Neintelegere (o dimineata mohorata)

In dimineata aia a plouat doar cand am iesit eu din bloc sa merg pana la metrou. In alea doua minute (inca locuiam langa metrou N. Grigorescu), m-a murat oleaca. In metrou sedeam abatut pe scaun, privind in podea, in vreme ce in capul meu se asezau informatiile stranse cu o seara in urma, inainte de culcare, din biblioteca de pe dealurile Olteniei. Zaibarel a fost cel mai profund si-mi dadea inca batai de cap.

Pe la Timpuri Noi linistea in care ma adancisem a fost facuta cioburi. Agitatie, taraboi, oameni care urlau si, la un moment dat, un tata nervos isi trage brutal fetita dupa el si urca in metrou, aruncand peste umar, in spate, cuvinte de ocara si priviri nervoase. O femeie, probabil sotia lui, ramasese pe peron, ezitand si atunci el o indeamna in gura mare sa urce, adresandu-se ei cu referire la altii, nu stiu care:

- Hai, urca! Lasa, ca rezolvam noi! De nu-mi bag eu p#!@ in gatul lor!...

Barbatul era agitat si urla cat de tare putea. In nervii lui, tot brusca biata fetita, care sedea posaca si nu zicea nimic. Sa fi avut in jur de 8 - 10 ani, fata.

- Hai, stai aici!, i-a zis si  a impins-o pe fata catre un scaun liber.

Iar el, stand in picioare, la un moment dat  a rabufnit catre ea:

- Si sa nu te mai bagi tu, alta data! Intelegi? Ca toate astea pentru tine le fac.

Intre timp, mama fetei se asezase pe scaunul liber de langa ea si  si-a asezat mana stanga, linistitor, pe genunchii fetei.

- Intelegi?!, insista tatal sa obtina un raspuns, pe un ton de-acum mai calm.

- Inteleg, a raspuns morocanos fata, evident stanjeninta de privirile calatorilor atintite spre ei.

- Intelegi pe dracu!, a concluzionat tatal, inca fumegand.

Si-atunci fetita si-a ridicat privirea spre el si i-a spus cu convingere:

- Nu, pe ala nu-l inteleg. Am incercat, dar pe dracu' nu pot sa-l inteleg.

............................

A venit statia Unirii, am coborat, iar cand am iesit afara ploaia trecuse. Un curcubeau imi ura buna dimineata.

Primul fulger din 2017

"...Your world is everything you ever dreamed of
If only you could open up your mind an see
The beauty that is here"

Afara ploua cu gheata si bate vantul. De cateva ore bune. Citind cum cele doua personaje ale lui Hem' din Gradina Raiului mor de cald pe o plaja din Spania, am simtit nevoia sa ma racoresc putin. Am deschis geamul. Se auzea un fasait continuu creat de boabele marunte de gheata care picau din cer, iar copacii inalti, desfrunziti si imbracati intr-un strat de gheata, trozneau in vreme ce se clatinau in bataia vantului.

Si cum sedeam eu asa, la ora tarzie din noapte, privind afara de la etajul noua spre cerul intunecat al capitalei, luminat ici si colo de surse de lumina mai puternice reflectate in plafonul de nori, in largul spatiu ce se deschidea in fata mea peste parcul IOR, am vazut primul fulger pe anul asta.Si inainte sa-mi treaca uimirea, s-au mai reflectat vreo trei fulgere pe cerul patriei, in cele cinci minute cat m-am zgait pe geam.

N-am auzit niciun tunet, erau prea departe, dar de vazut le-am vazut.

8 februarie 2017, aproximativ ora 3:30 a.m., am consemnat primul fulger pe anul acesta.

Ramas bun, "2015"

Anului ce tocmai se incheie...

Cu bune si cu rele, asa cum ai fost anule, asa cum m-am priceput sa te traiesc zi de zi, noapte de noapte, cu toate cele traite, facute, gandite, spuse si auzite, cu tot ceea ce am primit si ceea ce am pierdut, cu tot ceea ce ma bucura in amintire si cu toate cele pe care le regret atat de amarnic si inca ma dor, "2015" iti spun deja "Ramas bun!". Ne vom mai revedea, prin amintirea intamplarilor care merita tinute minte...

I'm thinking of you ("2015")

In my sleep

They're not good thoughts

The worst kind of sad

I've noticed things

Cannot be repaired

When I wake up

I'll be in despair

'Cause I know I've got to say

I know I've got to say

Goodbye

..........

I know I'm gonna look

So so so so bad

But there's no easier way

For me to have to walk away

But I don't want to hear this no more

And I don't want to feel this no more

And I don't want to see this no more

And I don't want to experience this no more

Si-amu gata, plec. Imi fac bagajele, imi iau papornitele si plec. Patru flacai si opt domnite, din care trei sferturi suntem olteni, purcedem la drum, care, cum, cand si cu ce putem, sa incheiem anul asta si sa pasim in urmatorul, impreuna, la poale de Parang. Cu prietenii olteni, la poalele muntelui meu de suflet, cu gandul de a-i calca si pe creste... miroase a vremurile bune, de odinioara. Pentru ca intotdeauna anii trecuti de ceva vreme reprezinta "vremurile bune". Sunt sigur ca peste ani, si despre 2015 voi vorbi ca "despre vremurile bune de odinioara".

Ciudata atractia asta a noastra de a considera mereu mai bun ceea ce a fost, decat ceea ce este.

Chiar daca stim ca nimic nu este mai real decat prezentul.

Poate ca ne teme de realitate. Preferam amintirile a ceea ce a fost odata, amintiri pe care le putem alege si aduce in minte si in suflet in lumina in care vrem noi, spre deosebire de prezent care ne intra in suflet exact in lumina (sau intunericul) in care se scalda.

- Incotro, dragii mei?

- Inainte, ca inainte era mai bine!

O intamplare de "bun venit" (in capitala)

Atunci cand ajung intr-un oras mare, mult mai mare decat cel in care locuiesc si cu care sunt obisnuit, daca sunt in vizita mereu vad doar lucrurile frumoase, interesante si impresionante. N-am ochi pentru ce nu e in regula. Nu de aia am venit. Sunt in vizita si, poate chiar inconstient, aleg selectiv lucrurile de care sa ma bucur. Atunci cand, insa, ajung intr-un oras mai mare decat ala in care am locuit, cu scopul de a ma muta acolo, de a locui acolo, imi sar in ochi doar lucrurile neplacute.

Imi amintesc de prima mea vizita in capitala. Era prin 2005. Venisem sa-mi cumpar incaltari de munte, ca pe vremea aia nu se gasea asa ceva in Craiova. Am venit dimineata, m-am intors seara. Nu pot sa spun ca eram fascinat dar mi-a placut arhitectura Bulevardului Unirea, Casa Poporului, agitatia de oras mare, confortul metroului ca mijloc de deplasare, numeroasele baruri si posibilitati de distractie, etc. L-am simtit ca fiind un oras zgomotos, dar eram constient ca nu aveam cum sa compar centrul capitalei cu linistitul si tanarul cartier craiovean din care proveneam.

Imi aduc apoi aminte cand am revenit in capitala, cativa ani mai pe urma, cu un vag gand ca as putea sa ma trag si eu spre acest oras unde prietenii mei, in frunte cu fratele meu, deja poposisera. Era a doua oara cand reveneam in capitala si tot ce tin minte de atunci sunt nenumaratii aurolaci de la Gara de Nord si oamenii fara adapost inveliti in trente urat mirositoare, care dormeau chiar pe trotuarul din fata bisericii Sf. Gheorghe, in picioarele trecatorilor ce-si vedeau fara griji de treaba lor. Si ma ingrijorau astfel de lucruri. Ce fel de oameni pot trai intr-un oras, fara sa le pese de semenii lor? Cum sa treci, asa, pur si simplu pe langa un om aflat intr-o stare si o situatie groaznica si nici macar sa nu-l observi?! Intre timp, am aflat. Erau oameni la fel ca mine, cel care sunt azi. La fel ca mine cel care eram si atunci, dar inca nu aflasem. Oameni care s-au obisnuit cu toate astea. Iar obisnuinta exact asta face: te convinge ca un lucru anume, oricum ar fi el, face parte din normalitate, atata vreme cat e mereu acolo, e mereu asa.

„Omul se obisnuieste cu toate, inclusiv cu detentia”, spunea Camus.

Si-mi aduc aminte de prima zi cand veneam in Bucuresti ca viitor locuitor al acestui oras. Trecusera ceva ani de tatonare, eram relativ obisnuit cu capitala. Si desi sunt constient ca am mai scris si povestit asta, nu pot sa nu reiau descrierea sentimentelor cu care am venit atunci spre capitala, avand in vedere ceea ce vreau sa povestesc, in final.

Era o zi de inceput al unei noi situatii in viata mea, dar n-a fost sa fie, insa, cea mai buna zi. Si cat de trist puteam sa fiu, pe atunci! Eram deja angajat in Bucuresti, dar habar nu aveam unde urma sa locuiesc. Si nimeni pe peron, care sa ma astepte. Si nimic din ceea ce ma chemase spre acest oras.

