"Drumul..." care lasă sentimentele în urmă

Privind în trecut, îmi dau seama că mă aflam în pragul nebuniei. Azi nu aș mai putea simți la fel; există, acum, pare-se, un perete transparent între mine și emoțiile tari. Acum simt ceea ce e corect să simt; fac mișcările pe care trebuie să le fac. Dar nu pot să mă conving că toate astea ar avea vreo însemnătate pentru mine. Nu vreau să spun că sunt un om mort; dar că pur și simplu am început să mor, deși mai am încă vreo șaizeci de ani de viață înaintea mea. Nu sunt nefericit și nu mă tem de moarte, dar nu mai sunt tot atât de viu cum eram în seara când m-am certat cu ea. Îl privesc pe tânărul acela, nefericit, din cârciumă, cu un simțământ de sinceră părere de rău. Nu aș face schimb cu el chiar dacă aș putea, dar incontestabil că era un om mult mai de valoare decât personajul civilizat care sunt acum, după acești zece ani în care am obținut aproape tot ce dorisem vreodată. Știu ce nume mi-ar fi dat cel de atunci: "Momâia parvenită". 

Bineînțeles că nu-mi pasă dacă tânărul acela era mai înțelept, mai bun sau mai inocent decât "Momâia parvenită". Dar era de mai bună calitate: simțea intens, avea capacitatea de a suferi. De mai bună calitate pentru cel ce acceptă că o făptură omenească e destinată să aibă și unele emoții, să fie puternic afectată de ceea ce i se întâmplă, să trăiască printre oamenii din jurul său. Nu vreau să spun că trebuie să-i iubești pe oameni, ci doar că trebuie să-ți pese de ei. Eu sunt acum ca un "Cadillac" nou-nouț într-o regiune industrială mizeră, izolat prin oțel și sticlă și aer condiționat de nenorociții de afară, de ploaie și de trupurile înfrigurate și suferinde. Nu doresc să fiu ca oamenii de afară, nu vreau nici măcar să mă las târât de vreo slăbiciune, sau de vreo prostie printre obrazurile invidioase ale nenorociților, în ploaie și în mirosul specific al înfrângerii. Dar uneori aș dori să pot dori acest lucru. 

Ceea ce mi s-a întâmplat este exact ceea ce am vrut să mi se întâmple. Sunt contructorul vieții mele. Destinul, întâmplarea, soarta, norocul sau ghinionul, toate acestea pot fi alungate din istorisirea mea, ca niște actori demodați care se cramponează de un repertoriu prăfuit, pot fi goniți și lăsați să moară de foame, n-au avut vreun rol în povestea mea. Totuși, undeva în cursul acțiunii piesei, personalitatea mea ar fi putut evolua în alt chip. Ceea ce s-a petrecut cu sentimentele mele este tot atât de fantastic ca și ceea ce se întâmplă cu oțelul în timpul fabricației unei mașini americane; oțelul ar trebui să-și păstreze totdeauna o oarecare duritate, să aibă întotdeauna o anumită densitate, și nu să devină o foaie maleabilă și lăcuita. Tot astfel și sentimentele de bază ar trebui să păstreze și ele o anumită intensitate și densitate. Presupun că mi se oferise și mie posibilitatea de a deveni un om adevărat.  

"Tu clocotești în permanență, mi-a spus ea odată. Pulsezi de viață până la ultima fibră. Alături de tine, ceilalți parcă ar purta mănuși de cauciuc." 

Acum n-ar mai putea să spună asta. 

____________________________________
- John Braine,  în "Drumul spre  înalta societate"

Povaţa unui coţcar batran

N-am sa deslusesc niciodata incalcitele ite ale amintirilor si felul cum lucruri ce pareau demult ferecate in cotloane ale mintii pe unde n-as mai fi crezut ca o sa umblu, ies subit la iveala, rasar dintr-o data in amintire atat de limpezi, desi atata vreme am trait fara sa mai am habar ca lucrurile brusc amintite, ar fi facut parte, vreodata, din viata mea. 

