Parca poti sa stii?

Anselmo era un om in varsta, scurt si indesat, taran spaniol din grupurile de guerilla din spatele liniei frontului, ascunsi in munti, in partea ocupata de fascisti a Spaniei din vremea razboiului civil care a ramas in istorie pentru pasiunile si conflictele politice pe care le-a angajat, dar si atrocitatiile comise de ambele tabere. 
Robert Jordan era un tanar american inrolat voluntar in armata Republicana si trecuse linia frontului alaturi de batran, incarcati cu dinamita, pentru a pune la cale, impreuna cu cei ascunsi prin munti, aruncarea in aer a unui pod de pe teritoriul fascist.
Dupa ce au vazut podul, reintorcandu-se la tabara din munti, vorbeau la adapostul noptii:

"- Dumneata ai ucis vreodata? intreba Robert Jordan, folosind intimitatea creata de intuneric si de ziua ce-o petrecusera impreuna.
- Da, raspunse Anselmo. De mai multe ori. Da' nu cu bucrie. Eu zic ca e pacat sa omori un om. Chiar si cand e vorba de fascisti, pe care trebuie sa-i omoram. Pentru mintea mea e mare deosebire intre urs si om, si nu cred in bazaconiile tiganilor despre faratia cu lighioanele. Nu. Sunt impotriva oricui face moarte de om.
- Si totusi ai omorat.
- Da. Si am sa mai omor. Da' de-oi apuca sa mai raman in viata si dupa asta, ma voi stradui sa traiesc asa fel, sa nu fac nici cel mai mic rau nimanui, incat cred c-am sa fiu iertat.
- De cine?
- Parca poti sa stii? De cand nu-l mai avem deloc aici pe Dumnezeu, nici pe Fiul lui si nici pe Duhul sfant, oare cine o fi mai iertand? Habar n-am.
- Si acum nu mai crezi deloc ca exista Dumnezeu?
- Nu. Vai de mine! Nici vorba nu mai poate sa fie. Daca ar fi existat Dumnezeu, niciodata n-ar fi ingaduit pe lume ceea ce am vazut eu cu ochii mei. ... Bineinteles ca ii duc lipsa, fiindca asa am fost crescut: in credinta. Da' in ziua de astazi omul trebuie sa fie raspunzator fata de sine insusi."
Ernest Hemingway, in cartea despre care am pomenit aici 

Nebunia sa ne fie singura intelepciune

"This world is wonderful, so beautiful

If only you can open up your mind and see

Your world is everything you ever dreamed of

If only you can open up your mind and see

The beauty that is here"

Sa ne iubim marile bucurii si marile deznadejdi; dar sa ne uram de moarte inertia, indoiala si pasivitatea, precum nu mai putin sa ne uram tot ce ne scade ardoarea pasionata a sufletului si tot ce ne impiedica avantul absurd in lume. Pozitivi sau negativi, putin ne importa; e destul ca sufletul nostru sa vibreze. Caci este imposibi ca dintr-o mare negatie sa nu izbucneasca o mare afirmatie; acelasi foc palpita in marile negatii ca si in marile afirmatii. Trecerile mari nu se pot face decat pe culmi. Nu rezulta extazul din flacarile care ne ard in negatii grozave, in negatii mari si nesfarsite? Nebunia sa ne fie singura intelepciune.

Diferenta dintre mine si ceilalti oameni: eu am murit de nenumarate ori, pe cand ei n-au murit niciodata.

Iubirea e o fuga de adevar. Si iubim cu adevarat numai cand nu vrem adevarul. Iubirea impotriva adevarului, iata o lupta pentru viata, pentru propriile extazuri si pentru propriile greseli. Dorim iubirea numai pentru a nu fi contrafacuti si falsificati de adevar si de cunoastere. Caci existam numai prin iluziile, deznadejdile si greselile noastre, deoarece numai ele exprima individualul.

...

O mare iubire nu exista fara o mare renuntare. Nu poti avea totul decat in momentul cand nu mai ai nimic.

______________________________

Emil Cioran, in "Cartea Amagirilor"

"Dovada ca omul se trage din maimuta"

Marti, 24. iunie. 

Din nou m-am trezit cu greu si in dimineata asta. Pe la 11:45 abia am reusit sa ma dezlipesc de pat. red ca mi-a curs ceva lipici prin asternut, aseara. Am dormit cu geamul deschis si auzeam zgomotele zilei de afara. Cand am reusit sa-mi dezlipesc genele, pe langa draperii patrundea o lumina placuta, inauntru. Nu avea nimic din amintirea arsitei, aceasta lumina si m-am gandit: "sa vezi ca e innorat, afara!". 

Dar se pare ca lipiciul ala din pat a fost de buna calitate, ca tot nu ma puteam desprinde de asternut. Cu ochii carpiti de somn, am zarit jos, langa pat, alaturi de telefon, baladeur-u MP trois. L-am adunat, l-am pornit, am pus castile pe urechi si am pornit melodia asta. Cel mai placut mod de a incepe dimineata. A indemnat lucrurile sa porneasca.

M-am ridicat, m-am intins a lene, mi-am facut loc spre geam si am arucant priviri furise, pe dupa draperii, afara. Lumea isi vedea linistita de treaba. Era umbra peste tot. Era innorat. Am zambit. M-am bucurat ca o sa plec pe racoare spre munca. Vedeam norii de toate felurile pe cerul larg care se deschide privirii de la geamul camerei mele si ascultam sunetele melodiei. Parca si parcul IOR se bucura de lipsa arsitei.

In mintea mea s-au facut tot felul de conexiuni legate de soare, dimineata, nori, cer, modalitate de a descrie ceea ce vezi, Hemingway si in final am zambit, amintindu-mi o chestie care avea menirea de a intari ideea stilului simplu si placut al autorului, neimpopotonat, desi n-avea nicio legatura cu ceea ce vedeam in fata. Ceea ce-mi aminteam suna cam asa: "Stiti cum spunea Hemingway ca soarele e rosu, in aceasta dimineata? Hemingway spunea: soarele e rosu in aceasta dimineata."

Am zambit si acum amintindu-mi acest lucru, la fel cum am zambit incantat si sedus de adevarul acestor vorbe atunci cand le-am auzit prima data. Chiar daca era deja ora pranzului si nu vedeam niciun fel de soare. 

In mai putin de 5 minute ieseam deja pe usa, indreptandu-ma spre treburile mele. 

Cand am iesit din scara blocului, am observat ca nu-mi stransesem bine cureaua de la sandaua dreapta. M-am oprit sa imi strang cureaua, exact pe singurul loc liber de pe trotuar, unde nu era parcata nicio masina. Cand m-am aplecat, am vazut o masina care a oprit exact in spatele meu. Vroia sa parcheze acolo. I-am facut loc. Cu sandaua stransa cum trebuie, am pornit spre metrou. Era racoare, placut. Intr-o bucata din cerul inalt, soarele isi facuse loc printre nori si se uita la mine. Se anunta o zi grozava.

Am intrat la metrou, am urcat in tren cand a ajuns la peron si dupa prima statie mi-am gasit un loc pe scaun. Undeva in dreapta mea, in spatiul dintre usi, un ciopor de adolescenti urlau si behaiau nevoie mare. Radeau zgomotos, vorbeau zgomotos, aveau gesturi repezite, spuneau tampenii, se impingeau, se injurau, baietii pipaiau fetele "in gluma" si radeau zgomotos, alaturi de ele... se distrau, se simteau bine. Unii din ei aveau niste sepci mai mari decat capul, cu un cozoroc de-a dreptul hidos, dar ca sa-l faca si mai hidos il tineau intr-o parte. Unul din ei, cel mai spurcat la gura si cel mai zgomotos, avea cureaua pantalonilor undeva pe la genunchi, daca am observat eu bine. Ma si intrebam cum poate sa mearga asa, cu pantalonii in vine. Sageti de priviri dezaprobatoare tot observam luand directia lor.

La statia "Timpuri noi" au coborat, impingandu-se si urland in asa hal, incat daca nu te-ai fi prins ca acel haos general de voci vroia sa fie buna-dispozitie, ai fi crezut ca tocmai a aruncat cineva apa oparita peste ei, ori ca a intrat ursul in mijlocul grataragiilor.

Dupa plecarea lor, era asa o liniste in metrou! Zgomotul produs de inaintarea trenului prin tunel parca nici nu se mai auzea. Un barbat care sedea pe scaunul din fata mea, cu parul carunt si o mustata alba, impunatoare, dupa ce au coborat acei tineri, a aruncat asa, o privire cuprinzatoare celor din jur, din metrou, apoi a dat din cap cu subanteles, aratand locul pe unde disparusera din metrou, un gest care spunea "i-ati vazut pe aia?!" Dupa care a pufnit, a lehamite, si a exclamat cu voce tare: "Dovada ca omul se trage din maimuta." Si apoi a mai dat odata din cap spre directia unde poposise acel ciopor de tineri. Ne-a binedispus pe toti cei care il auzisem. 

Alarma telefonului a sunat din nou. Uitasem sa o opresc, definitiv. Cu telefonul in mana, conectat la internet, o postare mi-a atras atentia: "Brana aeriana din prima... pentru ca traseele marcate sunt plictisitoare. Dooh." Curiozitatea m-a facut sa dau clic pe link-ul cu explicatii si cand am ajuns la statia Unirii, unde urma sa cobor, ceteam cele scrise acolo (la vremea aceea, erau doar mesajele postate pana la ora 12:11, inclusiv).

Si cum m-a prins citirea celor scrise, am pornit sa trec pasajul dintre cele doua magistrale, cu nasul in telefon. Toate bune si frumoase, pana la scarile ce le aveam de coborat pana la pasajul de trecere, unde am ratat prima treapta. N-am vazut-o, credeam ca urmeaza ceva mai tarziu scarile si cand n-am mai simtit pamantul sub picioare acolo unde stiam ca trebuie sa fie, am bulbucat ochii. Ma si vedeam cum intru in oamenii de pe scari, ca la popice. Din fericire, dupa ce am atins cu piciorul neasteptata prima treapta si dupa niste miscari fabuloase pentru restabilirea echilibrului, am reusit sa ma stabilizez fara sa ma intind pe scari, fara sa scap telefonul din mana si fara sa grabesc pe cineva sa coboare scarile mai repede decat intentiona. 

Cand sa ies din subteran, la scarile rulante, puhoi de lume care se uitau in sus si nu indrazneau sa urce pe scari. De parca o haita de jivine pandea afara. Cineva intra la metrou si a coborat de pe scarile rulante, fleasca. A-ha! Afara ploua, de asta nu indrazneau oamenii sa iasa. M-am apropiat de scari sa analizez situatia. Ploua bine, afara. Se pare ca s-a pornit brusc pentru ca, desi sunt atatea locuri de adapost in zona Unirii, foarte multi oameni intrau la metrou uzi pana la piele. 

Mi-am dat rucsacul jos din spate, mi-am scos geaca de ploaie din el, pe care o tin mereu acolo si, in vreme ce ma imbracam, am vazut un cuplu foarte tanar, care coborau cu scarile rulante tinandu-se de mana. Nu aveau mai mult de 20 de ani. Nu stiu unde i-a prins ploaia, dar aratau de parca tocmai iesisera dintr-o piscina. Fata avea pe ea un tricou alb, subtire si nu purta sutien. Tricoul se lipise pe sanii rotunzi si fermi, capatand culoarea pielii, iar sfarcurile erau intarite si impingeau in sus prin materialul ud. Radeau amandoi. Cand s-au terminat scarile si au facut primii pasi, am vazut cum vibrau sanii fetei cu tricoul ud lipit de ei. Era foarte frumoasa si o aparitie grozava, printre oamenii posaci care asteptau in subteran sa treaca ploaia. Mi-am amintit atunci ca unii oameni simt ploaia, iar altii doar se uda. In spatele unei umbrele mari tinuta de o doamna in varsta, care cobora pe scari, am zarit o alta fata. Bruneta, inalta, imbracata in pantaloni scurti (de blugi, cum ar spune maica-mea) si un tricou negru, uda pana la piele si ea. Parul negru si lung se ondulase de la ploaie, iar pe tricoul ei scria "Trouble Maker". Asa ca mi-am vazut de ale mele. 

Cu geaca pe mine, mi-am aruncat rucsacelul in spate si am purces prin ploaie. Cand am ajuns in dreptul KFC, imi parea ca deja exagereaza norii. Un barbat sedea drept, in ploaie, langa semafor. Astepta sa se faca verde, sa poata trece strada. Am intrat la KFC, ca imi era si foame. Am comandat ceva la pachet si ma indreptam spre usa. La cum ploua afara, nu prea ma grabeam sa ies. 

In fata usii, la adapost de ploaie, se stransesera mai multi oameni, fara a intra inauntru. Printre suvoiale de apa de afara, am vazut o femeie care impingea un carucior in care se afla un bebelus. Caruciorul avea o husa de protectie pentru ploaie, incolora, prin care copilul privea afara. Femeia a ghidat caruciorul spre scari si apoi se straduia sa-l urce, pentru a intra la adapost, la KFC. A fixat roata din fata pe prima treapta si se chinuia cumva sa o blocheze, acolo. De pe cladire se scurgeau suvoiae de apa care curgeau chiar pe husa incolora a caruciorului. De sub husa, copilul privea curios. Nu intelegea el prea multe, dar era atent. Invata.

Din grupul de oameni popositi la adapost in fata usii, un politist care fuma si-a aruncat repede tigara si cu gesturi hotarate si agile a coborat in ploaie si a ajutat-o pe femeie sa urce caruciorul, apoi i-a deschis usa sa intre inauntru. 

Eu m-am gandit ca trebuie sa ajute la ceva geaca pe care o aveam pe mine, asa ca am pornit prin ploaie. Simteam suvoaiele de apa cum curgeau peste sandale si cum intrau pe sub talpa si ieseau pe unde gaseau loc. Cand am ajuns la semaforul de la Sfanta Vineri, ploaia deja se mai domolise. Cand treceam pe langa Himalaya, se oprise de tot. Din asfalt ieseau aburi si simteam caldura emanata de trotuar. Aburi calzi, sufocanti. Deci, n-a pluat destul, n-a racorit pamantul, am gandit eu, dezamagit. Si parca auzindu-ma, ploaia a dat semne ca se pregateste sa porneasca iar.

Cand ma apropiam deja de magazin, am trecut pe langa un grup de bastinasi tuciurii care urlau, se injurau si se amenintau, in mijlocul drumului, murati de ploaie. Nu stiu ce aveau de impartit. Pe langa ei mai erau niste puradei, care se injurau la randul lor. Privindu-i, mi-am amintit de remarca barbatului din metrou, referitoare la dovezile ce sustin teoria evolutionista.

Dupa ce am ajuns la magazin, ploaia a mai continuat aproximativ o ora.

Acum e soare afara, iar urmele ploii abia trecute, deja au disparut. E soare, e lumina, e placut.

Iar eu ma uit la un filmulet excelent.

"E mult mai bine sa fii vesel"

Miercuri, 18 iunie. Am ajuns acasa plin de papornite. Fusesem la cumparaturi, dupa munca. Am desfasurat continutul lor pe masa din bucatarie. Ce era pentru baie am dus la baie, ce era pentru bucatarie am lasat in bucatarie, ce-a fost pentru frigider am asezat unde am gasit loc, ce era pentru mine... nefiltrata am pus-o la congelator, sa se raceasca repede. Langa ea am asezat si un pahar de 500 ml, gol, pe care scrie weizen, sa aiba bruma pe el cand il voi scoate. 

Am taiat niste felii de branza si de rosii, am pus la incalzit ultima ramasita de mancare de mazare cu inimi si pipote de pui, am uitat de ea pe aragaz si am fiert-o a doua oara. Am scos-o pe geam afara, pe pervaz, sa se raceasca si m-am asezat la masa. Am terminat de mancat (inclusiv mazarea), m-am ridicat, am scos nefiltrata si paharul din congelator si le-am pus pe masa. Am desfacut berea si am turnat-o in paharul deja inghetat, privind cum disparea gheata de pe pahar acolo unde curgea lichidul tulbure. Spuma a iesit exact atat cat imi place. Am savurat cu pofta, apoi m-am indreptat spre camera mea. Am uitat sa fac curat in bucatarie. M-am intors, am curatat masa, am spalat vasele, unele le-am lasat in chiuveta "la inmuiat" si m-am indreptat spre camera, unde mi-am cautat paharul. L-am gasit. L-am golit si m-am reintors in bucatarie sa il reumplu cu o noua nefiltrata. Tot rece. 
Am revenit in camera si am pornit calculatorul. S-a deschis automat pagina google si o caracatita se scarpina in cap, mirata, nestiind ce sa aleaga intre doua drapele: Brazilia vs. Mexic. In acel moment am devenit si eu din nou constient ca exista un campionat mondial de fotbal care acapareaza atentia omenirii. Zic sa ma uit si eu.