Si imi mai amintesc si drumul cu trenul, din acea zi. Trenul acela care ma transporta de la craiovean la bucurestean. Din locurile cunoscute si dragi, in locurile necunoscute, straine. Desi mersesem de nenumarate ori pe acel drum, atunci il vedeam cu ochii celui plecat de acasa. Vedeam traversele si liniile ferate care alergau inapoi si balariile care cresc pe marginea caii ferate si nimic altceva la care sa te uiti si de care sa-ti aduci aminte. Totul era nou acum si padurile si campurile aratau altfel, precum padurile si campurile pe care nu le stii si daca treceam pe langa o apa era la fel. Era doar o apa necunoscuta si nu ca apa langa care ai trait. Aveam un sentiment ciudat vazand atatea tinuturi noi. Cred ca de fapt aratau la fel ca si locurile in care traisem, dar nu le simteam la fel. Presupun ca fiecare loc cu stejari si plopi cu frunza fosnind arata la fel, dar cand vezi din tren o padure de stejari nu-ti face placere, te face doar sa vrei ca padurea sa fie acolo unde traiesti. Dar atunci nu stiam acest lucru. Credeam ca totul va fi la fel ca acolo unde locuisem, numai ceva mai mare si ca va fi exact la fel si ca va face aceeasi impresie, dar nu era asa. N-aveam nimic de-a face cu locurile astea. Cu dealurile era si mai rau decat cu padurile. Probabil ca toate dealurile din sudul tarii arata la fel, dar stand in vagon si privind pe fereastra vedeam paduri, campuri cultivate si am trecut peste un rau si era foarte interesant si apoi am trecut pe langa niste dealuri si o casa si o padure dincolo de ele si erau aceleasi dealuri, dar aratau altfel si totul era putin mai altfel. Sunt constient, desigur, ca dealurile pe langa care trece calea ferata nu pot fi la fel. Dar nu era asa cum credeam ca avea sa fie. Aerul era placut, fereastra fiind deschisa si imi amintesc ca mi s-a facut foame. Era o zi frumoasa, de inceput de vara.

Cand am ajuns in Gara de Nord, nu ma astepta nimeni. Eram cu bagajul dupa mine, dar habar nu aveam unde ma va prinde ziua de maine. Atunci, ma indreptam spre fratele meu. Pe vremea aia, ei locuiau intr-o garsoniera. Aveam si eu un loc pe un fotoliu extensibil, dar ma simteam un intrus in intimitatea lor.

Si cu ganduri nu tocmai potrivite pentru prima zi intr-un oras nou, pentru prima zi din restul vietii mele, m-am tarat spre peronul metroului. Acolo, am zarit o fata imbracata in haine predominant negre, cu diverse taieturi si rupturi pe ele (nu mai tin minte daca erau in ton cu moda sau doar erau vechi), cu parul saten, atarnandu-i drept peste umeri. Se clatina putin. M-a vazut si s-a indreptat direct spre mine, din toti oamenii care erau pe peron. Si atunci, venind spre mine, nu banuiam ca o sa aduca cu ea acea intamplare de „bun venit” intr-un loc nou, menita sa-ti zdruncine intreaga incredere in faptul ca, venind aici, ai luat o decizie buna. Avea ochii rosii si cu cearcane cum nu vazusem in viata mea. Si o privire... lunatica.

Mi-a cerut o tigara. I-am zis ca nu fumez. Apoi mi-a zis, aplecandu-se putin spre mine:

- „Da-mi si mie o suta de mii.”

Pe vremea aia inca se mai spunea asa la zece lei.

M-am uitat uimit la ea. Ma gandeam: „ia uite-o si pe asta, cum imi cere bani de parca mi-ar fi ruda sau prietena!”

- „N-am”, i-am raspun eu, morocanos.

Si atunci ea s-a aplecat spre mine, m-a privit ca si cum urma sa-mi spuna un secret si mi-a zis:

- „Da-mi, ma! Hai ca ti-o sug, daca-mi dai!”

M-am uitat la ea, incremenit. Probabil ma asteptam mai degraba sa sara cineva la mine si sa ma jefuiasca, decat la o asa replica. M-am aplecat, mi-am luat bagajul lasat jos si am plecat, intorcandu-i spatele fara o vorba. Ea a facut cativa pasi in urma mea si m-a prins de mana. M-am oprit si m-am intors. Am privit-o drept in fata cu o figura impietrita. Sunt sigur ca pe chipul meu nu se putea gasi nici urma de simpatie, empatie, respect, compasiune... sau macar mila. Poate doar lehamite. Poate nici macar atat!

Lovita de acea privire, a mai ingaimat doar atat:

- „De ce nu vrei?”

Nu stiu daca ma intreba de ce nu vreau sa-i dau bani sau... Dar stiu ca i-am intors spatele cu hotarare si m-am indepartat de ea fara niciun strop de compasiune. Nici n-am mai cautat-o cu privirea, sa vad ce mai face. 

Eram convins ca fiecare om este responsabil de situatia in care se afla si nu aveam compasiune pentru mizeria din viata altora. Nu eram deloc constient, pe atunci, de cat de norocos eram eu, de fapt, prin comparatie cu altii. La fel ca intr-un oras nou unde urma sa locuiesc, vedeam in viata mea doar ceea ce era neplacut, nicidecum acele lucruri care reprezentatu un adevarat noroc al sortii. Si bineinteles ca imi comparam viata cu a celor pe care ii invidiam, nu cu a celor mai nenorociti decat mine.

Spatele meu intors si indepartarea hotarata de atunci, fara niciun strop de compasiune, fara macar sa fiu capabil sa compatimesc un om aflat pe drumul pierzaniei, a fost primul pas pe care l-am facut intru devenirea respectabilului locuitor al unui oras, care intoarce privirea spre copacul cu frunze galbene din stanga si-i zambeste toamnei, in vreme ce in dreapta un seaman sau alta fiinta sufera, se chinuie, se afla in mizerie sau agonie.

Si apoi pozez acel copac frumos, cu frunze ruginite, il postez pe Facebook si zambind va anunt ca a venit toamna.

Cu primavara in suflet...

Primavara 

Sambata, 21 martie 2015

Vineri seara facusem macaroane cu branza. Dupa aceasta operatiune, bucataria arata de parca as fi gatit cel putin patru feluri de mancare pentru minim un botez, daca nu chiar o nunta.

Cand m-am trezit sambata si m-am uitat la cum arata bucataria, am decis ca mi-ar face bine o plimbare. Si cum tot era si fratele meu cu familia si cu mama prin parcul din fata geamului meu, adica IOR, am zis sa beneficiez de plimbarea benefica. Si cum era soare, mi-am zis ca dupa accidentul din 9 octombrie, acum, ca mana dadea semne evidente de ameliorare, sa incerc sa vad daca sunt in stare de ceva cu bicicleta.

Am gasit-o pe balcon. Asta a fost partea simpla. Apoi am constatat ca roata din fata e dezumflata. M-am dus dupa pompa. In cutia cu cele necesare pentru bicicleta erau toate draciile posibile si imposibile, numai pompa nu. M-am apucat s-o caut febril. Cautarea m-a scos din sarite. Rau de tot. Ma gandeam ca mai bine ma apucam sa spal vasele in bucatarie. Dar ii zisesem fratelui meu ca o sa ies si eu si o sa ne vedem in parc. Iar nepotica tragea sa adoarma. Si daca adormea, ei plecau. Am cautat si mai abitir pompa. Sufletul! M-am lasat pagubas. Am rezemat... am trantit bicicleta cu naduf de perete, mi-am scos manusile, am dat cu ele in peretele din fata si m-am dus sa pun la locul ei casca pe care o scosesem pentru aventura. Locul castii era peste o cutie in care se afla toate camerele de bicicleta intepate si care-si asteapta randul sa fie vulcanizate. Si m-am gandit: "Ei, sa nu-mi spui...?!" Am deschis cutia cu camerele intepate si pompa era deasupra.

Am umflat roata. Mi-am pus manusile pe maini, buff-ul pe cap si am plecat uitand complet de casca. Dupa ce am bagat cu greu bicicleta in lift, mi-am amintit de ea. "Sa fie sanatoasa. N-am de gand sa cad azi!"

Afara era cald si soare. Adia putin vantul. In fata blocului, m-am urcat pe bicicleta. Pentru prima data dupa 9 octombrie 2014. Si lucrurile au mers ca unse. Am ajuns in parc. Mi-am dat seama ca o sa fie o placere sa pedalez pe acolo! Nu exista metru patrat de alee sa nu fie ocupat de vreo persoana. M-am intalnit cu familia. Am descalecat si am stat la taclale. Multa vreme. Era soare, placut si in castanii de deasupra se tot auzea ceva trosnind. Nu stiu daca era vreo pasare, sau vreo veverita care rontaia ceva.

M-am hotarat sa testez de ce e in stare mana mea. Acolo, la intrare, era un mic deal.

Am incalecat bicicleta si am pornit, parasind aleea. Direct pe iarba, prin santuri si hartoape. La deal. Apoi, abrupt, la vale. Mai tare sau cu frana activa. Am si franat pe coborari, usurel. Mana rezista mai bine decat coafura. Eram multumit. Am urcat din nou acel delulet. Un grup de biciclisti erau asezati pe iarba, cu bicicletele trantite langa ei si beau bere.