Nu stiu exact de ce, dar mi-am amintit de un om pe care l-am cunoscut in adolescenta mea (intr-un moment neplacut, cand ma enervase cumplit un baiat, iar eu eram plin de ciuda ca nu puteam raspunde la fel de rautacios ca el), un coţcar batran (asa am ajuns sa-l consider ulterior) care, vazandu-ma asa plin de ciuda, m-a luat deoparte si, zambindu-mi complice, mi-a spus: 

- "Daca vrei sa-l infurii serios pe adversarul tau, sa-l lovesti unde il doare, critica-l sau dojeneste-l pentru lipsa ori viciul pe care stii ca le ai tu. Imagineaza-te si... mustra-l pe el! 

In primul rand, asta are sa-i faca pe ceilalti sa creada ca tu nu ai acest viciu. 

In al doilea rand, indignarea ta va fi sincera, pentru ca... poti folosi mustrarile propriului tau cuget." 

Atunci n-am inteles prea clar ce vroia sa spuna. Acum insa... inteleg ca aceasta povata a ramas activa in subconstientul meu, pentru ca sunt constient ca am folosit aceasta "metoda", chiar daca intamplarea amintita nu mi-o mai aminteam. 

Deci, conform spuselor acelui coţcar batran (profesor de matematica), cu cat indignarea unui om e mai mare si mai sincera in privinta unui viciu sau a altei apucaturi nepotrivite, cu atat respectivul a "experimentat" mai mult ceea ce condamna. Sa fie oare adevarat? 

Am putea judeca, sincer, ceea ce nu cunoastem?

Probabil ca da, am putea judeca. E foarte simplu sa judeci ceea ce nu cunosti, sau nu intelegi. Dar trebuie sa recunoastem ca, cu cat cunoastem mai bine despre ceea ce vorbim, cu atat suntem mai convingatori.

Inviorarea de cu seara

Cand m-am mutat in zona unde stau acum, mini-parculetul de la intersectia bulevardului N. Grigorescu cu Camil Ressu era napadit de buruieni, chel, cu petice de iarba printre pamant batatorit, lipsit de copaci (doar cativa de dimensiuni diferite, ici si colo) si era strabatut de mici alei care se strecurau printre iarba inalta si cateva bancute stinghere. Un parculet mic, oleaca mai mare decat spatiul verde din fata blocurilor, dar totusi un mic petic de verdeata.

In decursul celor 3 ani de cand locuiesc aici, am observat, cu bucurie, transformarea acestui parculet oarecum neingrijit in ceva bine pus la punct. S-au plantat copaci, frumosi, peste care au trecut deja 2 ierni (si care au prins radacini si au crescut fara sa fie rupti sau furati), intre timp s-a plantat si gazon, care a crescut mandru si semet si care, cu regularitate, este taiat frumos. O splendoare! Aleile au parca mai mult sens, bancutele sunt mai primitoare in mijlocul verdelui crud si la umbra copaceilor. 

Scurtele alei ale acestui parculet, de cativa zeci de metri, le strabat in fiecare zi, cand vin si cand plec de acasa. Sunt o mica scurtatura a drumului spre casa.

Si-mi place parculetul: copacii frumos aranjati (nu ciuntiti), tineri, iarba verde, frageda, grasa, frumos taiata si, pentru ca totul sa fie in perfecta randuiala, de ceva vreme s-au montat in acest parculet sisteme de stropire a ierbii, pentru a o mentine verde chiar si pe seceta.

Aceste sisteme complexe de stropitori, pornesc automat, la o anumita ora, seara tarziu. Fix la acea anumita ora, in aceasta seara, eu ma aflam exact la mijlocul aleii de caziva zeci de metri din parculet, in scurtatura mea spre casa, ocazie cu care am aflat ca sistemele acestea au fost montate astfel incat sa nu stropeasca in afara parcului, dar nu s-a tinut cont deloc de micile alei din parc. mergand hotarat spre casa, cand m-a palit primul jet in spate, am tresarit si am injurat in gand dobitocul care n-are ce face si se da viteaz la ora asta, probabil beat, stropindu-ma pe mine cu apa din vreo sticla. Dar pana sa ma intorc eu cu privirea mea nimicitoare, un alt jet, venind din fata, mi-a umplut ochii si narile de apa si cum am deschis gura de surpriza, am inghitit si o mica portie de apa pentru hidratare. Pana sa-mi dau eu seama ce se intampla, eram deja fleasca, iar pana sa ies din parc alte stropitori m-au inviorat.

