De neinteles!

Pe taraba unui mos, care vindea ieftin carti vechi, Domnul X a vazut un volum jerpelit despre „Viata si opera lui Darwin” si l-a cumparat, deoarece candva il preocupase evolutionismul. Desi ieftina, cartea avea un cusur: era prea groasa. De fapt nu era mai groasa ca altele, numai ca, la 60 de ani, pe Domnul X evolutia speciilor nu-l mai interesa la fel ca la 20. Asa ca s-a multumit sa citeasca doar cele 3 pagini cu biografia pe scurt a savantului, care l-au pus pe ganduri.
„Ce-ar fi sa-mi scriu si eu autobiografia in datele ei esentiale, ca la Darwin?”, si-a zis Domnul X. Si s-a apucat de treaba. Si a terminat-o in cateva minute, deoarece, in afara de ziua nasterii si alte cateva evenimente de familie, precum terminarea facultatii, casatoria, sosirea pe lume a copiilor si anul pensionarii, nu prea era nimic de scris. Ce-i mai lipsea „Vietii si operei Domnului X” ca sa fie completa, chiar si asa, pe scurt, era anul mortii. Ce sa fi retinut el ca „date esentiale”? Anul in care s-a transferat ca proiectant unu la Fabrica de ventilatoare? Ziua in care a capatat o prima si a baut-o la bufetul „Avantul” cu baietii? Momentul cand i-a dat doua palme secretarului cu organizatoricul, deoarece raspandise zvonul ca traia cu magazionera Lili si din cauza asta l-a lasat Geta de la scularie? Domnul X a rupt autobiografia in forma ei scurta si s-a apucat sa intocmeasca alta, mai lunga. Dar oricat si-a muncit el mintea, ca sa consemneze niste situatii cat de cat importante, mai mult de-o pagina n-a reusit sa umple. Dar si aia cu tampenii ca: anul intrarii in UTC, anul sarbatoririi nuntii de argint, anul in care bunicul primise medalia „Patru decenii de la infiintarea PCR”, desi fusese ilegalist un Partidul Comunist Maghiar. Cu cat staruia asupra unor intamplari, ca sa le afle un chichirez si sa le treaca pe hartie, cu atat momentele acelea, care insemnasera ceva la vremea lor, ii pareau bicisnice. Le puteai evoca la o petrecere a Domnilor X, puteai sa vorbesti de ele cand te intalneai cu un vechi tovaras de munca si acesta incepea cu „Ma, X, iti mai amintesti cand furam noi fiarele alea vechi si le vindeam la DAC?”. Dar cum sa ti le treci intr-o poveste a vietii tale, pe care s-o citeasca urmasii?

Toate anotimpurile vietii sale i se perindau inaintea ochilor si nici unul dintre ele nu-si gasea justificare in fata sa.

Tot citind si recitind textul, Domnul X si-a dat seama ca nu-i ieseau la socoteala niste ani. La Darwin, totul era amanuntit, astfel ca, in anumite perioade se stia ce facuse zi de zi. Si-n fiecare zi era ceva ce merita a fi notat si trecut in biografie. Incercand sa-si aduca aminte o zi anume, ora cu ora, ziua cand luase hotararea sa plece de la Fabrica de lanturi si cuie, la cea de ventilatoare, unde avea un orizont profesional mai larg, Domnul X a reconstituit doar ora cand s-a dus la lucru cu autobuzul si ora cand s-a intors acasa, tot cu autobuzul. Inmultind orele astea pierdute cu transportul, Domnului X i-a iesit ca aproximativ 3 ani din viata lui nu facuse altceva decat sa se lase zgaltait de masinile liniei 311 si sa se tina de o bara (si asta numai in ceea ce privea serviciul, fara a mai socoti celelate clipe petrecute in diverse mijloace de transport, cu diverse treburi, si astea aproape zilnice). „Ma rog – si-a zis Domnul X asa, ca o scuza, desi nimeni nu i-ar fi cerut explicatii pentru cei 3 ani pierduti – dar pe vremea lui Darwin nu existau autobuze. Or, cu caruta iroseai si mai mult timp”.
Oricat de neinsemnata si de stearsa ar fi, omul isi face despre viata sa, in chip firesc, o parere pe care s-o poata impaca cu nevoia lui de a o gasi insemnata.

Fara titlu (momentan)

In dimineata in care am surpins soarele cum isi inalta capul de dupa Bucegi, aflat in fata refugiului Iezer, nu m-am putut retine sa nu zambesc. Imi simteam sufletul prea plin. Au trecut cateva saptamani de atunci... n-a fost cum era alta data. N-am mai regasit entuziasmul din trecut, in mine. Dar n-am putut sa nu fiu fericit ca exist si ca lucruri minunate ma inconjoara!

Ce pret poate sa aiba amaraciunea si tristetea mea, daca sunt in stare sa privesc un rasarit si sa zambesc? Nu inteleg cum ai putea sa treci pe langa un copac si sa nu fii fericit ca il vezi? Sa vorbesti cu o persoana si sa nu fii fericit ca iti este draga? Sa privesti un pisoi cum, incalzit de ultimele raze ale soarelui tomnatic, se tavaleste jucanduse cu coada lui si sa nu zambesti? Cate lucruri minunate nu se gasesc la fiecare pas, lucruri pe care pana si omul cel mai decazut le-ar gasi minunate? Priviti un copil, priviti cum rasare soarele, priviti cerul, priviti cum alearga norii, priviti cum cad frunzele, priviti ochii care va cerceteaza si va iubesc si, facand asta, spuneti-mi: mai gasiti vr'un motiv sa nu zambiti?

Nu regret...

Acum e noapte. Afară e toamnă. Melancolia a fost izgonită de amintiri. Recitalul lui Alifantis & Zan a ajutat şi el la readucerea la viaţă a lucrurilor demult trăite.

În sufletul meu este un gol pe care nici o voinţă omenească nu-l poate umple. Ar fi zadarnică şi neputinciosă orice încercare. Acum, toate uşile sunt închise. Nu încuiate; doar închise.

Prin minte mi se învârte o tinereţe atât de plină, atât de încărcată, de care mereu am fost mândru. Am făcut, am îndrăznit mai mult decât majoritatea şi-au permis măcar să viseze. Am trăit şi rare au fost momentele când am refuzat ofertele vieţii. Rare!

Şi atunci, de ce îmi pare acum că mi-am irosit cei mai frumoşi ani ai vieţii? Evenimentele şi întâmplările care au umplut aceşti ani, m-au făcut să devin cel care sunt. Îmi plăcea mereu să cred asta! Dar cine sunt eu? Ce am acum, mai mult decât nimic? Ce am, în afară de libertate (adică nimic de pierdut) şi pofă de viaţă, de bucurie, de ce e frumos, de bunătate? (Poftă, sau nevoie?)

De ce toate astea nu-mi mai sunt de ajuns?

Simt cum îl las în urmă pe cel care visa atât de departe, mă tem că încep să-l pierd. Tinereţea îmi picură în clepsidra timpului, iar eu privesc în jur şi nu văd nimic despre care să pot spune "este al meu". Asta, poate pentru că rucsacul îl am în spate?

Dar de-ar fi să mă întorc în timp, ştiu că n-aş schimba nimic. Nici măcar lucrurile care m-au durut. Nu regret nimic din ceea ce mi s-a întâmplat. Poate doar ceea ce nu mi s-a întâmplat, încă. Nici măcar atât! Altfel decât sunt, n-aş şti să fiu. N-aş fi eu!

Iar sub dovada unui sărut, a unei îmbrăţisări, câte amagiri nu se pot ascunde?

Toamnă... în sufletul meu!

Frunzele ruginesc, pălesc, mor şi apoi cad. Dar frunzele întotdeauna au să înmugurească din nou. Tinereţea noastră, însă, nu se va mai întoarce niciodată. Zvâcnirile de bucurie ce se zbat în noi la douăzeci de ani încep, treptat, să se lenevească. Mădularele slăbesc, simţurile se atrofiază, părul albeşte. Unii numesc asta (într-un mod eronat, evident), maturitate. În realitate însă, decădem mereu până când ajungem nişte marionete bântuite de amintirea pasiunilor de care prea rău ne-am agăţat şi a ispitelor cărora nu am avut curajul să ne supunem.

Indiferent cum şi-a trăit viaţa, orice om întâmpină bătrâneţea cu o mulţime de regrete, ferm convins că şi-a irosit viaţa, fără să ştie că viaţa reprezintă, de fapt, toate acele irosiri.

Amintirile anilor cei mai frumoşi din viaţă, pe care eu i-am trăit deja, incălzesc sufletul meu tomnatic. A fost frumos. Dar, probabil şi datorită felului meu de a trăi totul intens (iar ce e trăit intens, se consumă repede), totul, dar absolut totul în viaţa mea, tot ce a fost cu adevărat frumos, şi-a trăit clipa şi apoi a dispărut, fără urmă. Doar amintirile au rămas, care uneori pot deveni dureroase, tocmai pentru că ştii că niciodată, nimic nu va mai fi ca atunci. Amintirile şi o senzaţie de înstrăinare, de pustiu, de singurătate absolută.

Revin, cât de des pot, cu sufletul strâns, în casa bunicilor mei de la ţară, căutând plăcerea de a fi copil. Niciodată singur, pentru că un copil nu cunoaşte singurătatea. Orice ar fi, el are prietenii lui imaginari, cu care se joacă întotdeauna. Revin mereu, fac focul în sobă, iarna, sparg lemne... dar în afară de aceste trăiri şchioape ale unui trecut de mult consumat, nimic nu mai e ca pe vremuri. Nici soarele nu mai intră la fel, pe fereastră. Si totul e pe fugă...

Şi câte apartamente am "distrus", petrecând împreună cu prietenii mei, in anii cei mai frumoşi ai vieţii, primii care se adună peste cifra douăzeci! Si câte cabane am zguduit din temelii... şi câţi munţi am urcat împreună, având încredere unii în alţii! Mersul pe munte mi-a rămas, pârtiile le străbat mai în viteză acum, dar lipsesc aproape cu desăvârşire nebuniile. Acum totul e calculat (în ceea ce priveşte muntele). Şi se întâmplă doar în weekend. În rest, serviciu. Si aşa va fi până când batrâneţea işi va fi intrat demult şi pe deplin în drepturi şi în ceea ce priveşte trupul, sau până când în drepturi işi va intra singurul lucru cert din lume - moartea. Nu vom avea niciodată nimic de spus despre propria noastră moarte. Mortul nu ştie că e mort, iar noi, cei vii, nu ştim ce e moartea.

Palmele mi-au îngheţat, tastând aceste cuvinte... dar câte nopţi n-au stat calde, lipite de pielea celor pe care le-am iubit! Acum le simt reci, aspre şi... sbârcite. Soarele n-are nici un motiv să răsară, dacă nu are ce să incălzească cu razele sale.

Nu regret prea multe din tinereţea mea, care işi consumă ultimele clipe... regret doar că a trecut. Am fost un tânăr frumos. Adult însă, nu ştiu să fiu. Bătrân, nici atât.

Chipul mă arată copil, dar sufletul imi e deja ruginit...

N-oi fi eu un înţelept, dar măcar atâta ştiu: lumea este reală, nu este o fantasmă; sufletul omului este învelit de trup, nu de vânt. Cine crede altfel, se înşeală. Şi argumente am destule: trupul femeii e cald, poartă în el apa vie, zăpada e rece, florile au miros, focul încălzeşte, stânca e aspră şi dură, păsările cântă, iar moartea... moartea nu există. (uite că am ceva de zis şi despre moarte!)