Blocurile pe care le vedeam peste varfurile copacilor desfrunziti, pareau ca motaie. Niciun efort de imaginatie nu mi-a permis sa vad in ele vreo licarire divina. Dupa o vreme, am realizat ca ma oprisem. Am hotarat sa raman unde eram pana ma plictiseam si m-am considerat fericit ca puteam face asta. Ma gandema ca intr-un astfel de loc, daca as vrea, n-as putea ramane vreo cinci-sase zile, fara sa trezesc suspiciunea cuiva. Asta era diferenta intre natura artificiala si cea naturala. Pe munte, as fi putut ramane unde doream, cat vroiam. Asta-i meritul Naturii. E adevarat ca, daca e agresata, Natura reactioneaza crud si fara regrete, dar, pe de alta parte, este lipsita de orice perfidie, din moment ce atitudinea ei e aceeasi fata de oricine ar sacai-o. Probabil ca exista un mare numar de oameni care ar putea alege impartial intre Putin si Obama, dar numai Natura poate, cu o rece indiferenta, sa reduca la zero puterea oricarui om din toate timpurile. Forta ei este mult asupra atingerii corupatoare a acestei lumi si ea priveste de sus, cu absoluta impartialitate, din locul de judecata pe care si l-a stabilit departe, in infinit. Societatea bodogane mereu despre cinste si dreptate. Daca intr-adevar ar da importanta acestor lucruri, atunci ar face bine sa ucida zilnic cateva duzini de tirani si criminali si sa utilizeze hoiturile lor pentru a fertiliza numeroasele gradini de flori.

Mi-am dat seama ca gandurile-mi luasera o intorsatura grava. Si ca ma si plictisisem in acel loc. Asa ca am plecat. Am revenit la ai mei. Mama, infofolita bine, sedea pe o banca, la soare si se plangea de cat de frig e. Si tot bodoganea ca e prea dezbracata fetita. Dar nepotica n-o auzea. Isi vedea de jocurile ei. Nu-i era frig. Si nici somn. Treceau minutele, orele si somnul prezis refuza sa-si faca simtita prezenta.

Un pusti s-a asezat langa mama mea, pe banca, nu inainte de a o intreba daca poate sa se aseze. Celelate banci erau libere. Eu sprijineam bicicleta, doi metri mai incolo. S-a aplecat pustiul sub banca si a scos din maneca, unde-l tinea ascuns, un telefon. Apoi, odata ce l-a adus la lumina, sub banca, s-a ridicat si i-a aratat telefonul mamei mele si a intrebat-o daca e al ei telefonul, ca l-a gasit sub banca. "Aoleu!", reactioneaza mama mea si intinde mana spre telefon, asezandu-si ochelarii pe nas si zicand "stai sa ma uit". Pustiul spune: "e al meu". Mama continua: "stai, sa vad, poate e al baiatului, da-mi sa ma uit" si pune mana pe telefon. Pustiul trage de el, oleaca panicat: "Nu, e al meu, l-am scos din buzunar." Mama nu l-a intrebat: "si atunci de ce mi-ai zis ca era pe jos?". Cand si-a eliberat telefonul, pustiu a plecat. S-a intalnit cu un ciopor de alti pusti care erau la cativa metri mai incolo. "Ce-a zis, ma?", a intrebat unul. N-am auzit ce-a raspuns, dar au plecat toti in tacere. N-am inteles ce-a vrut sa faca!

Sedeam sprijinint de bicicleta si ma uitam la copiii care se jucau intr-un loc special amenajat. Langa mine, tatal unui baietel a aruncat in iarba un muc de tigara si apoi si-a luat copilul pe umeri. Din mucul aruncat in iarba, suvita de fum cladea forma unui dragon cu coada lunga ce se indrepta rapid spre stramosii sai, in eternitate.

Agale, am pornit spre casa. Eram multumit. Cotul nu m-a jenat deloc. Continua sa fie soare. Un motan bagabont motaia in gradina din fata blocului. Pe langa gardul viu din stanga, alerga o pisica tarcata cu un soarece in gura. Doar ce il prinsese. Din gura pisicii iesea doar coada soricelului si picioarele din spate, care tremurau spasmodic. O familie de vrabii ciripeau agitate intre crengutele gardului viu. Am urcat cu liftul si am intrat in casa. Bucataria arata la fel. Trebuia sa ma apuc sa spal vasele. Trebuia.

Niciodata nu mi-a placut acest cuvant: "trebuie".

Dar, ce sa-i faci? Lucrurile nu sunt niciodata cum am vrea noi sa fie. Asa ca "trebuie" sa le luam ca atare.

"Masina"

Rasfoind pozele postate de Irina cu actiunea de la Holbav a celor de la Free Miorita, in legatura cu proiectul lor Lumina pentru Romania, am ajuns si la imaginea asta. 

Si imediat mi-a sarit in ochi soba din aceasta camera.

Tiiii!!! Cati ani mi-am incalzit noptile geroase de iarna, la tara, in soba ca asta!

Fiind din "tabla", doar plinta era din fonta, nu merita denumirea de soba, la noi la tara, asa ca de fapt i se zicea "masina". "Masina de facut focul".

- "Muiere", mai zicea uneori bunicul meu de sub plapuma peste care torcea ghemuit si motanul, noaptea, inainte ca bunica sa stinga lumina, "mai baga si tu un lemn in masina sa tina foc peste noapte ca eu nu poci, ca ete, deranjez mâţu asta! Si sa nu tremuram la noapte ca se lasa ger, zic."

Soba in casa bunicilor mei a aparut abia in ultimii lor ani de viata/ani locuiti in acea casa.

Si totusi, ce bine era cand lemnul de stejar trosnea in foc si duduia "masina", chiar daca nu era "soba"!

Cand se lua curentul (si se lua des, la fiecare furtuna, la fiecare viscol, la fiecare vant puternic si dura zile pana se repara defectiunea), aprindeam mereu lampa. Nu mi se parea nimic ciudat sa stam la lumina lampii. Atunci, basmele, aceleasi singurele stiute si repetate mereu de bunicii mei, aveau alt farmec. Pareau mai autentice. Si desi bunica mea stia basme mai multe si le spunea cu vorbe mai alese, mie tot basmele spuse de bunicul meu imi placeau mai mult, ca erau povestite mai real, de parca ar fi fost o poveste traita de el insusi. Si cand mai trosnea cate-un lem in "masina", el facea mereu cate-o pauza, incluzand acest "element" in povestire.

Uneori, cand vedeam ca se lasa viscol aprig afara, ma uitam chioras spre bec... copil mic si prost, abia asteptam sa se ia curentul pentru a petrece noaptea de iarna asa cum imi placea cel mai mult. Pura intamplare sau nu, in toate noptile cand se lua curentul, bunica uita sa dea mâţele afara (sau poate considera si ea atunci ca vremea era prea cainoasa afara si d'aia le lasa inauntru, la caldura). Si asa fain se impletea torsul lor cu duduitul focului.

La cativa ani dupa ce nimeni nu mai locuia in casa de la tara si la ani buni de cand nu mai petrecusem zile intregi acolo, dupa ce in sfarsit fusese renovata (cat a trait bunicul meu si inainte de accidentul bunicii mele nu s-au gasit nici timp, nici bani, pentru aceasta operatiune), in toamna lui 2009, in cautarea copilariei pierdute fiind, probabil, am mers acolo si am petrecut o mana de zile, singur. A plouat fara oprire si bineinteles ca s-a luat curentul. Nu mai aveam gaz pentru lampa, probabil ca nici lampa nu mai era, nu mai stiu, dar aveam lumanari. Si un caiet studentesc la mine. Si la lumina lumanarii, ascultand rapaitul ploii pe tabla casei si bagand din cand in cand cate-un lemn in soba actuala si ascultand focul cum trosnea si gustand din cand in cand din paharul cu vin rosu si rece scos din butoi, am scris in acel caiet singurul jurnal cu care, dupa ce l-am publicat la un an distanta, am castigat un premiu: o vesta de puf Nahhany.

Deci, dati-mi o "masina de facut focul" sau o soba, lemne sa le sparg si sa aţâţ flacarile cu ele, un pix, un caiet, ceva d'ale gurii si vin la discretie si va asigur ca n-o sa-mi pese ca n-am curent, ca n-am semnal la telefon, ca nu pot sa intru pe internet si sa povestesc ce fain e sa nu am curent dar sa ascult focul in soba cum trosneste... 

Irina, sau mai bine zis Illonna in amintirea vremurilor trecute, iti multumesc!

Pledoarie pentru prezent

Atât de multe momente în viața mea când am auzit oameni exclamând melancolici "ce vremuri!", în urma depanării de amintiri plăcute. Atât de multe momente în care eu însumi am exclamat așa și încă mult mai multe momente în care, în compania lui Nenea Iancu fiind, melancolia punea stăpânire pe mine la amintirea a "ce frumos era pe atunci, iar acum nu mai este!". 

Dar de fiecare data, și eu și oricine a exclamat așa, pierdeam un lucru din vedere. Că acel "odată" când "totul era minunat", a fost la un moment dat prezent. A fost la un moment dat "Azi". Și că cel mai probabil în acel prezent de atunci, noi ne gândeam melancolici la alte vremuri și mai "de demult, când totul era minunat, iar pe atunci nu mai era cum fusese". Tot la fel, prezentul de acum, pe care poate uneori îl ingnorăm în favoarea melancoliei pentru "vremurile de odinioară", peste ani, zeci de ani, va deveni un prilej de dulce aducere aminte. 

Și-atunci, mă întreb: de ce să mă bucur despre cât sunt de frumoase toate pe acum, abia peste ani? De ce să nu mă bucur chiar acum, de ceea ce e acum? N-am niciun motiv să n-o fac. 

Astfel, dragii mei, vă spun că mă bucur nespus de vremurile pe care tocmai le trăiesc, că iau ce e cel mai bun din tot ce mă înconjoară (la fel cum în melancolia despre vremurile "de atunci" ne amintim doar ce era frumos) și că cel mai plăcut lucru pentru mine nu este nici "ceea ce a fost și nu mai este" și nici "ceea ce este posibil să fie vreodată": ci ceea ce este, acum. 

Și mă străduiesc să fac ce-mi place, pentru că și acum și în viitor să pot spune cu aceeași bucurie: "Ce vremuri (minunate)! Ce lucruri frumoase fac și ce întâmplări plăcute îmi apar în cale!" 

Remediu impotriva senzatiei de nimicnicie (Anathema)

Ca orice om, probabil (sau poate nu), am momentele mele cand totul mi se pare atat de marunt! Nimicnicie totala. Cand privesc lumea si nimic grandios nu vad in ea. Cand viata imi pare complet lipsita de culoare, de maretie. Cand toti si toate imi par a fi precum niste biete insecte pe care le strivesti doar pentru ca ti-au trecut prin fata.

Cand ma trezesc dimineata si golul din mine evadeaza si cuprinde intreaga lume. Cand as putea sa fac multe, dar nu fac nimic pentru ca totul mi se pare lipsit de importanta.

Cand Hemingway a fost doar un alcoolic trist, un vanator cu sange rece si-un sinucigas, cand un tablou al lui da Vinci e doar o carpa pe care se asterne praful, cand mersul pe munte e doar un moft al omului modern, care incearca cumva sa evadeze din nimicnicia lui. 

Da, cand pana si muntele nu mai e in stare sa ma scoata din starea asta.

Cand merg pe munte si sunt la fel de rece, ca si el. Cand privesc cerul si ma gandesc la cat de neinsemnati suntem.

Cand ma apuc sa scriu si nu-mi mai gasesc cuvintele, ori daca le gasesc, le arunc, pentru ca nu le mai vad niciun sens. Nimanui nu-i pasa...

Cand ma gandesc nu ca "pamant suntem, in pamant ne vom intoarce", ci ca din noroi ne-am nascut, mocirla suntem si acolo ne vom intoarce. Bunica mea a fost inmormantata pe vreme ploioasa, cand noroiul a cuprins totul, pe marginea gropii nu putea sa stea nimeni iar sicriul a fost ingropat in mlastina, ca a fost imposibil sa se mentina o groapa in pamant care sa nu se umple cu apa. Iar groapa aia sapata in namol, numai groapa nu era. 

In alta parte, un alai de nunta. Mireasa mergea la pas, pe jos, pentru a indeplini obiceiurile traditionale, privind nauca la toate sfaturile pe care babele pricepute i le dadeau, iar rochia alba, ieftina, atarna greu pe ea, plina de noroi pana mai sus de genunche. Ca si cum noroiul ar fi vrut sa inghita pana si ideea de puritate. Sau, mai degraba, ca si cum ar fi vrut sa spuna ca nimic pur nu exista pe lumea asta.

Ei bine, si atunci cand treceam prin astfel de momente, stiam care e antidotul. Lasam o vreme aceste ganduri sa ma domine, pentru a vedea ce ganduri imi trec prin minte in astfel de clipe, pentru ca eram constient ca fiecare stare are rostul ei si stiam ca sunt unele lucruri pe care nu le putem intelege cand suntem convinsi de minunatia lumii si apoi, cand lucrurile pareau sa deraieze, imi luam antidotul. Era vorba de doua melodii si alegeam una din ele, oricare, la alegere, si o ascultam obsesiv pana cand redeveneam constient de grandoarea lumii, de maretia ei si faceam asta pentru ca sunt om si nu vreau si nici nu pot uita cine suntem.

Si-acum, din vara asta, a aparut o a treia melodie, cu acelasi efect benefic si motivant. Ascultand-o, sunt mai constient ca oricand de maretia omului, de Divinul din el si de grandoarea fiecarei clipe.

"and we tried

and we failed

..."

Da, incercam si esuam dar... mergem inainte. Cum? Iubind. Iubind tot ce am trait, tot ceea ce am cunoscut si ne-a facut ceea ce suntem, precum si tot ceea ce suntem si ceea ce este. Si, bineinteles, sperand. La ce? Fiecare cu ale lui.

Eu, personal, sper sa reusesc sa devin Omul care vreau sa fiu...

O lumina in noapte (pe Valea Brateiului)

Mergand pe drumul ala forestier, inaintand prin intuneric cu bocancii scrasnind prin pietrisul drumului si fluierand si strigand la fiecare cot al drumului, ca doar eram prin paradisul ursilor, prin minte-mi umbla melodia celor de la Anathema, cea de mai sus. Intunericul se rostogolea bolovanos peste noi, precum sunetele acestei melodii. Era o noapte neagra, cu cer spuzit de stele dar fara luna. Spargeam cu raza frontalelor intunericul si mergeam inainte, mereu intrebandu-ne cum va fi, dar convinsi ca o vom scoate cumva la capat. Ca doar de aceea alesesem varianta asta, din altele posibile. Parea cea mai rezonabila.

Nu eram rataciti. Ratacit esti cand habar nu ai unde te afli si incotro s-o apuci. Iar noi, desi nu eram pe unde intentionasem cand plecasem la drum si nu eram pe niciun traseu marcat si pe nicio varianta de poteca ce ar fi putut avea continuitate pana unde ne lasasem masina, totusi stiam foarte bine unde suntem si eram acolo pentru ca varianta asta o alesesem noi. Cand trecusem dimineata prin vant si ger pe culmea muntelui Bucsa, niste brazi la marginea padurii, in stanga, spre Valea Bratei, ne atrasesera atentia ca un loc numa' bun de pus hamacul. Si zgaindu-ne la brazii aia si la iarba moale dintre ei, am observat ca pe firul vaii era un drum forestier. Habar nu aveam noi, atunci, ca pe acolo ne va prinde intunericul, caci planul nostru era sa ajungem la barajul Bolboci prin cu totul alta parte. Dar cand apusul a stins soarele si amurgul ne-a lasat fara umbre, am descoperit ca din drumul forestier de pe vale Bratei, din apropierea Cantonului Bratei, nu putem urma traseul cruce rosie spre baraj datorita defrisarilor care au distrus poteca si copacii cu marcaje. Si cum n-am avut curaj sa ne avantam si sa orbecaim prin padure, noaptea, printr-o zona necunoscuta (intrarea in traseu era imposibil de gasit, nu exista decat primul marcaj, dar nicio poteca ce ar fi putut indica directia de mers), am decis sa mergem pe drumul forestier de pe Valea Bratei cu prelungire pe Paraul Strungulita, pana cand drumul se va incheia in padure cum ne informa harta, iar apoi s-o tinem de-a dreptul prin padure, urmand eventual firul vaii, pana in culmea muntelui Bucsa. Si de acolo, pe drumul cunoscut, înapoi la Padina unde ne aştepta masina. Toate bune si frumoase, numai ca pe harta noastra, cea noua, drumul forestier se termina mult mai repede decat in realitate (pe harta veche e mentionat drumul pana la intersectia cu paraul ce urmeaza dupa Duda Mare, pe harta noua drumul se incheie mult inainte de Duda Mare), iar noi neavand si harta veche, cand s-a terminat drumul am crezut ca suntem mult mai in spate decat eram in realitate, fapt ce ne-a facut sa iesim in cu totul alt loc decat cel intentionat.

Deci nu eram rataciti. Dar nici pe unde ar fi trebuit sa fim nu eram. Si era deja intuneric si mergeam pe drumul ala asteptand sa se termine si sa vedem cum vom inainta prin padure, fara poteca, spre culme. Pustiul si linistea ne inconjurau din toate partile. Nu se auzea nimic in afara de scrasnitul bocancilor nostri pe pietris si susurul apei... si de fluieratul si strigatele sperietorului de ursi. 

Mergeam si luminam drumul cu frontala si-mi mirosea a mancare. A mancare gatita la foc. "Vrabia malai viseaza", ma gandeam eu. Mergeam si incepusem sa ma inclazesc cu geaca de puf pe mine si iar imi veneau pe la nas adieri de mancare gatita. La un moment dat am dat glas inchipuirilor mele olfactive si am ramas suprins sa aflu ca si altii visau acelasi malai. Si apoi miros de fum. Ne apropiam de capatul forestierului antic care disparea in padure, in mijlocul pustietatilor, iar mie imi mirosea a mancare calda si a fum. Dar in curand, mirosul a devenit o certitudine. Nu mai era inchipuire. 