Si astfel "revergorat", am ajuns acasa ciuciulete, de parca as fi mers prin furtuna.

Ultima intalnire

Candva am fost prieteni buni, apropiati... dar a venit o clipa rea - si ne-am despartit, dusmani.

Au trecut ani multi... si iata ca, ajuns in orasul unde traia el, am aflat ca este bolnav fara leac si ca doreste sa ma vada.
M-am dus la el, am intrat in odaie... privirile noastre s-au incrucisat.
Abia l-am recunoscut. Doamne! ce facuse din el boala!

Galbejit, uscat, chel cu totul si cu cioc carunt, sedea numai intr-o camasa anume taiata bucati.... nu putea sa indure apasarea hainelor celor mai usoare. Imi intinse brusc o mana infricosator de slaba, roasa parca de un caine, si ingaima cu greu cateva vorbe de neinteles - salut sau dojana, cine stie? Pieptul chinuit se ridica si se lasa in jos si pe luminile micsorate ale ochilor, care se aprinsera deodata, se ivira doua lacrimi zgarcite, de suferinta.

Inima mi se stranse in piept... M-am asezat pe un scaun alaturi de el si... lasand fara voie ochii in pamant in fata acestei groaze si uraciuni, i-am intins de asemenea mana.

Dar mi s-a parut ca nu mana lui o luase pe a mea.

Mi s-a parut ca intre noi sta o femeie inalta, blanda, imbracata in alb. O haina lunga o infasoara din cap pana in picioare. Ochii-i palizi, adanci, nu se uita nicaieri; buzele-i severe, albe, nu rostesc niciun cuvant.

Femeie aceasta ne-a unit mainile... ea ne-a impacat pentru totdeauna.

Da... ne-a impacat moartea.

- I.S. Turgheniev -

Privire fixa

Animalele sunt tare iscusite la privitul fix si nu le deranjeaza... si nici nu te fac sa te simti stingherit. Te pot fixa minute intregi cu privirea, fara sa te faca sa te simti aiurea.

Daca un om, un seaman, se uita fix la tine cateva clipe, il intrebi contrariat: "Ce e? Ce te holbezi asa la mine?"

Un animal nu are ratiune.

Un animal nu minte, nu are nimic pe suflet, de aceea te poate privi fix, calm.
Un animal nu are "ganduri murdare", "ganduri ascunse" sau pareri ironice, de aceea nu te deranjeaza ca se uita fix la tine (cu exceptia animalelor agresive sau carnivore, a caror privire poate fi amenintatoare sau "pofticioasa").
Un animal te priveste, pur si simplu. Si asta nu te deranjeaza.

_____________________________

Zimbrul din imagine a fost fotografiat in data de 24.03.2013, in timpul unei ture de bicicleta la Zimbraria Neagra (jud. Dambovita). 

Foto: Florin Petre

Visul (Ce caut eu aici?)

Pe la ora 17 m-am bagat la somn, cu gandul sa dorm o juma' de ora. Niciodata nu-mi iese asta - cand dorm dupa masa, sa dorm exact atat cat imi propun. De obicei dorm dublu, sau nu ma mai trezesc pana a doua zi dimineata.

De data asta m-am trezit pe la 19:52.

In somn, visam ca urcam un horn stancos, abrupt si destul de dificil. Nu aveam idee unde sunt, ce e cu mine acolo, dar continuam sa ma catar. Eram singur. La un moment dat, m-am intrebat daca o mai fi fost cineva, vreodata, pe aici.

Si cum urcam eu, dintr-o data hornul s-a largit si a devenit mai putin abrupt. Am gasit pe dreapta o grota oblica. M-am asezat in ea, m-am intins rezemat de peretii grotei, in pozitie oblica, am pus mainile sub cap si ma odihneam, cand privirea mi s-a abatut pe tavanul grotei, care era la o distanta mica de mine (il puteam atinge), unde am vazut, scris cu fum, urmatoarea intrebare: "De ce esti aici?"

