid ca mine a fost un tip cu o papornita de Billa in mana, care a ocupat locul inaintea mea. M-am resemnat, m-am indreptat catre spatiul dintre vagoane, am rezemat de metrou pachetul si m-am uitat spre tipul cu papornita de Billa, pomenindu-i, in gand, toate neamurile lui de la maimuta incoace.

Am ajuns acasa. Fata de canicula care era afara, in casa parea racoare. Am rezemat cutia de usa debaralei, langa bicicleta si am disparut la un dus, nu inainte de a-l pune pe Nenea Iancu la congelator. Dupa dus, am pornit calculatorul, am ales o lista cu Anathema si o lasat-o sa curga. M-am dus la bucatarie.
Mi-era foame. Mama ce foame mi-era! Da' pe cat mi-era de mare foamea, pe atat de mare mi-era si lenea. Asa ca am ales calea cea mai rapida. Niste oua ochiuri. Am scos ouale din frigider, am scos tigaia din cuptor, unde era stocata impreuna cu uleiul de palmier, am asezat-o pe aragaz si m-am pregatit sa aprind un ochi al aragazului, pentru a praji ouale.

Si aici urmeaza o faza pe care, cu niciun chip, nu pot sa mi-o explic.

Tigaia era pe un colt al aragazului. M-am hotarat sa aprind ochiul din coltul opus. am vazut cutia de chibrituri, am intins mana spre ea, am luat un ou, l-am spart de gratarul aragazului, dupa care... i-am desfacut coaja si i-am dat drumul sa pice, ca in tigaie, insa direct pe ochiul de aragaz pe care intentionam sa-l aprind. Galbenusul si albusul au picat pe ochiul de aragaz si se scurgeau pe langa el, pe tablia aragazului. Iar eu, ramas cu cojile oului in mana, ma uitam la ce am facut, cam cum se uita motanul meu la mine, cand il intrebam ce mai face.
...
CE MAMA MA-SII A FOST IN CAPUL MEU?! Ma uitam la ce am facut si nu intelegeam nimic. Creierul meu a fost atat de deconectat, incat a actionat mecanic niste comenzi, asezandu-le insa in ordinea in care nu trebuie. Ce-oi fi vrand sa fac? Sa aprind aragazul cu galbenusul de la ou?!
Ma uitam si nu-mi venea sa cred. Nici macar sa rad nu mai aveam chef.
Am luat cutia de chibrituri, am aprins alt ochi al aragazului, am pus tigaia cu uleiul la incins si m-am apucat sa curat bravura.
Si am reusit apoi sa-mi fac ouale si sa le manac fara alte incidente. Ouale ochiuri... ouale de gaina, e clar, da?

Dupa care m-am dus in camera si m-am zgait la calculator. Imi mai aduc aminte doar ca am vorbit oleaca la telefon in legatura cu niste planuri pentru a doua zi, m-am indreptat apoi spre baie, fiind in baie am auzit usa de la apartament deschizandu-se, mi-am dat seama ca a venit colega mea de apartament si apoi... cand am deschis ochii, eram intins in pat si soarele batea piezis in draperii, asa cum face el in fiecare zi de vara cand se pregateste sa apuna. Langa pat, era telefonul. Am auzit usa de la apartament (zgomuotul cheilor in usa ma trezisera) si, cand am luat telefonul in mana, am realizat ca era ora 19. Dormeam de aproximativ 2 ore. Zic aproximativ, pentru ca habar nu am, de fapt, cand anume m-am bagat la somn. Cand, cum, nu-mi amintesc nimic. Dar mi-e limpede, deja, ca aveam mare nevoie de somn.

Iar ziua de duminica m-a prins pe Valea seaca a Caraimanului, in Bucegi.