Si cum mergeam noi asa, dintr-o data apare in calea noastra, dupa o curba a drumului, printre copaci, o lumina. O lumina de foc. Si deja in urechile mele se prevaleau apocaliptic, peste mine, sunetele melodiei amintite mai sus, acelea cu incepere de la minutul 5:00 incolo. Si cand ne-am apropiat, cativa caini au dat semnalul si apoi am auzit strigate si haulituri de intampinare. Apropiindu-ne, am vazut ca era o intreaga tabara amenajata acolo. Carute cu cai, foc, acoperis improvizat, un vagon de pe vremea razboiului, fara geamuri si vreo 7-8 barbati, ce puteau fi toti tigani, sau un amestec intre tigani, tarani si ciobani. Intunericul nu m-a ajutat prea mult. Toti zdraveni, imbracati in haine jerpelite si murdare. Taietori de lemne, ca pe tot drumul forestier erau afise cu "Acces interzis! Parchet in lucru cu funicularu". Initial au crezut ca suntem "de-ai lor", si-au potolit cainii, dar cand le-am dat binete si dupa ce ne-au salutat si ei, mare minune li s-o fi parut aparitia noastra pe acolo. Evident ca nu trecuse nimeni pe drumul ala, in directia aia, sub forma de turist. N-aveai ce cauta pe acolo, nu exista nicio poteca care sa duca undeva. Si mai ales noaptea. "La ora asta?!".

Cainii latrau, tiganii taietori de lemne s-au strans in jurul nostru, iar mie imi era o sete teribila.

Am vorbit despre drum. Le-am spus unde intentionam sa ajungem, ei ne-au zis ca nu se poate asa ceva. Dar sa ramanem acolo, la ei, sa dormim acolo. Unul din ei, mai sfatos, ne-a dat cateva indicatii, dar insista sa ramanem acolo, peste noapte. Puteam sa dormim in vagonul ala, ca nu doarme nimeni acolo. Unde sa va duceti acum, noaptea? N-aveti cum trece. Nu va e frica? Mai aveti si fete cu voi. Sa stii ca s-au intamplat multe pe aici. "Sefu, nu te supara ca-ti zic, da io zic sa nu mergeti, sa stati aici. Ca s-a intamplat multe pe aici. Nu va e frica?"

Mie imi era foarte sete. Si, nu stiu de ce, dar am impresia ca sentimentul nostru general era ca ne-ar fost mai frica sa ramanem, decat sa continuam. Dupa lungi parlamentari, in care ei incercau sa ne convinga ca nu avem cum sa ajungem pe culme si in timpul carora eu am introdus cateva informatii fictive cum ca am vorbit cu salvamontistul X, care stie unde suntem si ne asteapta si ne-a zis ca o sa ne descurcam, am pornit la drum.

In spate, am auzit vocea tanguitoare a unuia mai tanar, dintre ei:

- Baaa, baaaa... se tanguia el adresandu-i-se celui ce parea sefu' lor. Baaaa, trebuia sa le zici sa ramana. Unde pleaca asa in noapte? Trebuia sa le zici sa ramana aici.

- Da' lasa-i, ma, a replicat celalat, ce vrei, sa obligi oamenii?! Daca ei nu vor!

Mergeam inainte pe drum, speriam cu frontala intunericul inaintea mea si gluga pufoaicei imi juca feste. Fosnea si-mi tot parea ca se aude ceva in spate. Si unde pana atunci privisem doar inainte, acum, din cand in cand, mai priveam si inapoi. Si continua sa-mi fie sete. Am facut un scurt popas si am baut apa. Apoi drumul a disparut si a inceput inotatul prin padure spre culmea mult dorita. Si dupa cateva peripetii am ajuns pe culme, dar am descoperit repede ca nu era culmea noastra. Si cand am gasit un stalp de marcaj si nu era marcajul de pe culmea Bucsa si nici vreun marcaj care sa se regaseasca pe undeva pe harta, ne-am intrebat cu toata sinceritatea: "unde naiba suntem?" Si incepea sa devina atat de posibil ca dimineata de luni sa ne gaseasca balaurind pe munte...

Luminile localitatilor de pe culoarul Rucar-Bran si cele de la Statia Meteo de pe vf. Omu ne-au cam lamurit, insa. Iesisem pe muchia Tataru, adica muchia din drepta noastra, nu aia din fata, spre care credeam ca ne indreptam. Si ne uitam spre creasta Bucegilor si nu intelegeam de ce nu straluceste nicio lumina nici la Releul Costila, nici la Babele si nici la Miorita. Si am ajuns in saua Strungulita fara sa mai urcam si varful Bucsa. Si ne-am bucurat ca era asa. Saua Strunga era la o aruncatura de bat.

Nicio clipa oamenii aia cu care ne-am intalnit nu ne-au dat motive sa fim suspiciosi. Au vorbit respectuos, atat cat puteau ei, ne-au dat sfaturi si, cel mai probabil, au fost tot timpul bineintentionati, desi cam insistenti cu ramasul nostru peste noapte acolo, la ei. Si ma gandeam ce efecte are asupra omului trecerea prin viata si ciocnirea de fel de fel de oameni. Cand eram flacau la tara si noaptea ma mai prindea pe camp, daca vedeam un foc in departare mergeam spre el atras ca fluturele de lumina sa caut adapost, caldura, informatii si poate chiar hrana si nicio clipa nu mergeam cu grija ca as putea da de vreun ticalos. Cand mi-am inceput ucenicia in ale muntilor si ma prindea noaptea, orice lumina vazuta in departare ma atragea intr-acolo. Cand am inceput sa merg si iarna, asemenea. Inghetat si rebegit, cand vedeam o lumina ma gandeam la semeni si o vedeam salvatoare.

Si-n vreme ce eram pe creasta si stinsesem o clipa frontalele si vedeam cerul senin si plin de miliarde de stele, cu Calea Lactee conturata ca-n imaginile de pe net, ma gandeam ca mi-ar placea sa recapat acea incredere din trecut in oameni, in semeni, astfel incat atunci cand, noaptea, voi vedea o lumina in departare, sa ma bucur, nu sa ma ingrijorez.

Sub dus fiind, in seara aia, lasam apa calda sa curga pe mine si ma gandeam ca e prima data de cand merg pe munte, cand duminica ma intorc prea tarziu din traseu pentru a mai ajunge acasa si urma sa plecam a doua zi, luni dimineata, spre capitala. Si ma bucuram ca nu ma chinuiam acum pe un scaun in masina in drumul spre casa, ci ca eram sub dus iar un pat cald si curat ma astepta la cativa metri distanta.

Apa calda se scurgea peste trupul meu obosit si lua cu ea totul, toate nevoile mele, de a gandi, de a povesti, de a scrie, precum şi multe altele. Lua cu ea totul si le ducea prin scurgere.

Ramanea doar starea aia placuta de trup obosit ce urmeaza sa se odihneasca.

Si gandul: oare ce-or fi zis oamenii aia in urma aparitiei noastre pe acolo si inca la acea ora?!

Amintiri din copilarie cu miros de paine calda

Am prajit niste felii de paine pentru a asterne peste ele un strat de unt si altul de dulceata de cirese, de la mama, pentru ca apoi sa le devorez si cum asteptam eu sa se prajeasca feliile, m-am aplecat putin deasupra prajitorului. Din aparat ieseau valuri de caldura cu miros de paine calda, de coaja de paine uscata si mi-am amintit de serile cand bunica cocea paine in cuptorul sobei din casa. Doamne, ce bine mai mirosea! Si cum scotea prima paine dolofana si o invelea intr-un stergar, abia asteptam sa se mai raceasca sa pot sa mananc din ea. Mancam paine proaspata, goala, pana ma saturam iar la masa nu mai aveam pofta de mancare. Mirosea asa de bine si era asa buna, cu coaja moale si miezul alb si gustos, incat pana si matzele paraseau locul lor de leneveala dintre lemnele chitite sub soba si se indreptau pofticioase spre locul unde fusese asezata painea, intinzandu-se a lene, asa, din mers, lasand, pe rand, cate unul din picioarele din spate in urma, cu gherutele raschirate si labuta intoarsa in sus. Apoi, dezmeticite, prindeau viata si se agitau vioaie pe langa noi, mieunand scurt, din cand in cand. Era asa buna painea aia, ca pana si matzele o mancau goala si atunci cand capatau cate o bucatica de miez alb, torceau de placere in vreme ce devorau bucata.

Lumina incandescenta a prajitorului de paine mi-a amintit de jarul din soba. Imi placea (si inca imi place), sa privesc in foc. Sedeam in fata sobei si priveam in foc, simtind obrajii cum imi ardeau incinsi de caldura ce evada din soba. Imi placea si sa urmaresc pe tavan, noaptea, jocul luminii flacarilor care iesea prin tuturigile sobei si apoi se proiecta pe tavan. O lumina jucausa si neastamparata care, impreuna cu trosnetul lemnelor si duduitul sobei, iti dadea senzatia de bine, de placut, de camin, de cald, indiferent de vifornita de afara. Sedeam intins pe spate, in pat, cu mainile scoase de sub plapuma si asezate peste ea si priveam lumina flacarilor din tavan. Si povesti stiute doar de mine inchipuiam eu acolo, printre torsul martanului si sforaitul bunicului din celalat pat, toate cu aventuri prin paduri, pe munti si cu dormit afara, langa foc. Iar matzele, cand erau uitate in casa peste noapte sau cand vifornita era prea aspra afara pentru a le mai scoate bunicii din casa, dupa ce se saturau de dogoarea sobei, se indepartau de ea si se urcau in pat si se asezau sa doarma pe noi, peste plapuma. Si daca niciuna nu ma alegea si pe mine drept saltea, ma duceam si o culegeam eu si o asezam pe plapuma, peste mine si o mangaiam pana cand se linistea si incepea sa toarca si-i simteam parul cum se electriza sub palma mea. Si era bine si adormeam linistit, iar matza continua sa toarca pana cand adormea si ea. Si atunci tacea. Iar daca te intorceai sau te miscai si o trezeai, isi relua torsul, fara insa a-si schimba pozitia. O auzeai torcand si asta era singurul semn ca ai trezit-o din somn. Torcea pana adormea din nou si adormeai si tu.

Si mi-am amintit de o vacanta de primavara, care fusese inainte de Pastele din acel an. Era pe vremea cand anul scolar era impartit in trimestre iar vacanta de primavara, de doua saptamani, era prin martie. Inca mai era zapada si abia asteptam sa fac focul in soba. Ziua era soare si placut. Oamenii nu mergeau la camp, ca nu aveau ce sa faca, fiind inca zapada, asa ca isi faceau de lucru prin ograda. Maturau curtile, mai bateau cate un cui in gard pe unde acesta se darapanase, mai injurau porcul sau calul sau cainele pe care tocmai il calcasera pe coada, ca le sedea in picioare, ori strangeau gunoiul si-i dadeau foc si mirosea a fum in toata mahalaua. Pareau mereu grabiti si cand se intalneau pe drum se opreau si vorbeau si povesteau dand mereu senzatia ca erau gata de plecare, sa mearga la treburile lor. Nu se asezau domol, la vorba. Nu era vreme.
Eu eram cu iedutii prin gradina. Sedeam cu ei in saivan, unde mirosea a capra si a fan. Caprele erau plecate la camp, iar iedutii, mici fiind ramaneau singuri, ziua. Si-i incalzea soarele si aveau chef de joaca. Toti iedutii, dintotdeauna, au avut o pasiune pentru sireturile mele. Orice fel de incaltaminte aveam, daca aveau sireturi erau bune de ros. Aia mai mari se zbenguiau si sareau si topaiau si se impungeau cat era ziulica de mare. Imi placea sa stau ciucit in mijlocul lor si sa nu fac nimic. Iar iedutii veneau si sareau pe mine, apoi coborau, imi pasteau parul, ma ciuguleau de urechi si apoi iar sareau pe mine si topaiau. Ma foloseau pe post de bustean pe care sa se joace. Mai prindeam cate unul si-l pupam pe botic. Alteori stateam intins pe jos, pe spate si iedutii veneau si se urcau pe mine si veneau si imi rodeau nasul. Iar seara de seara, cand auzeau caprele ca veneau de la camp, incepeau o harmalaie de nedescris si fugeau si se strangeau toti in fata portii si asteptau sa se deschida si sa apara mamicile lor si sa suga. Din graba, unii mai nimereau pe la alta mamica si aceasta ii taxa imediat cu cate-un sut sau lovindu-i cu capul. Dupa cateva minute, insa, se aseza linistea. Iedutii sugeau toti ca disperatii, izbind cu botul in tatzele caprelor ca sa le dea mai mult lapte si scoteau niste sunete infundate de satisfactie, iar caprele rumegau linistite, acum ca-si regasisera plozii.
Zi de zi ma jucam cu ei. Uneori impreuna cu fratele meu, alteori singur. Sedeam acolo si singur, fara sa ma vada nimeni, fara sa vada nimeni ce fac eu, fara sa intentionez sa povestesc cuiva ce fac eu. Traiam clipa facand parte din ea. Si-mi placea. Si tare mai radeam de iedutii aia. Le-am pus si nume. 
Si asa am petrecut cele doua saptamani de vacanta, in mare parte jucandu-ma cu iedutii. Ii lasam sa se urce pe mine, imi placea sa-i vad fugind si radeam de ma prapadeam cand cate unul mai viteaz sarea in sus si facea pe tapul fioros.

Apoi, la cateva saptamani dupa au venit si Pastele si ne-am dus iar la tara. Prima mea grija cand am ajuns, a fost sa ma duc sa vad iezii. Dar mai inainte trebuia sa intru in casa si sa ma schimb. Si am vazut capetele a doi ieduti, asezate intr-un lighean, langa soba. Nu era prima data cand vedeam asa ceva. Eram obisnuit. Astfel de lucruri le-au vazut toti cei care au bunici la tara, toti cei care traiesc la tara. In zona bunicilor mei era si un obicei ciudat, acela ca femeile nu trebuie sa taie ceva. Pasari, animale. Nu. E pacat. Vedeai femei care n-aveau barbat sau al caror barbat era plecat la munca, cum ieseau cu pasarea in drum si asteptau sa treaca un barbat si-i dadeau sa le taie si lor pasarea. Si ala se executa imediat, dovedindu-si barbatia. N-am inteles niciodata de ce era pacat sa taie pasari o femeie, dar nu era pacat sa taie pasari un copil de 12 ani, daca era baiat. Si acum imi amintesc cat am patimit o biata rata pana am taiat-o, cand eram mic si mi-a dat-o o vecina sa i-o tai, ca era pacat s-o taie ea. Si eu eram mandru ca eram considera barbat.
In fine.
Eram obisnuit cu multe, iar capetele acelor ieduti nu m-au impresionat prea mult. Bineinteles ca mi-a fost mila de ei, dar nu chiar atat de mult. Insa, nu stiu de ce, probabil pentru ca eram constient de faptul ca pot impresiona prin inocenta mea si voind probabil sa vad efectul (sau poate chiar de mila – nu pot sustine exact ca stiu adevaratul motiv, caci este mult de atunci – aveam in jur de 10-12 ani, dar ceea ce stiu cu adevarat este ca un copil este cu mult mai inteligent decat crede un adult si ca ii poate prosti foarte usor pe adulti, bazandu-se doar pe faptul ca cei mari il cred nestiutor), m-am asezat jos, langa capetele de ieduti si am inceput sa vorbesc cu ele. Numisem unul din iezii taiati Pâciu. Si vorbeam cu el: „Pâciule, ma auzi? Uita-te la mine? Ma vezi?” si luam capul de urechi ori de cornite si ma uitam la el. „Hai, nu vii cu mine sa ne jucam?” Si tot asa. Si asa m-a gasit bunica mea cand a intrat in camera si a fost atat de socata, de impresionata, incat a inceput sa planga. Si imi amintesc ca de atunci si pana ce am crescut noi mari, nu am mai vazut capete de iezi prin casa si nu am mai fost pusi sa taiem pui sau pasari, chiar daca, la inceput eu vroiam, fiind obisnuit si crezand ca asa imi dovedeam barbatia...

Feliile de paine au sarit din prajitorul de paine, speriindu-ma si trezindu-ma din amintiri.
Painea prajita cu unt si cu dulceata de visine a fost delicioasa.

Moarte in dupa-amiaza

Cand a sunat alarma de la telefon, habar nu aveam ce se intampla cu mine. Nu prea intelegeam multe din cele din jur. Afara era lumina, dar geamul izolat fonic nu lasa zgomotul zilei deja incepute sa patrunda pana la mine. Dupa ce am amanat alarma m-am intins pe spate si m-am uitat in tavan. Si din nou, aceeasi senzatie de gol interior, de pustiu, m-a cuprins. Asteptam sa se umple cu ceva... si ma apasa asa, o senzatie, ca ceva s-a intamplat si trebuiue sa-mi amintesc ce. Spatele zdrelit bine in robinetul de la cada, in vreme ce ma luptam cu spalatul covorasului de baie, ma chinuia. Si in vreme ce somnul ma cuprindea, mi-am amintit. Ochii mi s-au deschis brusc si in interior am simtit cum golul ala se extinde si doare ca o bula de aer pe care ai inghitit-o din greseala. M-am intors pe o parte si am luat pozitia fetusului. As fi vrut sa nu-mi aduc aminte. Si sa nu-mi amintesc ceea ce proaspata amintire imi aducea aminte. Dar poate ca are un sens, sau un scop, amintirea asta. Prea s-a potrivit ca eu sa fiu martor al mortii. Cateva secunde mai devreme sau mai tarziu de m-as fi urnit din loc si n-as fi vazut nimic.