Tânăr fiind (unii ar zice că şi nesocotit), am crezut mereu într-o lume care nu exista şi, crezând în ea, o cream. Inexistent e doar ceva ce nu putem dori cu suficientă tărie. Şi câte nebunii am putut să fac, în numele acestei idei! Şi pe câte drumuri care nu duceau nicăieri, m-am încăpăţânat să continui să merg! Iar toate astea, daca sunt luate în parte, fiecare nebunie şi fiecare drum ocolit, pot fi socotite pierdere de timp, opera unei minţi necugetate, dar, luate împreună, ele alcătuiesc de fapt o linie dreaptă, neabătută, care ştie că numai drumurile ocolite te fac să inaintezi pe acest pământ bolovănos. Acesta a fost şi drumul meu. Altfel n-aş fi ştiut să merg.

Acum, trăiesc din plin tomana de afară. Şi sper să fiu o frunză...

Tinereţe! Tinereţe! Nimic nu are sens, în afară de tinereţe.

Poate doar primăvara...

Fără titlu

"Te desparţi de mai multe ori până cand te desparţi, iar când e să fie de-adevăratelea, simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii despre care nu bănuieşti ce întindere are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care până atunci crezusei că e autonomă şi nu poate fi alungată de nimic." Marin Preda

Despre viata

Partea spirituala a omului presupune intelepciune, ceea ce s-ar defini prin a te lipsi de dorinte, pentru a nu mai avea dezamagiri, de a infrana orice sentiment, de egoism, ura, manie, invidie, gelozie, chiar iubire, pastrand doar iubirea generala, de stele si de luna, de plante si pasari, de oameni si de Dumnezeu, presupune lipsirea de tot ceea ce ar tine de partea umana a existentei noastre, aici, pe pamant, de tot ceea ce e legat de sentimente si simtaminte...

Si atunci, unde mai e farmecul acestei vieti pe pamant?

Deocamdata, nu consider faptul ca exist in aceasta lume ca fiind o greseala, asa ca ma bucur atat de latura umana, sentimentala, cat si de cea spirituala a existentei mele. Vreau sa ma bucur de simtamintele ce mi-au fost oferite, vreau sa simt ca traiesc. Vreau sa simt emotia unui examen, bucuria unei victorii, tristetea unei infrangeri, gustul esecului, betia succesului, dorinta de a-mi implini un vis, emotia unei intalniri, a unui sarut, nesiguranta sentimentelor celuilalt fata de mine, indoiala, spaima, iubirea, fericirea... lucruri care imi demonstreaza ca traiesc, care ma fac sa ma simt cu adevarat viu, sa stiu ca exist aici, pe pamant, asa cum am fost facut sa exist!

Despre prieteni

"Prietenii tai te pretuiesc, le faci adesea bucurie si ti se pare ca fara ei nu s-ar putea; si totusi... daca ai pleca, daca te-ai rupe de cercul acesta, cat timp ar simti ei golul pe care pierderea ta l-ar lasa in viata lor, cat timp?... O, atat de pieritor e omul, incat chiar acolo unde are certitudinea ca inseamna ceva, acolo unde lasa cu adevarat urma prezentei lui, in amintirea, in sufletul celor care ii sunt dragi, chiar si acolo urma asta trebuie sa se stinga si sa dispara si asta atat de curand!"

Goethe - Suferintele tanarului Werther

Viata fara dragoste este o umba a lucrurilor ce ar putea fi. Ce e pt inima noastra, lumea fara iubire?! E ca o lanterna magica fara lumina!
Am atat de mult, dar sentimentul fata de ea inghite tot: atat de mult am si fara ea totul mi se pare nimic.
_________________________

Curand, si ceva poze...