Imi caut telecomanda si dupa lungi cautari o gasesc. Plina de praf, avea si panze de paianjen pe ea. O curat, o lustruiesc cu o carpa si apas pe buton. Nimic. Normal, tv-ul e stins, beculetul rosu nu se vede. Apas pe butonul tv-ului si nu se intampla nimic. Verific. Era scos din priza. Caut priza. Nu mai era prin preajma (neavand priza in acea zona, foloseam un prelungitor care acum nu era in raza de actiune a cablului de alimentare a tv-ului). Caut prelungitorul si-l gasesc cocotat pe calorifer. Infig stecherul in priza, acolo unde e, lasand cablul tv-ului sa atarne ca o sfoara pentru uscat rufe, prin camera. Beculetul rosu se aprinde.
Apas din nou butonul telecomenzii. O puzderie de purici zgomotosi invadeaza ecranul, pana cand li se taie sonorul automat. Sareau la gramada unii peste altii. Verific. Nu era antena infipta in mufa. Caut antena. O gasesc intepenita pe sub mobila. Dau la o parte praful si mizeriile de pe mufa si dau s-o infig in tv, dar habar nu am unde ii e locul. Ma intreb de ce naiba mai platesc abonament la cablu tv?!
Intorc tv-ul spre mine. Gasesc gaurica si ii infig mufa. Tv-ul prinde glas: urla una de mai mare dragul. Era pe un post de muzica unde zbiera una de zici ca era in chinurile facerii.
Am luat telecomand si am inceput sa schimb posturile. Nu stiam ce post caut, ca habar nu aveam unde se difuzeaza meciurile. Si chiar daca as fi stiut pe ce post e meciul, oricum nu stiam unde se afla acel post in grila de programe a tv-ului. Asa ca am inceput sa butonez la telecomanda. Sedeam cu paharul cu bere intr-o mana si cu cealalta butonam la telecomanda, imaginile apareau si dispareau in fata mea si ma simteam ca Al Bundy. 

Am gasit si meciul. Era 0 - 0. Repriza a doua. M-am uitat vreo 10 minute. Tot auzeam nume care nu-mi spuneau nimic, insirate de catre comentator. Nu tresaream la nicio faza. Nu ma interesa nimic. Nu avea nicio miza pentru mine. Dar ma uitam. Beam din bere si ma uitam. Si cand am terminat si a doua bere, tot ma uitam la meci. M-am simtit tampit. Am stins tv-ul si am aruncat telecomanda, fara sa acord importanta locului unde va ateriza. Am scos si stecherul din priza, ca n-aveam rufe de uscat. M-am dus in bucatarie, am luat a treia nefiltrata si m-am apucat de ceva serios, ceva ce-mi aducea multumire si implinire. De recititul cartii lui Hemingway, "Pentru cine bat clopotele".

Au trecut 84 de ani de cand a aparut aceasta carte. Anii care au trecut au dat putinta unei mai lucide aprecieri a romanului si au intarit intr-un sens cuvintele scrise de un critic american la aparitia cartii:
"Iata o carte pe care oamenii o vor citi de aici inainte multa vreme, atat de multa vreme, incat cartea va trebui sa fie, pana la urma, precedata de o introducere care sa reaminteasca altor generatii cum s-au intamplat evenimentele din Spania, cine a luptat acolo si unde si de ce. E cel mai bun roman al lui Hemingway (la vremea aceea inca nu erau scrise "Island in the stream", "The old man and the sea" ori "The Garden of Eden") si unul dintre cele mai bune romane despre acest inger muritor care este omul."

Primele randuri pe care le-am citit din carte, acolo unde aveam semnul de carte lasat, au fost cuvintele pe care si le adresa siesi, personajul principal: "Esti pe cale de a ajunge la fel cu toti ceilalti. Devii si tu morocanos si intunecat. Misiunea asta te cam coplesise. Te coplesise cam mult.
Cei mai buni dintre cei buni, cand stai sa te gandesti temeinic, sunt veseli. E mult mai bine sa fii vesel, iar afara de asta, veselia mai indica si altceva. E ca si cum ai deveni nemuritor inca de cand esti in viata."

Si mi-am amintit de prima data cand am citit aceasta carte si de impactul ei asupra mea. Si mi-am amintit si ca de la pagina patru a cartii, ultimul paragraf, am stiut fara rezerve ca o sa-mi placa. Acolo, sedeau scrise urmatoarele randuri: "Tanarul acela, pe care il chema Robert Jordan, era lihnit de foame si chinuit de griji. Flamand era deseori, dar griji de obicei nu avea, fiindca nu acorda nici un fel de importanta celor ce i se puteau intampla...".
E-hei, Robert, cate aveau sa se schimbe in felul tau de a vedea lucrurile, pe parcursul acestei carti!

Iar scenele de dragoste, petrecute intr-un sac de dormit, afara in zapada, sus pe munte si in vreme de razboi, sunt uluitoare.

Ar putea fi... dar nu e!

Netrezit bine inca, desi era deja ora pranzului, am luat loc pe un scaun din metrou si mi-am pus castile. Am pornit melodia de mai sus. Si cu auzul desfatat de aceste sunete si cu sufletul plin de tot ce reprezinta aceasta melodie, am inceput sa privesc la lumea din metrou.

Am vazut doi varstnici, probabil sot si sotie, care stateau unul langa altul fara sa-si spuna o vorba. Dar nu erau incruntati. Stateau doar unul langa altul si asteptau sa ajunga unde aveau treaba. Mergeau impreuna. Oameni multi si feluriti in metrou. Un grup de tineri vorbeau zgomotos aproape de spatiul dintre vagoane. O femeie imbracata foarte elegant, se tinea cu o mana de bara si era dusa pe ganduri. Un tip cu sapca si par carliontat o masura de sus pana jos. Langa mine un baiat citea, iar fata de langa el tragea cu ochiul la ce citeste. In fata mea o tipa blonda, imbracata sumar, prin ale carei haine (sumare si largi) se ghicea conturul sanilor, sedea rezemata de scaun, cu capul sprijinit de fereastra metroului. Avea ochii inchisi iar buzele ii murmurau un cantec pe care-l asculta la casti. Pe la umeri, pe sub maneca larga, intr-un alt context si intr-un alt loc, mai intim, o mana ar putea patrunde, mangaindu-i pielea, pana ar poposi pe sani. Sigur ar sti ce sa faca, odata ajunsa acolo. Ar putea fi, oare, mana oricui?!...

Ma gandeam ca si acolo unde crezi ca insemni mult, poate fi posibil sa insemni de fapt ceea ce ar putea insemna oricine. Doar ca s-a intamplat sa fii tu. Ceva, la un moment dat, s-a intamplat si a facut sa fii tu. La fel cum, ceva, la un moment dat, se poate intampla si apoi sa nu mai fii tu. Sau ea sa nu mai fie... ea.

Si apoi sa-ti amintesti tot ce faceai, dar sa nu-ti mai poti aminti ce simteai cand faceai.

Ar putea fi oricine, intr-adevar. Ar fi putut fi!... Dar n-a fost oricine. N-am fost oricine. Si asta are o mare importanta.

Si nici n-a fost, nu e si nici n-o sa fie vreodata "oricine".

Iar unele lucruri, chiar si senzatii, nu se uita niciodata.

......................

La Unirii au coborat si cei doi varstnici. El s-a oprit si i-a facut loc ei, sa iasa prima. Si a tinut-o grijuliu de mana cand a pasit pe peron. Pentru ca nu era "oricine".

Noapte de primavara (o alergare in forta)

Nu am mai alergat de la intamplarea povestita aici, adica de trei luni jumate.

Aseara am ajuns acasa cu putin inainte de ora 21. Afara fusese soare. Mult soare. In casa era placut. Am intrat in camera... of! Intr-una din zilele saptamanii trecute, nici nu mai stiu exact care, m-a apucat vrednicia si m-am hotarat sa imi fac ordine in camera. M-am apucat de treaba, scotand toate lucrurile afara din sifonier si imprastiindu-le prin camera, cu scopul de a le baga la loc, aranjate, sa am idee ce si pe unde se afla, cand caut ceva. Am impachetat frumos niste tricouri, le-am pus intr-un sertar... si restul a ramas asa. In plus, s-au mai adaugat cateva lucruri ramase in urma intoarcerii din tura cu bicicleta de duminica. Si peste tot mormanul acela de diverse lucruri si bulendre, in care nu mai am nici cea mai vaga idee ce si pe unde se afla, trona uscatorul de rufe. Abia am resuit sa-mi fac loc spre calculator. L-am pornit si am deschis site-uri cu prognoze meteo. M-am uitat pentru muntii Parang. Ploaie usoara doar in weekend. Restul zilelor soare. M-am uitat si pentru muntii Lotrului. La fel. Am pornit muzica.

M-am dus in bucatarie si mi-am spalat un mar. L-am mancat. Era dulce-acrisor si scartaia cand il striveam cu maselele. Era zemos.

Am revenit in camera. Am mai pierdut vremea in fata calculatorului. Apoi am privit in jur. Trebuie sa ma apuc de ordine, mi-am zis. Nu mai am loc, nu mai gasesc nimic. M-am apucat sa strang hainele de pe uscator. Le-am asezat ordonate, pe pat. M-am intors sa strang uscatorul si am calcat pe ceva. A trosnit ca o carcasa de plastic care se sparge. Ceva din accesoriile pentru bicicleta, m-am gandit. O fi farul, pe care abia l-am luat si inca n-am apucat sa-l folosesc? Nu m-am uitat sa vad ce e. Eram indispus. Am iesit din camera. M-am dus in bucatarie, mi-am luat ceasul de pe frigider, m-am intors in camera, m-am imbracat in niste pantaloni trei sferturi negri, am aruncat un tricou tehnic pe mine, rosu si mi-am pus pe cap o sapca, tot rosie. Mi-am luat o pereche de sosete de alergare, m-am dus la usa, m-am incaltat in pantofii de trail running, mi-am pus castile pe urechi, am setat mp3-playerul numai pe melodii de la Travka, am smuls cheile de pe dulap si le-am vart, zornaind, in buzunar, le-am scos, am descuiat usa, am iesit, am incuiat-o la loc, mi-am agatat cheile la pantaloni cu brelocul cu carabiniera si am chemat liftul. Amintindu-mi ca m-am hotarat sa alerg, am pornit usor, pe scari. Desi stau la etajul noua. Era ora 22:38.

Am mers in alergare usoara pana la intrarea in parcul IOR. Cand am intrat in parc, nu era lumina. Becurile erau toate stinse, la intrare. Am simtit un miros placut, patrunzator, de copaci in floare. Dar nu mi-am dat seama despre ce copac sau floare e vorba. Insa mirosul m-a urmarit pana la malul lacului.

M-am pregatit de alergarea serioasa. Nu aveam chef sa fac o alergare de antrenament, constanta. Aveam chef sa ma epuizez repede, sa dau tot ce pot, sa vad cat sunt in stare sa rezist, asa, la prima alergare dupa mai bine de trei luni. Mi-am scuturat putin picioarele. Niciodata n-am stiut ce exercitii sa fac, de incalzire. Mi-am pornit cronometrul si am plecat. Tare. Alergam tare, intr-un ritm pe care era limpede ca nu-l puteam duce pana la capat. Dar n-am incetinit. Vroiam sa fac o tura de lac, cat pot de repede. 

Am uitat ca vara budele ecologice din parc, put, asa ca am trecut pe langa prima cu gura deschisa. N-a fost prea placut. Pe-a doua n-am vazut-o, asa ca tot cu gura deschisa am trecut pe langa ea. Prin parc erau oameni. Parinti cu copii, tineri cu role, cu biciclete sau in grupuri vesele, erau si cativa alergatori. Era racoare si placut. Doi indragostit se tineau de mana. S-au sarutat chiar cand am trecut pe langa ei. 

Respiratia a inceput repede sa mi se agite. La prima trecere pe sub pod, deja imi auzeam inima in urechi, pe langa muzica din casti. Dar continuam sa fortez alergarea. Nu tot timpul reuseam sa mentin un ritm constant. Incepeam, incet, incet, sa scad viteza. Cand realizam asta, acceleram iar. Simteam incordarea in totii muschii. Plamanii pompau de parca vroiau sa-mi iasa din piept. Cand am trecut pe partea cealalta a lacului, observam ca oamenii intorceau mereu capul cand ma apropiam de ei. Dupa ceilalti alergatori nu intorceau capul. O alergatoare chiar s-a speriat cand m-am apropiat de ea. Intr-o pauza dintre melodii, am inteles de ce. Respiratia mea suiera ca o locomotiva. 

Cand m-am apropiat de a doua trecere pe sub pod, imi simteam inima peste tot: in piept, in gat, in urechi, in palma, in genunchi. Parea sa bata peste tot. Habar n-aveam cat aveam pulsul. Respiram cu gura larg deschisa si tot nu era suficient. Am mai incetinit ritmul, dar cand am trecut pe sub pod, cei de la Travka urlau ceva in casti, asa ca am urlat si eu pentru motivare, ca atunci cand ridici o greutate mare, de jos si am mai accelerat putin, dar nu pentru mult timp. Apoi mi-am gasit un ritm sustinut cu care imi era mai bine. 

A inceput sa ma intepe in piept, in partea dreapta. M-am intrebat ce se poate intampla. M-am gandit ca o sa aflu. Cel mai probabil, o sa ma opresc cand n-o sa mai pot. 

Am inceput sa-mi simt tot corpul cum reactioneaza, cum protesteaza. Ceea ce simteam imi aducea oarecum aminte de ultimii km inainte de sosire la maratoanele montane, cand tot corpul imi cerea sa ma opresc, iar eu nu vroiam sa rup ritmul, ducand o lupta cu corpul meu sa-l fac sa mai reziste putin. Aceeasi lupta o dadeam si acum. Am mai accelerat putin, in speranta de a termina mai repede tura. Muschii imi erau incordati, pana si mainile pe care le balabaneam pe langa mine erau incordate. Taiam cu ele aerul de parca vroiam sa rup ceva cu latul palmei.

Mai aveam cateva sute de metri. Am trecut pe langa o constructie. Mirosea a gogosi. Gogosile sunt bune. Cele pe care le mancam, nu cele pe care le spunem. Am alergat cat de tare mai puteam.

Am simtit cum vederea incepe sa mi se impaienjeneasca. Vedeam puncte luminoase cum se plimbau prin fata ochilor. Respiram ca si cum mi-as fi dat duhul. Fata imi era foarte concentrata. Simteam o vaga senzatie de plutire si de detasare. Lumea din jur era limpede si luminoasa, dar parca se incetosa pe margini. 

Pe ultimii cativa metri am mai incercat un sprint, dar n-am mai fost in stare de nimic. Am ajuns in locul de unde am pornit si am apasat mecanic pe butonul de stop al cronometrului. Am facut cativa pasi, oprindu-ma din alergare, dar parca nu erau picioarele mele. Iar aerul nu imi parea suficient. Am iesit de pe trotuar pe iarba din margine si am urcat putin, printre copaci. Apoi, cu fata la panta, m-am sprijinit cu mainile in iarba si am stat asa, putin. Iarba s-a strivit sub mainile mele si mirosea placut. Respiram de parca sufletul vroia sa iasa din mine.

Acum, ca ma oprisem, simteam cum iese caldura din mine. Fata mi s-a incins cumplit si cred ca eram rosu ca fierul incins. Am simtit transpiratia cum iese prin toti porii. Ardeam. Mi-am dat sapca jos si am aruncat-o in iarba. Cei de la Travka insistau: "Sunt un erou, cu capul gol..."

Am zambit. M-am asezat jos, pe iarba si m-am rezemat de un copac. Imi recapatam suflul. M-am uitat la ceas: 13:01:48 min. La antrenamentul meu, e rezonabil sa ma simt asa dupa o alergare de 3,2 km cu 4 min/km. Dar tot e limpede ca ma rablagesc. E drept, n-am incercat niciodata sa vad cat de repede pot sa fac o tura de lac in alergare. Dar mi-am propus ca in vara asta sa reusesc sa dau o tura sub 10 minute.

Respiratia mi s-a linistit, iar corpul mi-a fost invadat de o stare generala de bine. Imi simteam toti muschii cum incep sa se detensioneze. M-am ridicat, mi-am luat sapca de jos, mi-am pus-o pe cap si am coborat pe malul lacului pentru inca o tura de lac, de data asta de relaxare. Am pornit usor. Transpiratia se uscase pe mine si acum mi se facuse frig. Cand am ajuns la prima trecere pe sub pod, incepusera dintii sa-mi clantane. Am marit ritmul, sa ma incalzesc. Alergam, respiratia mi se accelera, dar nu ma incalzeam. Nici nu transpiram.

O rata se indrepta prin fata mea, la pas, spre lac. Pe malul lacului, in iarba, patru bobocei de rata se invarteau de zor, cu treburi doar de ei stiute. Alergand, am uitat ca mi-e frig. Cand mi-am amintit ca imi fusese frig, am realizat ca nu-mi mai era. Dupa ce am trecut a doua oara pe sub pod, am simtit cum plumbul mi se lasa in picioare. Au devenit, dintr-o data, foarte grele. Am alergat domol, de revenire. Am terminat a doua tura in 17:08:22 minute. Cand am incheiat aceasta a doua tura, respiram deja normal. Ce mare diferenta pot sa faca patru minute!

Am mers la pas spre casa, ascultand muzica. Nu mai aveam chef sa alerg. Cand m-am apropiat de intrarea in bloc, am simtit iar mirosul acela placut, de pomi infloriti. Era un pom pe care-l cunosc, dar nu stiu cum se numeste. Un fel de salcie. Iar deasupra lui, trona coroana unui salcam. Era inflorit. Stau din 2010 aici si nu stiam ca in fata blocului am un salcam.

Am ajuns acasa, am dat drumul la apa in cada si intre timp mi-am facut de lucru pe la calculator. Apoi mi-am dat seama ca imi era foame. Mi-am facut o salata si mi-am pus doua oua in tigaie. Galbenusul unui ou s-a spart si s-a amestecat cu albusul. Ma uitam la ele cum sfaraie in tigaie. Cand au fost gata, le-am luat cu o paleta si le-am pus pe farfurie. Le-am mancat. Am mancat si salata.

Mi-am facut si un milkshake: lapte, banane, migdale, miere si gheata. Cand am pornit blender-ul m-am uitat la ceas. Trecuse de miezul noptii. Cand a fost gata, am pus bautura in pahar.

Am bagat laptele in frigider. Am vazut acolo sticla de vin si mi-am amintit ce spunea Hemingway. Ca vinul e un anestezic bun. Asa e. Dar eu n-aveam de gand sa-mi anesteziez starea. Gandind asta, am deschis dopul de la sticla cu lichior de mure, pe care l-am cumparat in tura de duminica, cu bicicleta. Am ajuns atunci cu 250 ml acasa. Am mai baut intre timp. Acum, tot ce mai era in sticla l-am turnat in paharul cu lapte. Era plin de amintiri proaspete. Firisoare rosii s-au imprastiat prin bautura. Am amestecat si am plecat cu paharul in baie. Mi-am luat cartea. Sonata Kreutzer, de Tolstoi.

Simteam furnicaturi in muschii picioarelor. Si ai spatelui. Probabil am fost prea incordat. Apa era potrivit de calda. Aproape ca m-am prabusit in ea. Am stat putin asa, cufundat in apa, privind in gol. Apoi am luat cartea. Am citit cateva randuri. N-aveam chef. Era prea agresiv Tolstoi, pentru starea mea de atunci. M-am bucurat de baia calda. Am terminat bautura din pahar. Am iesit, pasind pe covorasul pufos cu picioarele ude. M-am sters si am tras halatul de baie pe mine. 

M-am dus in camera. Acelasi dezastru. De maine o sa ma apuc sa-mi fac ordine. M-am uitat pe ce calcasem inainte de a iesi la alergat. Era capacul de la un spray deodorant. Nicio paguba.

Am luat hainele pe care le ordonasem frumos, pe pat, dupa ce le dadusem jos de pe uscator si le-am asezat, la fel, ordonate, pe jos. Apoi am luat o carte de Hemingway, m-am bagat in pat si am recitit din ea pana cand mi s-au ingreunat pleoapele.

Finalul cartii il surprinde pe povestitor intr-o masina, tinand in brate pentru cateva clipe femeia care-i era draga, dar cu care nu va putea sa fie niciodata. Cartea se incheie cu urmatoarele cuvinte:

"- Oh, Jake, sopti Brett, cata bucurie am fi putut trai impreuna!

In fata noastra se ivi un politist calare, in uniforma kaki, care dirija circulatia. Isi inalta bastonul. Masina frana brusc, aruncand-o pe Brett si mai strans la pieptul meu.

- Da, rostii atunci. Nu-i incantator gandul asta?"

Am inchis cartea, am stins lumina, m-am intins in pat si am adormit.

Trezirea

M-am trezit cu aceeasi melodie de la Rammstein (Fruhling in Paris) cu care telefonul ma readuce la viata de ani de zile. Am facut ochi, am vazut lumina de afara, prin draperii si m-am intrebat daca mai ploua. Mi-a fost greu sa ma trezesc, asa ca m-am intors pe partea cealalta. Am adormit. Dupa 10 minute, telefonul m-a trezit iar. L-am oprit si am adormit cu mana pe buton. Cand a sunat a treia oara, m-am ridicat in capul oaselor, mi-am dat picioarele jos din pat si le-am varat in papuci. Am stat asa pe pat, o vreme, in sezut, cu capul in maini, cu picioarele in papucii de cauciuc si privind la covor. In urma noptii ramasese in mine un gol nesfarit. Asteptam ca in acest gol sa reapara acel firicel mic de praf, numit speranta. 

Mi-am amintit niste cuvinte pe care le-am scris odata, demult, prin negura timpului: "Partea cea mai frumoasa a vietii o reprezinta clipa sfanta a diminetii cand, trezindu-te, privesti fericit razele soarelui, asculti cantecul pasarelelor si simti mirosul ierbii scaldate in roua, fara a-ti aminti inca realitatea care te inconjoara." 
Am scuturat din cap. Simteam doar aerul inchis din camera si auzeam cum un vecin trage apa la wc.

Un oftat anemic a evadat dintre buzele mele intre-deschise. M-am ridicat greoi, am deschis usa camerei, am iesit pe hol si, in drumul meu catre baie, m-am lovit de noul cuier cu care nu m-am obisnuit inca, aparut acolo odata cu noua mea colega de apartament.

Apoi m-am imbracat in graba. Timpul trecea, nu ma astepta pe mine sa ma desmeticesc. N-am mancat nimic, am baut doar cateva guri dintr-o sticla de cola pe jumatate golita, pusa la rece, in frigider. Am simtit o arsura in stomac. Mi-am zis ca o sa mananc ceva pe drum.

Am parasit barlogul, intrebandu-ma daca am incuiat usa. Am coborat cu liftul. Cand am iesit din scara blocului, am vazut un flacau care sedea jos pe scarile de la intrarea in bloc. Fuma. Nu-l cunosteam. M-am gandit daca sa-l salut sau nu. Pana sa ma hotarasc, trecusem deja de el. Asfaltul turnat pe aleea de la iesirea din bloc ce se strecoara printre gardul viu care inconjoara gradinitele blocului, era ud. Am vazut un melc care se straduia sa treaca dintr-o parte in alta. L-am luat si l-am dus din picioarele oamenilor, in gradinita spre care se indrepta. Mereu fac asa. Am vazut prea multi striviti de oameni neatenti sau nepasatori. 

Si mi-am amintit de aseara, cand veneam acasa. Am iesit de la metrou fix in acele clipe cand ploaia atinsese apogeul. Un fulger m-a salutat, cu onorul de rigoare al tunetului. Cand am ajuns in fata blocului, ploaia se mai domolise. Frunzele gardului viu frematau cicalite fara oprire de ploaia marunta si rece si mirosea a ud si a verde. Am vazut un melc ce se tara pe asfaltul umed si m-am oprit brusc, m-am aplecat si l-am ridicat si l-am dus in directia dorita de el, luandu-l din picioarele trecatorilor. Cand m-am oprit si m-am aplecat, am zarit cu coada ochiului pe cineva care venea grabit sa intre in bloc si s-a oprit brusc, sa nu dea peste mine. Apoi am auzit o voce de fata tanara:

- Si eu fac asa! Mereu ii dau la o parte. Sa nu fie calcati.
Apoi a mai zis ceva, dar n-am auzit ca aveam castile pe urechi si tocmai ma indreptam de spate, iar gluga gecii mi-a fosnit pe cap. Am oprit muzica, fara sa-mi dau castile jos si am dat din cap zambind (a salut sau confirmare a celor spuse, nici mie nu mi-era prea clar). Am intrat in bloc, mi-am dat gluga jos, m-am scuturat de ploaie si am intarziat la cutiile postale. Ea a ajuns la lift care era deja la parter. A deschis usa si m-a intrebat daca urc. I-am confirmat. Am urcat in lift. I-am spus ca eu merg la 9. Ea la 5. Am apasat pe butonul 5 al liftului. Liftul a pornit. Nimeni nu mai zambea, nimeni nu spunea nimic. Fiecare cu el insusi, cu gandurile lui. Ea a coborat la 5, eu am urcat la 9.

Dupa ce am mutat melcul ce-mi iesise in cale in aceasta dimineata, am pornit la drum, spre munca. Inca nu simteam foamea. Am trecut printr-un gang, in spatele blocurilor. In gang era curent. In partea cealalta, trotuarul era ud. Am cotit stanga spre metrou si ma pregateam sa-mi pun castile cand am simtit sub picior ceva care se striveste si am auzit acel sunet inconfundabil, ca atunci cand calci pe coji de ou. Am sperat sa ma insel, dar cand m-am uitat am vazut melcul strivit. Era facut terci. Fusese un melc mare. Si am avut dintr-o data sentimentul zadarniciei tuturor actiunilor mele. In fata, o pisica a traversat trotuarul. Mi-a sfasiat inima. Era tarcata, cu parul scurt, ciufulit si bortoasa. Burtica ei, in care mici fiinte asteptau sa iasa la lumina, mi s-a parut un lucru foarte trist. Noi biete creaturi ce vor mieuna disperat si cumplit, in incercarea lor de a scapa de foame, pana cand vor disparea, strivite de cauciucul vreunei masini, ori ucise de vreun caine sau de vreun biped ce va dori sa demonstreze ce mascul feroce e el. 
Am simtit o stare da rau sufletesc, la aceste ganduri. Si mi-am amintit o discutie petrecuta intr-o padure, determinata de ideea de a lua de acolo un catel parasit, cand nu prea vroiam sa fiu de acord cu cele ce mi se spuneau. Despre ipocrizia sufletului nostru. Trecem de atatea ori, nepasatori, prefacandu-ne ca nu vedem, ca nu auzim, pe langa atatea fiinte suferinde (fie ei oameni sau animale) si nu miscam un deget, iar odata ni se pune pata pe o situatie anume si insistam, doar acolo, doar in acel caz izolat, sa schimbam ceva. Probabil doar pentru a ne demonstra noua insine ca, totusi, suntem buni, ca ne pasa si cu gandul ca astfel vom sterge toata nepasarea ori pasivitatea in fata suferintei, trecuta si viitoare.

Am ajuns la metrou, am urcat laolalta cu ceilalti si mi-am scos cartea. In fata mea, pe scaun, sedea o fetita care se uita atenta si curioasa la cartea din mana mea. Era imbracata intr-o rochicioara albastra cu buline albe, peste care avea trecuta o jacheta de ploaie. Picioarele le avea acoperite cu strampi albi si era incaltata in pantofiori negri, legati cu o curea cu catarama de metal. Era bruneta si avea parul prins in doua codite neimpletite. Am privit-o peste marginea de sus a cartii. Prinzandu-mi privirea, s-a uitat atenta si ea la mine. Eu mi-am tras fata in jos, ridicand in acelasi timp si cartea putin, pana cand mi-am ascuns de tot privirea. N-o mai vedeam, vedeam doar randurile din carte. Si, brusc, am tras cartea in jos, pana la nivelul barbiei, am bulbucat ochii si am schitat un zambet haios si am mimat cu buzele: "Bau!". Fetita a inceput sa rada in hohote, batand din palme si dand agitat din picioare, sarind pe scaun in sus, in acelasi timp. Mama ei a atentionat-o sa fie cuminte, dar fetita era numai ochi la mine. Eu imi mai ascundeam ochii dupa carte, apoi ii readuceam la vedere. Uneori rapid, alteori incet, ca o pisica ce te pandeste din spatele unui paravan. Cand mi-am apropiat ochii, privindu-mi cu ambii varful nasului, fetita a ras iar zgomotos. 

Si atunci am inteles cate greseli fac. 

Gresesc cand cred ca visele, chiar si cosmarurile, sunt mai bune decat realitatea pentru simplul motiv ca din ele te trezesti si rasufli usurat ca a fost doar un cosmar, dar din realitate n-ai nicio scapare. 

Gresesc cand las timpul sa aseze lucrurile in locul meu si cand aman sa spun ceea ce am de spus. 

Gresesc cand cred ca partea cea mai frumoasa a vietii o reprezinta clipa diminetii atunci cand, trezindu-te, privesti fericit in jur fara a-ti aminti inca realitatea care te inconjoara.

Partea cea mai frumoasa a zilei, insa, ramane dimineata cu soarele rasarind vestind inceputul unei noi zile care ne asteapta sa o traim cum ne vom pricepe noi mai bine.

Iar Octavian Paler spunea: "Nu exista pustiu, exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim." 

Si tot el marturisea: "N-am stiut ca floarea amara a singuratatii are, atunci cand o atingi de obraz, sunetul unor pasi care pleaca." 

.............................................

Cand am ajuns la magazin un client ma astepta in fata magazinului. A intrat imediat dupa mine si mi-a zis:

- Tinerete, uite ce vreau eu de la tine...