Luni, cand am ajuns la magazin, mi s-a reconfirmat cat de aerian am fost in ziua de sambata. Fiind inca la munca, am vandut o pereche de sandale Teva, unei doamne, cu 279 lei. Plata cu card. Si n-am observat ca pe hartia scoasa de POS era scris "plata esuata", in loc de contravaloarea sumei de incasat. Si i-am dat sandalele clientei, gratis. Nici la sfarsitul zilei, cand am scos raportul zilnic de pe casa de marcat, n-am observat ca incasarile reale de pe POS erau cu 279 lei mai mici decat spunea raportul vanzarilor.
La putin dimp dupa ce am ajuns la magazin, luni, a intrat doamna respectiva in magazin. Mi-a spus ca a cumparat niste sandale sambata. Mi-a aratat bonul si mi-a zis: "Cred ca nu s-au incasat banii pe POS". M-am uitat... avea dreptate. Si a venit ca s aplateasca sandalele.
Dar nu faptul ca am recuperat acei bani mi-a inseninat ziua, ci gestul femeii.
"Faith in humanity restored".

Aerian (irecuperabil)

***

Spuneam intr-un post mai vechi ca seaman cu un personaj (clic pt detalii) interpretat de Malaele. Au fost voci care mi-au luat apararea in fata mea si au zis ca nu sunt chiar asa. Ei bine, fac o concesie. Chiar asa poate n-oi fi. Dar cu asta, tot seaman!

Sa exemplific.

Ieri, daca-mi aduc bine aminte... nu, ieri nu-mi aduc aminte. Alaltaieri... Chiar, cand a fost alaltaieri?

Alaltaieri, adica luni (azi e joi - n.a.), cum stam eu in fapt de seara, am inceput sa-mi fac planul in minte pentru lucrurile "de facut" pentru a doua zi. Indeletnicire care-mi e tare placuta in fiecare seara, desi e complet inutila, acest lucru demonstrandu-l de fiecare data implinirea zilei planuite, in care nici macar nu-mi mai amintesc ce planuisem de cu seara. Dar e placut sa stau seara cu paharul in mana si sa ma gandesc si sa planuiesc ce am de facut maine - acest lucru imi da asa, o stare de bine, ca si cum eu insumi as detine fraiele proprie-mi vieti. Si e cu atat mai placut sa nu-mi mai amintesc mare lucru din aceste planuri a doua zi si lucruri neprevazute sa fac sau sa mi se intample.

Sa revin la ziua de luni... la seara de luni. Planuiam ce voi face a doua zi. Am mai zis asta. Si printre planurile mele de a doua zi, din care nu-mi mai amintesc niciunul (doar cel despre care urmeaza sa va vorbesc mi-l amintesc, motivele acestei amintiri le veti intelege), era si acela ca dupa serviciu sa trec pe acasa pe la fratele meu (el fiind plecat la poale de Everest) si sa-i implinesc rugamintea, aceea ca din cand in cand sa mai trec pe la el sa vad daca totul e ok, daca n-a mai bubuit vreo teava, ceva si sa ud si florile. Se implinise o saptamana de cand nu trecusem. Si am adormit cu planul in minte.

Fratele meu sta la un capat al capitalei, eu la celalat. Dar e metrou direct intre mine si el, distanta putand fi strabatuta intr-o juma' de ora. Chiar la mijlocul distantei, se afla magazinul Craimont, unde lucrez. Si planul s-a intiparit asa bine in mintea mea (merg la lucru, seara cand termin merg spre fratele meu, arunc un ochi pe acolo sa vad ce si cum, apoi ma intorc ca e metrou direct), incat am pornit spre lucru cu el in cap. Ziua a trecut fara nimic special fata de ceea ce e deja obisnuit, intr-un magazin cu echipament montan intrand si tot felul de gura casca care in acea zi de marti imi amintesc in mod deosebit ca m-au intrebat, pe rand, de maturi, tacamuri (de bucatarie, nu de camping), crema de pantofi, ulei de artar, suport si papuci de casa. I-am zis intr-o zi colegei mele ca e mare pacat ca nu notam undeva toate tampeniile care ni se cer. Intr-o zi sigur le vom uita pe multe dintre ele. De fapt, multe cred ca deja le-am uitat. Raman in top momentele cand am fost intrebati de "papuse gonflabile", in repetate randuri piese de dacie - un client chiar mentionand ca ar trebui sa avem ca "se cauta si nu se gasesc", fete de perna, prezervative, aparate de tantari, suport pentru televizor (din ala de prins in perete), aragaz cu 2 ochiuri pentru gatit la el, in bucatarie si lista continua, dar eu revin la ce aveam de zis.

Cand a venit seara mi-am luat ramas bun de la colega mea si am pornit spre fratele meu. Pe drum, m-am gandit sa fac un mic ocol pe la Carturesti, ca mi se facuse pofta de un anume ceai si vroiam sa vad daca au. Nu aveau. Dar am cascat gura suficient pe acolo, pana m-a luat cascatul, semn clar ca nu mai aveam chef sa ajung la fratele meu. Bun, nu-i problema, trec maine seara. Ma intorc spre Universitate de unde urma sa iau metroul. Inca ma mai intrebam daca sa ma duc, sa nu ma duc... pana la Unirii m-am tot gandit. Acolo, pe culoarul de transfer intre magistrale, ma hotarasc definitiv sa merg acasa. Si cum mergeam asa, agale, cu castile pe urechi, am o sclipire de geniu: "Ma, da' eu am luat cheile de la magazin?" Ma verific prin buzunare si fac spume - constat ca am uitat cheile la magazin. Imi trag o palma si, asta e, ma intorc spre magazin, ca n-am cu ce sa intru in casa si nici cu ce sa deschid magazinul a doua zi dimineata. Ma uit la ceas sa fiu sigur ca o mai prind pe colega mea - e timp! Si cum merg eu spre serviciu, ma luminez dintr-o data! Si fara sa ma mai pot abtine, ma bufneste un ras in hohote, in toata marea aceea de oameni. M-am oprit chiar oleaca, sa-mi acord timpul binemeritat pentru ras.

Si mi-am amintit expresia din Morometii: "Unde mergem noi, ma tata?!".

Chiar asa, unde ma duceam eu? Plecasem spre fratele meu. Da, asta stiu, asta imi amintisem ca planuisem de cu seara. Dar cheia?! Cheia de la apartamentul fratelui meu? Bineinteles ca nici prin cap nu-mi trecuse dimineata sa o iau la mine. Si abia acum, dupa ce plecasem hotarat spre fratele meu, am realizat ca n-am cheia

Intr-un fel, providenta a tinut cu mine. M-a invartit prin libraria si ceaineria aia suficient cat sa mi se mai adune bruma de constientizare a prezentului, sa realizez ca am uitat cheia la magazin, mentinandu-ma cat de cat in apropiere, ferindu-ma de dezastrul de a descoperi acest lucru dupa ce pleca colega mea de la magazin, ramanand fara cheie si cu doua mari semne de intrebare: unde dorm in noaptea asta si cu ce deschid magazinul maine? Dar, cel mai important, m-a ferit de momentul penibil cand, ajuns in fata blocului fratelui meu, as fi ramas statuie descoperind ca nici prin cap nu mi-a trecut ca pentru a intra la el, in lipsa lui, imi trebuie cheia.

Sa nu mai zic ca am acasa la mine doua randuri de chei de la usa blocului si usa apartamentului sau.

Astea fiind zise, raman la concluzia mea ca e pierdere de vreme sa planuiesc seara ce voi face a doua zi. Daca nici macar seara, cand planuiam aceste lucruri, nu m-am gandit ca-mi trebuie si cheie... asta nu intra in planurile mele!

Stiintologii au demonstrat ca 80% din lucrurile noi pe care le invata, le vede sau le aude un om intr-o zi, le uita. Ce te faci insa, atunci cand acest procent de 80% contine si lucrurile importante pe care, daca ai putea, ai vrea sa nu le uiti? De exemplu ce-ai planuit aseara pentru azi, ce ti-a povestit persoana draga, ce ti-a soptit, unde stai, cum te cheama, daca ai sau nu copii...

"Uit!... Uit!"

 "Doamne, Doamne, ce ti-e si cu zilele omului, stii? Cand le ai, le ai... cand nu mai poti, nu stii ce sa faci cu ele. "