"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

miercuri, 5 noiembrie 2014

O lumina in noapte (pe Valea Brateiului)



Mergand pe drumul ala forestier, inaintand prin intuneric cu bocancii scrasnind prin pietrisul drumului si fluierand si strigand la fiecare cot al drumului, ca doar eram prin paradisul ursilor, prin minte-mi umbla melodia celor de la Anathema, cea de mai sus. Intunericul se rostogolea bolovanos peste noi, precum sunetele acestei melodii. Era o noapte neagra, cu cer spuzit de stele dar fara luna. Spargeam cu raza frontalelor intunericul si mergeam inainte, mereu intrebandu-ne cum va fi, dar convinsi ca o vom scoate cumva la capat. Ca doar de aceea alesesem varianta asta, din altele posibile. Parea cea mai rezonabila.

Nu eram rataciti. Ratacit esti cand habar nu ai unde te afli si incotro s-o apuci. Iar noi, desi nu eram pe unde intentionasem cand plecasem la drum si nu eram pe niciun traseu marcat si pe nicio varianta de poteca ce ar fi putut avea continuitate pana unde ne lasasem masina, totusi stiam foarte bine unde suntem si eram acolo pentru ca varianta asta o alesesem noi. Cand trecusem dimineata prin vant si ger pe culmea muntelui Bucsa, niste brazi la marginea padurii, in stanga, spre Valea Bratei, ne atrasesera atentia ca un loc numa' bun de pus hamacul. Si zgaindu-ne la brazii aia si la iarba moale dintre ei, am observat ca pe firul vaii era un drum forestier. Habar nu aveam noi, atunci, ca pe acolo ne va prinde intunericul, caci planul nostru era sa ajungem la barajul Bolboci prin cu totul alta parte. Dar cand apusul a stins soarele si amurgul ne-a lasat fara umbre, am descoperit ca din drumul forestier de pe vale Bratei, din apropierea Cantonului Bratei, nu putem urma traseul cruce rosie spre baraj datorita defrisarilor care au distrus poteca si copacii cu marcaje. Si cum n-am avut curaj sa ne avantam si sa orbecaim prin padure, noaptea, printr-o zona necunoscuta (intrarea in traseu era imposibil de gasit, nu exista decat primul marcaj, dar nicio poteca ce ar fi putut indica directia de mers), am decis sa mergem pe drumul forestier de pe Valea Bratei cu prelungire pe Paraul Strungulita, pana cand drumul se va incheia in padure cum ne informa harta, iar apoi s-o tinem de-a dreptul prin padure, urmand eventual firul vaii, pana in culmea muntelui Bucsa. Si de acolo, pe drumul cunoscut, înapoi la Padina unde ne aştepta masina. Toate bune si frumoase, numai ca pe harta noastra, cea noua, drumul forestier se termina mult mai repede decat in realitate (pe harta veche e mentionat drumul pana la intersectia cu paraul ce urmeaza dupa Duda Mare, pe harta noua drumul se incheie mult inainte de Duda Mare), iar noi neavand si harta veche, cand s-a terminat drumul am crezut ca suntem mult mai in spate decat eram in realitate, fapt ce ne-a facut sa iesim in cu totul alt loc decat cel intentionat.

Deci nu eram rataciti. Dar nici pe unde ar fi trebuit sa fim nu eram. Si era deja intuneric si mergeam pe drumul ala asteptand sa se termine si sa vedem cum vom inainta prin padure, fara poteca, spre culme. Pustiul si linistea ne inconjurau din toate partile. Nu se auzea nimic in afara de scrasnitul bocancilor nostri pe pietris si susurul apei... si de fluieratul si strigatele sperietorului de ursi. 
Mergeam si luminam drumul cu frontala si-mi mirosea a mancare. A mancare gatita la foc. "Vrabia malai viseaza", ma gandeam eu. Mergeam si incepusem sa ma inclazesc cu geaca de puf pe mine si iar imi veneau pe la nas adieri de mancare gatita. La un moment dat am dat glas inchipuirilor mele olfactive si am ramas suprins sa aflu ca si altii visau acelasi malai. Si apoi miros de fum. Ne apropiam de capatul forestierului antic care disparea in padure, in mijlocul pustietatilor, iar mie imi mirosea a mancare calda si a fum. Dar in curand, mirosul a devenit o certitudine. Nu mai era inchipuire. 
Si cum mergeam noi asa, dintr-o data apare in calea noastra, dupa o curba a drumului, printre copaci, o lumina. O lumina de foc. Si deja in urechile mele se prevaleau apocaliptic, peste mine, sunetele melodiei amintite mai sus, acelea cu incepere de la minutul 5:00 incolo. Si cand ne-am apropiat, cativa caini au dat semnalul si apoi am auzit strigate si haulituri de intampinare. Apropiindu-ne, am vazut ca era o intreaga tabara amenajata acolo. Carute cu cai, foc, acoperis improvizat, un vagon de pe vremea razboiului, fara geamuri si vreo 7-8 barbati, ce puteau fi toti tigani, sau un amestec intre tigani, tarani si ciobani. Intunericul nu m-a ajutat prea mult. Toti zdraveni, imbracati in haine jerpelite si murdare. Taietori de lemne, ca pe tot drumul forestier erau afise cu "Acces interzis! Parchet in lucru cu funicularu". Initial au crezut ca suntem "de-ai lor", si-au potolit cainii, dar cand le-am dat binete si dupa ce ne-au salutat si ei, mare minune li s-o fi parut aparitia noastra pe acolo. Evident ca nu trecuse nimeni pe drumul ala, in directia aia, sub forma de turist. N-aveai ce cauta pe acolo, nu exista nicio poteca care sa duca undeva. Si mai ales noaptea. "La ora asta?!".
Cainii latrau, tiganii taietori de lemne s-au strans in jurul nostru, iar mie imi era o sete teribila.
Am vorbit despre drum. Le-am spus unde intentionam sa ajungem, ei ne-au zis ca nu se poate asa ceva. Dar sa ramanem acolo, la ei, sa dormim acolo. Unul din ei, mai sfatos, ne-a dat cateva indicatii, dar insista sa ramanem acolo, peste noapte. Puteam sa dormim in vagonul ala, ca nu doarme nimeni acolo. Unde sa va duceti acum, noaptea? N-aveti cum trece. Nu va e frica? Mai aveti si fete cu voi. Sa stii ca s-au intamplat multe pe aici. "Sefu, nu te supara ca-ti zic, da io zic sa nu mergeti, sa stati aici. Ca s-a intamplat multe pe aici. Nu va e frica?"
Mie imi era foarte sete. Si, nu stiu de ce, dar am impresia ca sentimentul nostru general era ca ne-ar fost mai frica sa ramanem, decat sa continuam. Dupa lungi parlamentari, in care ei incercau sa ne convinga ca nu avem cum sa ajungem pe culme si in timpul carora eu am introdus cateva informatii fictive cum ca am vorbit cu salvamontistul X, care stie unde suntem si ne asteapta si ne-a zis ca o sa ne descurcam, am pornit la drum.
In spate, am auzit vocea tanguitoare a unuia mai tanar, dintre ei:
- Baaa, baaaa... se tanguia el adresandu-i-se celui ce parea sefu' lor. Baaaa, trebuia sa le zici sa ramana. Unde pleaca asa in noapte? Trebuia sa le zici sa ramana aici.
- Da' lasa-i, ma, a replicat celalat, ce vrei, sa obligi oamenii?! Daca ei nu vor!