Intors pe-o parte, spatele nu ma mai durea. Capul greu imi amintea ca in lipsa de Spiritul Austriei, ceaiul negru cu rom Havana Club Anejo Especial poate fi un bun surogat pentru jagertee.

In vreme ce-mi adunam gandurile, alarma de la telefon m-a anuntat ca au mai trecut zece minute de leneveala in pat. Am amanat-o iar si, in aceeasi pozitie, am inceput sa rememorez intamplarea.

Desi altele imi erau planurile initiale pentru dupa-amiaza de ieri, intr-un final s-a potrivit cu o neasteptata bauta la terasa Argentine, din centrul vechi. La terasa fiind, cu un Edelweiss in mana, am observat ca, ametit cum sunt, mi-am uitat telefonul la magazin. Am sunat-o pe colega mea si am rugat-o sa ma anunte cand pleaca de la magazin, sa ne intalnim undeva pe drum si sa-mi dea telefonul.

Dand pe gat lichidul nefiltrat si rece, mi-am amintit o intamplare haioasa care tot acolo s-a petrecut, in partea cu restaurantul, nu cu mult timp in urma. O persoana din cele cu care eram la masa comandase inital o bere Silva, iar cand am aparut eu, evident, am comandat o nefiltrata Edelweiss (o bere pe care o recomand oricand). Gustand si vazand ca-i place, cand a comandat al doilea rand, a cerut la randul ei o bere Edelweiss. Barmanul, privind-o, i-a zis: "in sfarsit, te-ai hotarat sa-ti iei si tu o bere!". Flacaul a avut o bila alba din partea mea.

Vorba multa, saracia omului, si fara sa-mi dau seama timpul a trecut si colega mea m-a sunat pe numarul de pe care o sunasem eu, sa-mi spuna ca pleaca de la magazin. Am stabilit un loc de intalnire, am mai dat pe gat o gura de bere si am pornit voiniceste intr-acolo. Din mers mi-am pus castile pe urechi si am pornit muzica. Cand am iesit de la terasa si am cotit dreapta, am vazut, printre gramada de masini parcate, patru tineri care se jucau cu o minge. Si cand m-am apropiat de ei, intre o masina parcata langa ei si zidul unei case, s-au auzit niste zgomote specifice unei batai intre pisici. Unul din flacai, care mersese sa ia mingea ce le sarise acolo, a exclamat "bai, se bat doua pisici" si s-a indreptat spre locul cu pricina. Din mers, m-am abatut si eu spre trotuar. Pisicile, un motan mai mare si unul mai mic, erau in valtoarea bataliei. Cand flacaul cu mingea s-a indreptat spre ele si am aparut si eu, motanul cel mare a intrerupt batalia, l-a lasat pe celalat mai mic, pe care il pusese jos si a fugit. Totul, de la primul semnal al bataliei intre pisici si pana cand a fugit motanul acela, a durat mai putin de patru secunde. Rezultatul, insa, m-a socat. Socat a ramas si flacaul celalat, cu mingea in mana. Motanul mai mic, in urma bataii, se zbatea ca si cum l-ar fi calcat o masina pe cap. S-a zbatut, s-a tarat putin si mi-am dat seama ca el se afla deja in ghearele mortii. Flacaul acela, cu mingea in mana, a exclamat: "Bai, a omorat-o! O pisica a omorat alta pisica!".

Mie mi s-a ridicat parul pe ceafa si pe spate. M-am oprit si priveam scena. Pisoiul continua sa se zbata si era evident ca e pe moarte, ca alea sunt ultimele lui clipe. Capul il avea fixat pe asfalt si doar cu picioarele din spate isi mai arunca corpul in sus. Deschidea gura dar era evident ca nu mai poate sa traga oxigen. Ochii larg deschisi se uitau spre mine, dar nu mai vedeau nimic. Am vazut valul mortii cum i-a cuprins. Pisoiul continua sa se zbata, flacaii se indemnau unul pe altul sa nu se mai uite, iar eu am ramas inlemnit si-l priveam cum moare.

Cei de la Black Label Society imi spuneau in casti:

"My spirit is bent and there's blood on my hands

The more I'm down, the less I understand

Once so found, now so lost

I ask no questions, it's just one more bridge to cross"

Si nu puteam sa inteleg, cum naiba a fost posibil asa ceva? Cum a putut o pisica sa omoare alta pisica si inca in mai putin de patru secunde? Ce i-a facut, de i-a luat dintr-o data toate cele noua vieti legendare? E drept ca acesta, care murea, era mai mic, inclusiv de varsta, nu cred sa fi avut mai mult de 8-9 luni, insa tot mi s-a parut neverosimil sa poata fi ucis atat de repede, de alta pisica. Si ce au avut de impartit, de ce celalat a dorit sa-l omoare? Si cum de a reusit, atat de repede? Priveam si nu-mi venea sa cred. Iar agonia pisoiului se apropia de final, moartea punea stapanire pe el. Priveam impietrit.

Si mi-am amintit cat de greu moare o pisica. 

Bunicul meu a avut porumbei acasa de cand eram eu mic. Si intr-o zi a vazut motanul nostru urcat pe satra in podul careia erau porumbeii. Se plimba pe acolo, motanul. Aveam in jur de 10 ani pe atunci si erau si parintii mei la tara. Era motanul nostru favorit, al meu si al fratelui meu, iar babele din sat cand veneau pe la bunica si ne vedeau cum dormeam cu el in brate, sau cum venea si se alinta pe langa noi, ne scuipau sa nu ne deoache, ca prea bine ne intelegeam cu acel motan. Era cel mai iubit animal al nostru. 

Vazandu-l pe satra, bunicul a tras concluzia ca motanul nostru ii mananca porumbeii care ii tot dispareau si se imputinau. L-a cheamat si motanul a venit incet, alintandu-se, spre el. Bunicul a intins mana sa-l dea jos, iar motanul se mangaia de mana lui, se alinta. Era vara, toti eram in curte. Bunicul l-a luat in brate, l-a strans bine de picioarele din spate si fara de veste l-a izbit cu toata puterea de un gard de ciment. Fara sa stie daca s-a atins de vreun porumbel, fara vreo speranta ca astfel sa aiba porumbei de azi inainte, pentru ca erau destui motani in sat si bineinteles fara mila (desi motanul ii era drag) si fara sa se gandeasca ca noi, copii mici, eram la cativa pasi de el. Nu am putut nici o clipa sa inteleg de ce a facut asta. De ce, persoana la care tineam mai mult ca la tatal meu, imi ucidea tot ceea ce era mai frumos pentru mine acolo, singurul meu prieten de joaca adevarat?

Am sarit amandoi in picioare, am tipat mai rau decat daca am fi fost bagati in ulei incins si am inceput sa plangem si sa-i zicem sa-l lase in pace. Dar motanul nu a murit din acea lovitura. Insa nici bunicul meu nu s-a oprit. Timp de cinci minute, in fata noastra care tipam cu lacrimi in ochi sa-l lase, l-a lovit cu capul de acel gard. L-a calcat pe cap. L-a lovit cu o lopata... dar parca era surd. Parea ca nici pe noi nu ne aude, nici pe mama mea, fata lui, care ii zicea sa-l lase ca plangem noi. Dupa vreo cinci minute, probabil ca a obosit, s-a oprit. Nu o sa pot uita niciodata felul in care arata motanul meu drag, dupa. Insa, atata timp cat eu nu sunt capabil sa fac miracole, cred in ele. Iar atunci, probail ca am vazut un miracol. Dupa toate loviturile pe care le-a primit, motanul inca mai misca. Lipit de pamant, naucit, s-a echilibrat cum a putut el mai bine si, lipit cu burta de pamant, respirand greu, sacadat, privea cu ochii mari, fix, in fata. Desi nu mai putea nici sa miste capul, desi nu putea sa gandeasca, in privirea lui s-a vazut cea mai mare lipsa de a putea intelege „DE CE?” Nu facuse nimic, in jurul lui erau doar persoanele care erau totul pentru el si tocmai ele sa-i faca asta. Ochii lui priveau fix inainte, dar se vedea ca incearca sa ne vada pe toti. Probabil ca el nu se intreba „DE CE?”, pentru ca nu putea sa gandeasca. Insa tot ceea ce vroia el era sa scape de acolo. Brusc, s-a trezit in mijlocul dusmanilor. Si ma gandeam cu durere in suflet ca eu i-am aratat bunicului meu motanul pe satra. 

Dupa cateva clipe, a facut cativa pasi si a ramas iar lipit de pamant. Poarta era deschisa, asa ca s-a strecurat afara. A mai ramas in drum, a ajuns in fata gardului de peste drum. Acolo a stat vreo 10 minute. Am fost atat de ingrozit, incat nici nu am avut curaj sa ma apropii de el, sa vad ce are, si plangeam in continuare. Bunicul meu s-a mai inmuiat si ne-a zis. „Lasa-l ma, ca nu moare. Dar nici nu mai calca pe aici!” 