Am scos un pix si am mazgalit cu el raspunsul (nu ma intrebati de cand scriu pixurile pe pereti, dar raspunsul a iesit destul de vizibil si, culmea, citet): "Pentru ca pot."

Apoi, am pornit mai departe, pe horn in sus, intrebandu-ma cine o fi scris acea intrebare?

Tot catarandu-ma, am iesit dintr-o data intr-un fel de amfiteatru, intr-un spatiu larg, cu fundul aproape plat, in intregime stancos. Eram inconjurat din toate partile de pereti stancosi si inalti, inaccesibili. Mi-am dat seama ca mai departe nu am cum sa ma duc. Trebuia sa ma intorc pe unde am venit. N-aveam niciun stres ca n-am nicio coarda la mine si nici nu simteam ca mi-ar trebui.

M-am apropiat de peretele stancos al amfiteatrului, pe partea dreapta si, cu o bucata de piatra ce semana cu creta, m-am apucat sa mazgalesc ceva. Cand am terminat, am citit ce-am scris si mi-a placut atat de mult. Atat de mult!

Era cel mai sincer lucru pe care-l scrisesem, era adevarul pur... asa-mi parea mie.

Dar... desi am recitit de multe ori, in vis, acea fraza, si am repetat-o si cu voce tare (tot in vis), am uitat-o!

Nu-mi mai aduc aminte care era acea fraza, desi imi parea atat de clara! Tot ce tin minte, e ca fraza continea urmatoarele cuvinte: "arta ipocriziei" si "constrangere". Dar nu mai am idee nici in ce ordine erau aceste cuvinte in fraza si nici care erau celelate cuvinte care, impreuna cu acestea, dadeau sens frazei.

Am inceput sa cobor, pe horn. Ma descataram linistit si, cum ma descataram eu asa, situatia imi amintea de filmul "Fiul muntilor", pe care il vedeam cand eram mic.

Am ajuns din nou la grota in care m-am odihnit si, din nou, am facut un scurt popas. Citeam intrebarea si raspunsul meu de pe tavan si atunci am scos pixul si am completat cu un nou raspuns. "Pentru ca vreau."

Si m-am intins din nou, cu mainile sub cap, recitind intrebarea aceea si cele doua raspunsuri ale mele si ma intrebam daca va vedea cineva, vreodata, aceste cuvinte de pe tavan si daca da, oare va sti ca raspunsurile apartin aceleiasi persoane, sau va crede ca sunt scrise de persoane diferite?

Si cum sedeam eu si meditam asa, dintr-o data peisajul se schimba brusc, sub mine si in jurul meu. Eram pe o faţă de munte cu o inclinatie mare, ma chinuiam sa inaintez in sus. Era zapada, toata numai placi de vant. Am privit in urma si mi-am vazut urmele. Venisem pe langa un perete de stanca, iar acum trebuia sa fac o traversare. Nu-mi placea. Stateam incordat, sprijinindu-ma in zapada si cu genunchii si ma tineam de un colt de stanca iesit din zapada. Mai jos de mine, chiar in dreptul meu, la vreo 15-20 de metri, erau cei doi prieteni care, de putina vreme, "se pricep la avalanse"... Stateau pe loc, sub mine, urmarindu-ma daca pot inainta si eu gandeam: "Tot nu s-au invatat minte! De ce naiba stau sub mine? Daca se rupe zapada cu mine, ii ia cu totul, ii ingroapa!"

M-am intors cu fata spre deal. Panta mare, iar eu habar nu aveam de unde venim si incotro ne ducem.

Privind in sus, m-am intrebat: "Ce caut eu aici?"

Si in acel moment zapada s-a rupt sub mine si am luat-o cu viteza la vale, cu fata in jos. Alunecam lungit pe burta, cu fata in zapada, cu mainile intinse deasupra capului, curgeam la vale si nu puteam face nicio miscare si zapada ma acoperea. Alunecarea nu era deloc lina. Simteam o presiune din ce in ce mai mare pe tot corpul, eram strans ca intr-o menghina si respiram din ce in ce mai greu... iar intunericul se facea din ce in ce mai gros. Ma simteam din ce in ce mai strans in menghina, nu mai puteam sa respir, simteam cum curg la vale si dintr-o data faţa a inceput sa-mi amorteasca in diverse locuri, pe care, brusc, le simteam umflate... ma loveam de stanci, in alunecare.