Mergeam inainte pe drum, speriam cu frontala intunericul inaintea mea si gluga pufoaicei imi juca feste. Fosnea si-mi tot parea ca se aude ceva in spate. Si unde pana atunci privisem doar inainte, acum, din cand in cand, mai priveam si inapoi. Si continua sa-mi fie sete. Am facut un scurt popas si am baut apa. Apoi drumul a disparut si a inceput inotatul prin padure spre culmea mult dorita. Si dupa cateva peripetii am ajuns pe culme, dar am descoperit repede ca nu era culmea noastra. Si cand am gasit un stalp de marcaj si nu era marcajul de pe culmea Bucsa si nici vreun marcaj care sa se regaseasca pe undeva pe harta, ne-am intrebat cu toata sinceritatea: "unde naiba suntem?" Si incepea sa devina atat de posibil ca dimineata de luni sa ne gaseasca balaurind pe munte...
Luminile localitatilor de pe culoarul Rucar-Bran si cele de la Statia Meteo de pe vf. Omu ne-au cam lamurit, insa. Iesisem pe muchia Tataru, adica muchia din drepta noastra, nu aia din fata, spre care credeam ca ne indreptam. Si ne uitam spre creasta Bucegilor si nu intelegeam de ce nu straluceste nicio lumina nici la Releul Costila, nici la Babele si nici la Miorita. Si am ajuns in saua Strungulita fara sa mai urcam si varful Bucsa. Si ne-am bucurat ca era asa. Saua Strunga era la o aruncatura de bat.

Nicio clipa oamenii aia cu care ne-am intalnit nu ne-au dat motive sa fim suspiciosi. Au vorbit respectuos, atat cat puteau ei, ne-au dat sfaturi si, cel mai probabil, au fost tot timpul bineintentionati, desi cam insistenti cu ramasul nostru peste noapte acolo, la ei. Si ma gandeam ce efecte are asupra omului trecerea prin viata si ciocnirea de fel de fel de oameni. Cand eram flacau la tara si noaptea ma mai prindea pe camp, daca vedeam un foc in departare mergeam spre el atras ca fluturele de lumina sa caut adapost, caldura, informatii si poate chiar hrana si nicio clipa nu mergeam cu grija ca as putea da de vreun ticalos. Cand mi-am inceput ucenicia in ale muntilor si ma prindea noaptea, orice lumina vazuta in departare ma atragea intr-acolo. Cand am inceput sa merg si iarna, asemenea. Inghetat si rebegit, cand vedeam o lumina ma gandeam la semeni si o vedeam salvatoare.
Si-n vreme ce eram pe creasta si stinsesem o clipa frontalele si vedeam cerul senin si plin de miliarde de stele, cu Calea Lactee conturata ca-n imaginile de pe net, ma gandeam ca mi-ar placea sa recapat acea incredere din trecut in oameni, in semeni, astfel incat atunci cand, noaptea, voi vedea o lumina in departare, sa ma bucur, nu sa ma ingrijorez.


Sub dus fiind, in seara aia, lasam apa calda sa curga pe mine si ma gandeam ca e prima data de cand merg pe munte, cand duminica ma intorc prea tarziu din traseu pentru a mai ajunge acasa si urma sa plecam a doua zi, luni dimineata, spre capitala. Si ma bucuram ca nu ma chinuiam acum pe un scaun in masina in drumul spre casa, ci ca eram sub dus iar un pat cald si curat ma astepta la cativa metri distanta.
Apa calda se scurgea peste trupul meu obosit si lua cu ea totul, toate nevoile mele, de a gandi, de a povesti, de a scrie, precum şi multe altele. Lua cu ea totul si le ducea prin scurgere.
Ramanea doar starea aia placuta de trup obosit ce urmeaza sa se odihneasca.
Si gandul: oare ce-or fi zis oamenii aia in urma aparitiei noastre pe acolo si inca la acea ora?!

Niciun comentariu: