"Dovada ca omul se trage din maimuta"

Marti, 24. iunie. 

Din nou m-am trezit cu greu si in dimineata asta. Pe la 11:45 abia am reusit sa ma dezlipesc de pat. red ca mi-a curs ceva lipici prin asternut, aseara. Am dormit cu geamul deschis si auzeam zgomotele zilei de afara. Cand am reusit sa-mi dezlipesc genele, pe langa draperii patrundea o lumina placuta, inauntru. Nu avea nimic din amintirea arsitei, aceasta lumina si m-am gandit: "sa vezi ca e innorat, afara!". 

Dar se pare ca lipiciul ala din pat a fost de buna calitate, ca tot nu ma puteam desprinde de asternut. Cu ochii carpiti de somn, am zarit jos, langa pat, alaturi de telefon, baladeur-u MP trois. L-am adunat, l-am pornit, am pus castile pe urechi si am pornit melodia asta. Cel mai placut mod de a incepe dimineata. A indemnat lucrurile sa porneasca.

M-am ridicat, m-am intins a lene, mi-am facut loc spre geam si am arucant priviri furise, pe dupa draperii, afara. Lumea isi vedea linistita de treaba. Era umbra peste tot. Era innorat. Am zambit. M-am bucurat ca o sa plec pe racoare spre munca. Vedeam norii de toate felurile pe cerul larg care se deschide privirii de la geamul camerei mele si ascultam sunetele melodiei. Parca si parcul IOR se bucura de lipsa arsitei.

In mintea mea s-au facut tot felul de conexiuni legate de soare, dimineata, nori, cer, modalitate de a descrie ceea ce vezi, Hemingway si in final am zambit, amintindu-mi o chestie care avea menirea de a intari ideea stilului simplu si placut al autorului, neimpopotonat, desi n-avea nicio legatura cu ceea ce vedeam in fata. Ceea ce-mi aminteam suna cam asa: "Stiti cum spunea Hemingway ca soarele e rosu, in aceasta dimineata? Hemingway spunea: soarele e rosu in aceasta dimineata."

Am zambit si acum amintindu-mi acest lucru, la fel cum am zambit incantat si sedus de adevarul acestor vorbe atunci cand le-am auzit prima data. Chiar daca era deja ora pranzului si nu vedeam niciun fel de soare. 

In mai putin de 5 minute ieseam deja pe usa, indreptandu-ma spre treburile mele. 

Cand am iesit din scara blocului, am observat ca nu-mi stransesem bine cureaua de la sandaua dreapta. M-am oprit sa imi strang cureaua, exact pe singurul loc liber de pe trotuar, unde nu era parcata nicio masina. Cand m-am aplecat, am vazut o masina care a oprit exact in spatele meu. Vroia sa parcheze acolo. I-am facut loc. Cu sandaua stransa cum trebuie, am pornit spre metrou. Era racoare, placut. Intr-o bucata din cerul inalt, soarele isi facuse loc printre nori si se uita la mine. Se anunta o zi grozava.

Am intrat la metrou, am urcat in tren cand a ajuns la peron si dupa prima statie mi-am gasit un loc pe scaun. Undeva in dreapta mea, in spatiul dintre usi, un ciopor de adolescenti urlau si behaiau nevoie mare. Radeau zgomotos, vorbeau zgomotos, aveau gesturi repezite, spuneau tampenii, se impingeau, se injurau, baietii pipaiau fetele "in gluma" si radeau zgomotos, alaturi de ele... se distrau, se simteau bine. Unii din ei aveau niste sepci mai mari decat capul, cu un cozoroc de-a dreptul hidos, dar ca sa-l faca si mai hidos il tineau intr-o parte. Unul din ei, cel mai spurcat la gura si cel mai zgomotos, avea cureaua pantalonilor undeva pe la genunchi, daca am observat eu bine. Ma si intrebam cum poate sa mearga asa, cu pantalonii in vine. Sageti de priviri dezaprobatoare tot observam luand directia lor.

La statia "Timpuri noi" au coborat, impingandu-se si urland in asa hal, incat daca nu te-ai fi prins ca acel haos general de voci vroia sa fie buna-dispozitie, ai fi crezut ca tocmai a aruncat cineva apa oparita peste ei, ori ca a intrat ursul in mijlocul grataragiilor.

Dupa plecarea lor, era asa o liniste in metrou! Zgomotul produs de inaintarea trenului prin tunel parca nici nu se mai auzea. Un barbat care sedea pe scaunul din fata mea, cu parul carunt si o mustata alba, impunatoare, dupa ce au coborat acei tineri, a aruncat asa, o privire cuprinzatoare celor din jur, din metrou, apoi a dat din cap cu subanteles, aratand locul pe unde disparusera din metrou, un gest care spunea "i-ati vazut pe aia?!" Dupa care a pufnit, a lehamite, si a exclamat cu voce tare: "Dovada ca omul se trage din maimuta." Si apoi a mai dat odata din cap spre directia unde poposise acel ciopor de tineri. Ne-a binedispus pe toti cei care il auzisem. 

Alarma telefonului a sunat din nou. Uitasem sa o opresc, definitiv. Cu telefonul in mana, conectat la internet, o postare mi-a atras atentia: "Brana aeriana din prima... pentru ca traseele marcate sunt plictisitoare. Dooh." Curiozitatea m-a facut sa dau clic pe link-ul cu explicatii si cand am ajuns la statia Unirii, unde urma sa cobor, ceteam cele scrise acolo (la vremea aceea, erau doar mesajele postate pana la ora 12:11, inclusiv).

Si cum m-a prins citirea celor scrise, am pornit sa trec pasajul dintre cele doua magistrale, cu nasul in telefon. Toate bune si frumoase, pana la scarile ce le aveam de coborat pana la pasajul de trecere, unde am ratat prima treapta. N-am vazut-o, credeam ca urmeaza ceva mai tarziu scarile si cand n-am mai simtit pamantul sub picioare acolo unde stiam ca trebuie sa fie, am bulbucat ochii. Ma si vedeam cum intru in oamenii de pe scari, ca la popice. Din fericire, dupa ce am atins cu piciorul neasteptata prima treapta si dupa niste miscari fabuloase pentru restabilirea echilibrului, am reusit sa ma stabilizez fara sa ma intind pe scari, fara sa scap telefonul din mana si fara sa grabesc pe cineva sa coboare scarile mai repede decat intentiona. 

Cand sa ies din subteran, la scarile rulante, puhoi de lume care se uitau in sus si nu indrazneau sa urce pe scari. De parca o haita de jivine pandea afara. Cineva intra la metrou si a coborat de pe scarile rulante, fleasca. A-ha! Afara ploua, de asta nu indrazneau oamenii sa iasa. M-am apropiat de scari sa analizez situatia. Ploua bine, afara. Se pare ca s-a pornit brusc pentru ca, desi sunt atatea locuri de adapost in zona Unirii, foarte multi oameni intrau la metrou uzi pana la piele. 

Mi-am dat rucsacul jos din spate, mi-am scos geaca de ploaie din el, pe care o tin mereu acolo si, in vreme ce ma imbracam, am vazut un cuplu foarte tanar, care coborau cu scarile rulante tinandu-se de mana. Nu aveau mai mult de 20 de ani. Nu stiu unde i-a prins ploaia, dar aratau de parca tocmai iesisera dintr-o piscina. Fata avea pe ea un tricou alb, subtire si nu purta sutien. Tricoul se lipise pe sanii rotunzi si fermi, capatand culoarea pielii, iar sfarcurile erau intarite si impingeau in sus prin materialul ud. Radeau amandoi. Cand s-au terminat scarile si au facut primii pasi, am vazut cum vibrau sanii fetei cu tricoul ud lipit de ei. Era foarte frumoasa si o aparitie grozava, printre oamenii posaci care asteptau in subteran sa treaca ploaia. Mi-am amintit atunci ca unii oameni simt ploaia, iar altii doar se uda. In spatele unei umbrele mari tinuta de o doamna in varsta, care cobora pe scari, am zarit o alta fata. Bruneta, inalta, imbracata in pantaloni scurti (de blugi, cum ar spune maica-mea) si un tricou negru, uda pana la piele si ea. Parul negru si lung se ondulase de la ploaie, iar pe tricoul ei scria "Trouble Maker". Asa ca mi-am vazut de ale mele. 

Cu geaca pe mine, mi-am aruncat rucsacelul in spate si am purces prin ploaie. Cand am ajuns in dreptul KFC, imi parea ca deja exagereaza norii. Un barbat sedea drept, in ploaie, langa semafor. Astepta sa se faca verde, sa poata trece strada. Am intrat la KFC, ca imi era si foame. Am comandat ceva la pachet si ma indreptam spre usa. La cum ploua afara, nu prea ma grabeam sa ies. 

In fata usii, la adapost de ploaie, se stransesera mai multi oameni, fara a intra inauntru. Printre suvoiale de apa de afara, am vazut o femeie care impingea un carucior in care se afla un bebelus. Caruciorul avea o husa de protectie pentru ploaie, incolora, prin care copilul privea afara. Femeia a ghidat caruciorul spre scari si apoi se straduia sa-l urce, pentru a intra la adapost, la KFC. A fixat roata din fata pe prima treapta si se chinuia cumva sa o blocheze, acolo. De pe cladire se scurgeau suvoiae de apa care curgeau chiar pe husa incolora a caruciorului. De sub husa, copilul privea curios. Nu intelegea el prea multe, dar era atent. Invata.

Din grupul de oameni popositi la adapost in fata usii, un politist care fuma si-a aruncat repede tigara si cu gesturi hotarate si agile a coborat in ploaie si a ajutat-o pe femeie sa urce caruciorul, apoi i-a deschis usa sa intre inauntru. 

Eu m-am gandit ca trebuie sa ajute la ceva geaca pe care o aveam pe mine, asa ca am pornit prin ploaie. Simteam suvoaiele de apa cum curgeau peste sandale si cum intrau pe sub talpa si ieseau pe unde gaseau loc. Cand am ajuns la semaforul de la Sfanta Vineri, ploaia deja se mai domolise. Cand treceam pe langa Himalaya, se oprise de tot. Din asfalt ieseau aburi si simteam caldura emanata de trotuar. Aburi calzi, sufocanti. Deci, n-a pluat destul, n-a racorit pamantul, am gandit eu, dezamagit. Si parca auzindu-ma, ploaia a dat semne ca se pregateste sa porneasca iar.

Cand ma apropiam deja de magazin, am trecut pe langa un grup de bastinasi tuciurii care urlau, se injurau si se amenintau, in mijlocul drumului, murati de ploaie. Nu stiu ce aveau de impartit. Pe langa ei mai erau niste puradei, care se injurau la randul lor. Privindu-i, mi-am amintit de remarca barbatului din metrou, referitoare la dovezile ce sustin teoria evolutionista.

Dupa ce am ajuns la magazin, ploaia a mai continuat aproximativ o ora.

Acum e soare afara, iar urmele ploii abia trecute, deja au disparut. E soare, e lumina, e placut.

Iar eu ma uit la un filmulet excelent.