Am mai apucat sa gandesc doar "Asta e..." (dar constientizarea acestui gand a fost, probabil, cel mai groaznic moment pe care l-am cunoscut vreodata, chiar si in vis) si, dintr-o data, s-a facut liniste.

Aveam ochii deschisi si ghiceam cate ceva, prin semi-intuneric. Mi-au trebuit cateva secunde bune ca se realizez ca priveam spre scaunul de la biroul meu, din camera. Ma trezisem.

Am scos un oftat din adancul sufletului.

Si, deja treaz fiind de cateva secunde, dintr-o data am sarit din pat, aproape aruncand pilota, privind undeva in spatele meu, prin perete si gandind disperat: "Ei unde sunt? I-a ingropat avalansa!"

Si apoi m-am inmuiat, dintr-o data... "Stai, dom'le, calm, ca te-ai trezit deja, ce dracu'!", m-am linistit eu, singur, si m-am intins rasufland usurat, in pat.

Si, privind tavanul, am inceput sa rad.

_____________________________
* Fotografia a fost facuta in 2005

Constientizare

De la Nichita Stanescu citire: "Eu cred ca un om este ceea ce isi aduce aminte despre sine insusi. Bunaoara, eu ma consider pe mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt. De asta uneori oamenii sunt in aparenta schimbatori sau au umori diferite. De fiecare data iti aduci aminte alte lucruri despre tine insuti."

Am observat ca, in ultimii doi ani, m-am folosit destul de des de acest citat; probabil pentru ca devin din ce in ce mai constient de "imprevizibilul" firii mele. Acum pot zambi cu soarele si luna, cum spunea un vers ce-mi vajaie prin cap, iar in clipa urmatoare ceva din jur ma poate face sa uit complet de aceste astre minunate si nu numai de ele. Dar n-am zis niciodata ca as fi un om perfect si nici n-am sa sustin vreodata asta. Numai eu stiu cat de departe sunt de ceea ce cred eu ca ar trebui sa insemne perfectiune.

Dar in fiecare lucru pe care il fac, pun pasiune. O, da! Si consider ca fiecare zi traita, fiecare persoana intalnita, fiecare km strabatut, reprezinta un reper in drumul meu catre ideea de OM.

In tot ceea ce facem, trebuie sa punem si un strop de pasiune. Astfel, tot ce va iesi din mainile noastre, sau din mintea noastra, va pastra un strop din noi insine.

Nu pot sa nu pun un strop din personalitatea mea in tot ceea ce fac, chiar daca nu tot timpul acel strop este unul dulce. Dar oricum ar fi el, in rezultatele straduintelor mele se va regasi si acel strop din mine, care am fost la un moment dat, iar aceste rezultate (fie ele ceva tangibil ori doar amintirile unor persoane) vor continua sa vorbeasca lumii despre mine chiar si atunci cand urmele pasilor mei se vor fi sters demult de pe pamant.

Aceasta e singura "nemurire pamanteana" in care pot sa cred.

Uneori am uitat sa ma deschid spre necunoscutul fascinant al vietii si mi-am lasat inima sa rugineasca in tipare. Alteori nu.

Am avut curajul noului acolo unde totul parea catalogat, clasat.

Am avut momenetele mele de ratacire, cand am optat inconstient pentru interpretari dureroase ale realitatii, cand eu ma percepeam lipsit de alegeri sau de putere. Dezvoltam sentimente de tristete, revolta, neputinta in loc sa interpretez situatiile pe care le traversam intr-un mod care sa ma mobilizeze sa rezolv problemele.

Si as vrea sa spun ca de acum nu voi mai fi asa, ca am inteles ce anume era gresit si nu voi mai repeta greseala, dar stiu ca nu as avea dreptate. Pentru ca stiu ca sunt dominat de ceea ce simt, nu de ceea ce gandesc si asa voi ramane.