Motanul a sarit, cu un ultim efort pe gardul vecin, a cazut in partea cealalta si nu l-am mai vazut de atunci. Seara m-am uitat peste gard in gradina vecinului, sa vad daca nu cumva o fi murit pe acolo. Nu l-am mai vazut. Dar cum lucruri bune se intampla, peste un an l-am vazut in poarta unei vecine, statea la picioarele ei. La doua case distanta de noi, peste drum. M-am bucurat de parca as fi vazut un prieten care de 10 ani era dat disparut in razboi. L-am chemat si vecina ne-a spus ca e la ea de vreun an. Si, culmea, cand l-am chemat, ca un catel, motanul a venit la picioarele noastre. A doua zi a venit acasa. Era mult mai salbatic, se folosea de gheare ca un animal de prada; era mai morocanos, mai independent si mai „cu ochii in patru”. Nu mai era acelasi motan lipsit de griji, care fusese inainte. Reactiona mult mai greu la mangaierile noastre; parea mai batran si era plini de cicatrici. Dar eram fericit ca traieste.

Si ma gandesc eu acum: daca un taran in putere n-a reusit timp de cinci minute de incercari asidue sa omoare un motan, cum a reusit motanul de aseara sa omoare pisoiul ala in mai putin de patru secunde?!

Am pornit spre locul de intalnire, mi-am recuperat telefonul si, gandindu-ma la motanul meu de la tara care supravietuise, aveam un sambure de speranta ca poate isi va reveni si ala micu. Cand am trecut din nou pe langa acea masina, pisoiul era deja mort. L-am atins. Labutele deja ii intepenisera. Cativa purici ieseau din blanita lui, paraseau "locuinta" al carei sange incepuse sa se raceasca. Ochi ii avea deschisi, dar nu mai vedeau nimic.

Cei de la Anathema imi spuneau, in casti:

"We are just a moment in time,

A blink of an eye,

A dream for the blind,

Visions from a dying brain...

I hope you don't understand!"

Alarma a sunat iar, in dimineata asta. Era vremea sa plec. M-am ridicat, m-am imbracat si am plecat. In drum spre metrou am vazut o pisica tarcata care mi-a taiat calea. Si mi-am amintit din nou de pisoiul de aseara. De incercarile lui zadarnice de a evada din ghearele mortii, apoi de privirea aceea rece, goala, moarta. Si m-am infiorat.

Rece, intunecata si inspaimantatoare este aripa mortii! Si falfaie mereu, pe langa noi. Mereu, la mai putin de 50 m in jurul nostru, ceva moare. Singura certitudine, in viata, e moartea.

"E mult mai bine sa fii vesel"

Miercuri, 18 iunie. Am ajuns acasa plin de papornite. Fusesem la cumparaturi, dupa munca. Am desfasurat continutul lor pe masa din bucatarie. Ce era pentru baie am dus la baie, ce era pentru bucatarie am lasat in bucatarie, ce-a fost pentru frigider am asezat unde am gasit loc, ce era pentru mine... nefiltrata am pus-o la congelator, sa se raceasca repede. Langa ea am asezat si un pahar de 500 ml, gol, pe care scrie weizen, sa aiba bruma pe el cand il voi scoate. 

Am taiat niste felii de branza si de rosii, am pus la incalzit ultima ramasita de mancare de mazare cu inimi si pipote de pui, am uitat de ea pe aragaz si am fiert-o a doua oara. Am scos-o pe geam afara, pe pervaz, sa se raceasca si m-am asezat la masa. Am terminat de mancat (inclusiv mazarea), m-am ridicat, am scos nefiltrata si paharul din congelator si le-am pus pe masa. Am desfacut berea si am turnat-o in paharul deja inghetat, privind cum disparea gheata de pe pahar acolo unde curgea lichidul tulbure. Spuma a iesit exact atat cat imi place. Am savurat cu pofta, apoi m-am indreptat spre camera mea. Am uitat sa fac curat in bucatarie. M-am intors, am curatat masa, am spalat vasele, unele le-am lasat in chiuveta "la inmuiat" si m-am indreptat spre camera, unde mi-am cautat paharul. L-am gasit. L-am golit si m-am reintors in bucatarie sa il reumplu cu o noua nefiltrata. Tot rece. 
Am revenit in camera si am pornit calculatorul. S-a deschis automat pagina google si o caracatita se scarpina in cap, mirata, nestiind ce sa aleaga intre doua drapele: Brazilia vs. Mexic. In acel moment am devenit si eu din nou constient ca exista un campionat mondial de fotbal care acapareaza atentia omenirii. Zic sa ma uit si eu.

Imi caut telecomanda si dupa lungi cautari o gasesc. Plina de praf, avea si panze de paianjen pe ea. O curat, o lustruiesc cu o carpa si apas pe buton. Nimic. Normal, tv-ul e stins, beculetul rosu nu se vede. Apas pe butonul tv-ului si nu se intampla nimic. Verific. Era scos din priza. Caut priza. Nu mai era prin preajma (neavand priza in acea zona, foloseam un prelungitor care acum nu era in raza de actiune a cablului de alimentare a tv-ului). Caut prelungitorul si-l gasesc cocotat pe calorifer. Infig stecherul in priza, acolo unde e, lasand cablul tv-ului sa atarne ca o sfoara pentru uscat rufe, prin camera. Beculetul rosu se aprinde.
Apas din nou butonul telecomenzii. O puzderie de purici zgomotosi invadeaza ecranul, pana cand li se taie sonorul automat. Sareau la gramada unii peste altii. Verific. Nu era antena infipta in mufa. Caut antena. O gasesc intepenita pe sub mobila. Dau la o parte praful si mizeriile de pe mufa si dau s-o infig in tv, dar habar nu am unde ii e locul. Ma intreb de ce naiba mai platesc abonament la cablu tv?!
Intorc tv-ul spre mine. Gasesc gaurica si ii infig mufa. Tv-ul prinde glas: urla una de mai mare dragul. Era pe un post de muzica unde zbiera una de zici ca era in chinurile facerii.
Am luat telecomand si am inceput sa schimb posturile. Nu stiam ce post caut, ca habar nu aveam unde se difuzeaza meciurile. Si chiar daca as fi stiut pe ce post e meciul, oricum nu stiam unde se afla acel post in grila de programe a tv-ului. Asa ca am inceput sa butonez la telecomanda. Sedeam cu paharul cu bere intr-o mana si cu cealalta butonam la telecomanda, imaginile apareau si dispareau in fata mea si ma simteam ca Al Bundy. 

Am gasit si meciul. Era 0 - 0. Repriza a doua. M-am uitat vreo 10 minute. Tot auzeam nume care nu-mi spuneau nimic, insirate de catre comentator. Nu tresaream la nicio faza. Nu ma interesa nimic. Nu avea nicio miza pentru mine. Dar ma uitam. Beam din bere si ma uitam. Si cand am terminat si a doua bere, tot ma uitam la meci. M-am simtit tampit. Am stins tv-ul si am aruncat telecomanda, fara sa acord importanta locului unde va ateriza. Am scos si stecherul din priza, ca n-aveam rufe de uscat. M-am dus in bucatarie, am luat a treia nefiltrata si m-am apucat de ceva serios, ceva ce-mi aducea multumire si implinire. De recititul cartii lui Hemingway, "Pentru cine bat clopotele".

Au trecut 84 de ani de cand a aparut aceasta carte. Anii care au trecut au dat putinta unei mai lucide aprecieri a romanului si au intarit intr-un sens cuvintele scrise de un critic american la aparitia cartii:
"Iata o carte pe care oamenii o vor citi de aici inainte multa vreme, atat de multa vreme, incat cartea va trebui sa fie, pana la urma, precedata de o introducere care sa reaminteasca altor generatii cum s-au intamplat evenimentele din Spania, cine a luptat acolo si unde si de ce. E cel mai bun roman al lui Hemingway (la vremea aceea inca nu erau scrise "Island in the stream", "The old man and the sea" ori "The Garden of Eden") si unul dintre cele mai bune romane despre acest inger muritor care este omul."

Primele randuri pe care le-am citit din carte, acolo unde aveam semnul de carte lasat, au fost cuvintele pe care si le adresa siesi, personajul principal: "Esti pe cale de a ajunge la fel cu toti ceilalti. Devii si tu morocanos si intunecat. Misiunea asta te cam coplesise. Te coplesise cam mult.
Cei mai buni dintre cei buni, cand stai sa te gandesti temeinic, sunt veseli. E mult mai bine sa fii vesel, iar afara de asta, veselia mai indica si altceva. E ca si cum ai deveni nemuritor inca de cand esti in viata."

Si mi-am amintit de prima data cand am citit aceasta carte si de impactul ei asupra mea. Si mi-am amintit si ca de la pagina patru a cartii, ultimul paragraf, am stiut fara rezerve ca o sa-mi placa. Acolo, sedeau scrise urmatoarele randuri: "Tanarul acela, pe care il chema Robert Jordan, era lihnit de foame si chinuit de griji. Flamand era deseori, dar griji de obicei nu avea, fiindca nu acorda nici un fel de importanta celor ce i se puteau intampla...".
E-hei, Robert, cate aveau sa se schimbe in felul tau de a vedea lucrurile, pe parcursul acestei carti!

Iar scenele de dragoste, petrecute intr-un sac de dormit, afara in zapada, sus pe munte si in vreme de razboi, sunt uluitoare.