Întuneric şi lumină (scopul vieţii)

Odată a existat un suflet care știa că el este lumină. Acesta era un suflet nou și, prin urmare, nerăbdător să trăiască experiențe. ”Eu sunt lumina”, spunea el. „Eu sunt lumina”. Totuși, nici faptul că o spunea, nici faptul că o știa nu puteau să se substituie experienței de a fi lumină. În împărăția din care venea acest suflet nu exista decât lumină. Fiecare suflet era măreț, fiecare suflet era magnific și fiecare suflet radia strălucirea luminii divine. Și, astfel, micul suflet despre care vorbeam era ca o lumânare în soare. În mijlocul luminii mărețe - din care el era o părticică - nu putea să se vadă, nici să trăiască experiența ca Cine și Ce Era el cu Adevărat.

Și, astfel, acest suflet tânjea continuu să se cunoască. Și, atât de fierbinte era această dorință, încât într-o zi Dumnezeu i-a spus:

- „Stii tu, Micuțule, ce trebuie să faci ca să-ți îndeplinești această dorință teribilă?”

- „Doamne! Ce trebuie să fac? Aș face orice!”, a spus micul suflet.

- „Trebuie să te separi de noi ceilalți și trebuie să aduci întunericul asupra ta.”

„Ce înseamnă întuneric, Atotputernice?”, a întrebat micul suflet.

„Ceea ce tu nu eşti”, i s-a răspuns, iar sufletul a înțeles.

Și așa a și făcut, rupându-se de Întreg, trecând chiar într-o altă împărăție. Aici sufletul a avut puterea de a trăi experiența tuturor felurilor de întuneric. Și asta a și făcut.

Și totuși, în mijlocul întunericului de necuprins, el a strigat: „Tata, Tată, de ce m-ai părăsit?” (așa cum fiecare din noi a făcut în zilele cele mai negre)

Fii lumină în întuneric și nu-l blestema.

Și nu uita Cine Ești, în momentul în care ești înconjurat de ceea ce nu ești.

Și să știi că ceea ce faci în timpul celor mai mari încercări va fi spre marele tău triumf. Pentru că experiența pe care o creezi este afirmarea lui Cine Ești - și a lui Cine Vrei să Fii.

Există unii care spun că viața este o școală și că lucurile pe care le observi și le trăiești ca experiență în viața ta au menirea de a te învăța.

Nu, nu ai venit în viața asta ca să înveți ceva; trebuie doar să demonstrezi ceea ce știi deja. În cadrul acestei demonstrații pui în funcțiune tot ceea ce știi și te creezi din nou prin experiență. În felul acesta, îți justifici viața și îi dai sens. În felul acesta, o faci să fie sfântă.

Secretul cel mai adânc este că viața nu e un proces de descoperire, ci unul de creație.

Tu nu te descoperi pe tine însuți, ci te creezi din nou. Caută deci nu să descoperi Cine Ești, caută să-ți dai seama Cine Vrei Tu să Fii.

Școala e un loc unde mergi, dacă există ceva ce nu știi și vrei să afli. Nu este un loc unde mergi dacă știi deja ceva și, pur și simplu, vrei să trăiești experiența a ceea ce știi.

Viața este o ocazie să cunoști ca experiență ceea ce deja cunoști sub formă de concept.

Poți să știi că ești generos, dar, dacă nu faci ceva să-ți arăți generozitatea, nu ai decât un concept. Poți să știi că ești amabil dar, dacă nu faci ceva pentru cineva, nu ai decât o idee despre ține însuți.

Revenim la parabola micului suflet și a soarelui. El era lumină, știa că e lumină, dar, fără să aibă în jur întunericul în mijlocul căruia să strălucească, el avea doar conștiința faptului că e lumină, dar nu știa acest lucru prin experiență.

Noi suntem aici pentru ca prin experiență să cunoaștem cine suntem. De aceea e important să ne dăm seama Cine Vrem să Fim, pentru că sufletul nostru știe deja (că e lumină).

„Ce înseamnă întuneric, Atotputernice?”, a întrebat micul suflet.

„Ceea ce tu nu eşti”, i s-a răspuns, iar sufletul a înțeles.

Deci tot ceea ce trăim și ne aduce durere, suferință, întristare, sentimente negative, este tot ceea ce noi nu suntem. Este întunericul în mijlocul căruia trebuie să ne amintim că noi suntem lumină... și să strălucim.



Text bazat pe o scriere de N.D. Walsch

Despre Cuvinte

O combinatie dementiala: Celelate Cuvinte fara cuvinte si vocea lui Florian Pitis

"Cuvintele sunt mijlocul de comunicare cel mai putin eficient, pentru ca ele sunt expuse la interpretari gresite si cel mai adesea sunt prost intelese. Si asta deoarece cuvintele sunt doar niste sunete rostite care inlocuiesc sentimentele, gandurile si experienta. Ele sunt simboluri, semne, embleme, dar nu sunt Adevar, nu sunt realitatea.

Cuvintele pot sa te ajute sa intelegi ceva. Experienta iti permite sa stii.

Dar oamenii dau mare importanta cuvintelor si atat de putina experientei, incat unii, atunci cand traiesc o experienta care e diferita de ceea ce au auzit, in mod automat abandoneaza experienta si iau de bune cuvintele, cand ar trebui sa fie exact invers.

Experienta si sentimentele noastre reprezinta ceea ce noi stim faptic si intuitiv despre acel lucru. Cuvintele incearca doar sa simbolizeze ceea ce stim si adesea pot sa produca confuzie."

N. D. Walsch (citat aproximativ)

O cale greșită

Apuci pe o cale greșită dacă mergi pe urmele unui înțelept, când nu ești înțelept tu însuți. Mai devreme sau mai târziu obosești, îl părăsești, rupi cu el, fie și numai din pasiunea de a rupe, îi declari război lui și tuturor celorlalte lucruri, începând cu idealul pe care nu l-ai putut atinge.(...)
Nu-i confortabilă condiția celui care, după ce i-a cerut înțelepciunii să-l izbăvească de el însuși și de lume, ajunge s-o urască, să nu vadă în ea decât o nouă constrângere. 

Emil Cioran, în "Căderea în timp"

Amintire cu bucluc

Pe la mijlocul săptămânii trecute, într-o seară în jur de ora 21, cum ședeam eu cu mâna la falcă și meditam în baie, deodată am fost trezit din reverie de "cântece de popă". Acele sunete enervante care-mi trezesc mereu amintiri neplăcute, pentru că în ultimii 15 ani nu mai aud aceste "cântece" decât la nunți și înmormântări, ori în preajma sărbătorilor când popa nu vrea să iasă din casă până nu-i bagi ceva în sutană. Mi-am ciulit urechile, dar nu m-am dumirit de unde se auzeau. Speram ca vreun cre(ș)tin să fi decis să-și sfințească locuința, pentru că nu doream înmormântare pe scara blocului.

Si tot auzind jeluiturile pe post de rugăciune, mi-am amintit de ultimul Crăciun pe care l-am prins în Craiova.

Eram singur acasă. N-am auzit popa cântând pe scară că dacă-l auzeam nu-i deschideam. Luat prin surprindere însă, când a sunat la ușă am deschis fără să mă chiorăsc pe vizor și astfel m-am pomenit cu sutana neagră în casă. A început slujba, s-a dus și a spoit prin casă cu apă sfințită sau mai știu eu ce, l-am lăsat să intre peste tot și la final, reîntors in holul din faţa uşii de la intrare, mi-a întins crucea în față s-o ștampilez. Pentru că sunt un adept al cutumelor strămoșești, n-am avut nimic împotrivă cu a mă închina și a mima stampilarea crucii.

Apoi părintele îmi zice "Crăciun Fericit", îi zic și eu și-i deschid ușa. Dar el nu iese. Se întoarce, se învârte, mai dă de două ori cu apă sfinţită prin casă și-mi mai zice odată "Crăciun Fericit". Îi mulțumesc din nou și-i urez iar acelaşi lucru, cu mâna pe clanța ușii. Dacă vede părintele că nu-i intră nimic în sutană, îmi zice:

- Dacă doriți un calendar ortodox?... îmi dați mie banii și vi-l aduce colegul.

- Nu, mulțumesc, nu-mi trebuie!

- Are toate sărbătorile creștine în el... e sfințit.

- Serios?!...

- Da!

- V-am mai zis, nu-mi trebuie.

Îmi mai zice odată "Sărbători Fericite", se foieşte, parcă nu s-ar lăsa dus, dar işi ia inima-n dinţi și pleacă într-un final, tare cătrănit.

(Ăsta venise să mă spele de păcate în fața Domnului şi să-mi binecuvânteze casa, nu?)

La cât de supărat a plecat, m-o fi "binecuvântat" în biserică, mă gândesc, având în vedere că in acea seară, după ce am auzit acel preot în scara blocului și mi-am amintit mustăcind întâmplarea, când mă întorceam pe la ora 23 de la o scurtă alergare, cu ochii la niște potăi care se încăieraseră, am îndoit cu freza colțul unui semn cu trecere de pietoni...

Viata inseamna Azi, inseamna Acum

"Trecutul poate fi șters cu buretele. Regretul, tăgada ori uitarea o pot face oricând. Dar din fața viitorului nu te poți sustrage." Așa spunea Oscar Wilde.  

Timpul șterge tot, de fapt. Odată ce o întâmplare, un gest, viața unei ființe sau orice altceva s-au încheiat, ele nu mai există faptic, ci doar în amintirea celor care le-au fost martori, ori ca semn lăsat în urmă. Un cutremur ține maxim două minute, dar poate lăsa urme vizibile timp de milenii. La fel și viața unui om.  

Ceea ce a fost, fost rămâne, ceea ce va fi vom vedea, însă ceea ce este acum contează cel mai mult. A trăi înseamnă prezent, nu ceea ce a fost sau ce va fi.  

Timpul șterge tot, dar asta nu înseamnă că "vindecă rănile" fără a lăsa urme, cicatrici. Mă refer strict la întâmplare, nu la urmări.  

Să luăm un exemplu: dacă mă îmbolnăvesc de vărsat de vânt, odată ce boala se va sfârși, ea nu mai există. Timpul nu stă pe loc, așa că vărsatul de vânt la un moment dat se încheie. Asta însă nu înseamnă că nu vor fi urmări (de exemplu semne, care, într-un fel sau altul, îți vor influența restul vieții tale). Timpul nu va putea face ca boala respectivă să nu fi fost, ci doar ca ea să se încheie la un moment dat. S-o "șteargă". Dar dacă rămân cicatrici, asta nu înseamnă că restul viitorului, odată devenit prezent și înainte de a se preface în trecut, ar trebui trăit cu regretul semnelor lăsate de boală. 

Prezentul e o variabila. Azi la ora 11 e prezent, la fel și la 12, precum și la ora 13, după cum înaintează minutarul ceasului. Dar la ora 12 putem acționa astfel încât o influență a trecutului de la ora 11 să nu mai acționeze și asupra prezentului de la ora 13. 

Dacă ai greșit ceva în trecut și acum realizezi, prezentul îți oferă șansa să îndrepți efectul greșelilor din trecut, sau să le diminuezi. 

Viitorul inevitabil va deveni prezent, iar prezentul în fiecare clipă se transformă în trecut. Deci, tot ceea ce contează, e ceea ce faci acum (nu ce crezi că ai putea face - un prezent netrăit, sau ceea ce deja ai făcut - un prezent trăit deja, deci consumat). 

Tot ce vreau eu să spun cu toată logoreea asta determinată de cuvintele lui Wilde e că odată ce un om a murit, mort rămâne, iar timpul nu face decât să ne șteargă de pe suprafața pământului, prin faptul că ne dă un număr limitat de ani, care curg constant, fără oprire. Odată ce-ai murit, mort rămâi și astfel timpul vieții tale, prin trecerea lui, te-a șters de pe pământ (sau te-a transformat în altceva). 

Si că de fapt din fața prezentului nu ne putem sustrage. Din fața viitorului o putem face, folosind ușa morții. 

Știu deja că nu te poți bucura decât de o singură zi odată și că asta e întotdeauna ziua în care ești. Va fi azi toată ziua până în noapte și mâine va fi azi din nou.  Ăsta e lucrul cel mai important pe care l-am învățat până acum. 

Căile vieții (alegerea mea)

"Călugărițele ne-au învățat că viața o străbatem pe două căi: calea naturii și calea suferinței. Trebuie să alegi ce cale vei urma.

Prin calea suferinței nu cauți plăcerile vieții. Accepți să fii neglijat, uitat, respins, accepți jignirile și loviturile.

Prin calea naturii nu cauți altceva decât desfătarea, îi convingi și pe ceilalți să-ți facă pe plac, îți place să-i conduci, să faci doar ce vrei. Găsești motive să fii nefericit chiar dacă întreagă lume e fericită, iar iubirea zâmbește tuturor lucrurilor din jur.

Călugărițele ne-au învățat că toți cei care merg pe calea suferinței își vor găsi fericirea.

N-o să-mi pierd calea, orice s-ar întâmpla..."

Așa începe filmul "The tree of life" un film fără alternative, care nu lasă loc decât fie pentru "îmi place la nebunie, mă fascinează, mă acaparează", fie pentru "nu pot să-l văd până la capăt". Eu mă aflu, fără doar și poate, în prima categorie.

În ceea ce privește căile vieții, eu am ales demult: calea naturii (Doamne, cât de mult îmi amintește citatul amintit mai sus de romanele lui Hesse, cu neostoita luptă interioară între natural și spiritual!). Și, în ciuda sau tocmai datorită acestei alegeri, pot spune că am parte de suficientă suferința, poate chiar mai multă, uneori, decât dacă aș fi ales "calea suferinței", cu singura diferență (una MARE) că pe calea aleasă de mine găsesc suficiente motive să fiu nefericit, chiar dacă întreaga lume e fericită și iubirea zâmbește peste tot în jurul meu...

Și nu cred c-o să-mi pierd vreodată calea asta. "Călugărițele" au spus că "cei care merg pe calea suferinței își vor găsi fericirea", dar n-au zis nimic despre calea cealaltă. De va mai fi posibil, la final, va voi spune eu ce am găsit...

Cât despre film, mă bucur că Hollywood-ul poate scoate "pe piață" așa ceva!

Masina pe care mi-o doresc

Iat-o!

Asa ceva mi-ar placea si mie sa detin.

Am intalnit-o in Saua Laptici din Bucegi, duminica 03.06.2012. Avea numar de Elvetia, iar posesorii ei (un cuplu) vorbeau germana. Deci erau si ei elvetieni. M-au salutat romaneste, cu probabil unele din putinele cuvinte pe care le stiau din limba romana: "buna ziua!" Si buna mi-a fost!

Si inca visez la o asa masina!

 

Imi place si pentru ca se incadreaza in peisaj.

Cum i-ar sta acestei masini, intr-o parcare la Mall?!

"Probabil ar arata ca si un tip in smoking si pantofi facand drumetii prin munte", spunea cineva.

Si mare dreptate are, cu singura diferenta ca smokingul si pantofii eu ii asociez mai mult cu teatrul, cu Tudor Gheorghe, cu Opera... decat cu Mall-ul.

Dar ce stiu eu?

Stiu ca-mi place masina si ca sus, in partea de deasupra capotei, e un pat tare confortabil.

Ce frumos s-ar auzi rapaitul cadentat al ploii pe capota masinii, acel sunet atat de drag noua, astora care plecam cu cortul de acasa!

Iar o astfel de masina, dupa cum se observa, are doua locuri in fata si mult spatiu in spate; deci e pentru doi. Pentru ca fericirea are farmec doar daca ai cu cine s-o impartasesti. Asta e ceea ce simt eu.

Am cunoscut si intalnit, de-a lungul timpului, destui solitari. Barbati si femei care pornesc la drum singuri, prin salbaticia muntilor, dormind noaptea in cort sau in diverse adaposturi, tot singuri.

Interesant spiritul lor de libertate. Insa, oricat de mult imi place mie muntele, daca as sti ca dupa o zi de hoinareala in singuratate ar urma sa petrec si noaptea, singur, pe creste sau prin paduri... ei bine, as prefera o imbratisare sau compania celor dragi mie, chiar daca aceasta s-ar intampla intre betoanele orasului. Ar fi cu siguranta mai placut, pentru mine, decat singuratatea in mijlocul naturii.

Desi, in esenta, sunt un singuratic, compania altora ma face sa ma simt nu doar in siguranta ci, in functie de imprejurari, chiar fericit.

N-am cunoscut niciodata fericirea in singuratate (desi momente inaltatoare am avut, date de o melodie, o carte, un film bun sau un peisaj), in afara de momentele cand am primit vesti imbucuratoare despre cei pentru care eram ingrijorat.

Da. Masina de mai sus mi se potriveste. E pentru mine si inca o persoana. Si e mai mult decat de ajuns.