N-am sa deslusesc niciodata incalcitele ite ale amintirilor si felul cum lucruri ce pareau demult ferecate in cotloane ale mintii pe unde n-as mai fi crezut ca o sa umblu, ies subit la iveala, rasar dintr-o data in amintire atat de limpezi, desi atata vreme am trait fara sa mai am habar ca lucrurile brusc amintite, ar fi facut parte, vreodata, din viata mea.
Nu stiu exact de ce, dar mi-am amintit de un om pe care l-am cunoscut in adolescenta mea (intr-un moment neplacut, cand ma enervase cumplit un baiat, iar eu eram plin de ciuda ca nu puteam raspunde la fel de rautacios ca el), un coţcar batran (asa am ajuns sa-l consider ulterior) care, vazandu-ma asa plin de ciuda, m-a luat deoparte si, zambindu-mi complice, mi-a spus:
- "Daca vrei sa-l infurii serios pe adversarul tau, sa-l lovesti unde il doare, critica-l sau dojeneste-l pentru lipsa ori viciul pe care stii ca le ai tu. Imagineaza-te si... mustra-l pe el!
In primul rand, asta are sa-i faca pe ceilalti sa creada ca tu nu ai acest viciu.
In al doilea rand, indignarea ta va fi sincera, pentru ca... poti folosi mustrarile propriului tau cuget."
Atunci n-am inteles prea clar ce vroia sa spuna. Acum insa... inteleg ca aceasta povata a ramas activa in subconstientul meu, pentru ca sunt constient ca am folosit aceasta "metoda", chiar daca intamplarea amintita nu mi-o mai aminteam.
Deci, conform spuselor acelui coţcar batran (profesor de matematica), cu cat indignarea unui om e mai mare si mai sincera in privinta unui viciu sau a altei apucaturi nepotrivite, cu atat respectivul a "experimentat" mai mult ceea ce condamna. Sa fie oare adevarat?
Am putea judeca, sincer, ceea ce nu cunoastem?
Probabil ca da, am putea judeca. E foarte simplu sa judeci ceea ce nu cunosti, sau nu intelegi. Dar trebuie sa recunoastem ca, cu cat cunoastem mai bine despre ceea ce vorbim, cu atat suntem mai convingatori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu