Intuneric si lumina*

Lumina

Deja se innorase afara cand am plecat de la magazinul unde lucrez si cativa stropi stingheri de apa patasera deja asfaltul. Era ora 18:30. Statea sa ploua, cum sta si acum si nu se mai hotaraste.

M-am indreptat spre metrou cu Anathema in casti. Mergeam spre o intalnire cu prietenii mei olteni, pe undeva prin Berceni. Am prins metroul spre Piata Sudului fix cand se pregatea sa inchida usile si sa plece. Mi-am gasit un loc intr-un colt si ma zgaiam intr-o carte de Tolstoi. Cu coada ochiului am zarit in stanga mea niste picioare, acoperite cu dres ascuns in partea de sus de niste pantaloni scurti. Mi-am vazut mai departe de Sonata Kreutzer. 

La un moment dat, o zgaltaiala mai serioasa a metroului m-a facut sa-mi caut un punct de sprijin. Am ridicat ochii din carte pentru aceasta operatiune si am surprins urmatoarea scena: in fata mea, un tip, mai inalt ca mine, cu barba, par bogat si evident mai tanar, cu niste casti mari pe urechi, zambea privind direct spre stanga mea. M-am uit si eu in directia aia si atunci am observat si posesoarea picioarelor acoperite cu dres amintite anterior, care ii zambea sugubat tipului din fata. Am crezut ca se cunosc, dar nu, dupa aceste zambete si-au vazut fiecare de ale lor. Probabil ca s-a dezechilibrat ceva, sau vreo intamplare observata de amandoi le-a unit zambetele, cine stie? Mai departe, ea se uita in telefon, el pe tableta. Statiile veneau si treceau iar eu, cum mai trageam cu ochiul, ii tot vedea aruncandu-si ocheade asortate cu zambete. 

Cand ne apropiam de Brancoveanu, un gest dinspre tip imi atrage atentia. O miscare brusca. Ma uit spre el si-l vad cum se hotaraste dintr-o data: isi da jos castile de pe urechi si da din cap a hotarare, dupa care, zambind in continuare, sa duce direct la tipa. Ii zice ceva. Ea zambeste si alene isi da jos castile din urechi. El mai zice ceva, ea raspunede. Eu nu aud ce-si vorbesc. Opresc muzica din casti si ma dau oleaca mai aproape, asa, ca din intamplare. Prindeam doar franturi de cuvinte, nu reuseam sa inteleg ce-si spun. Am auzit doar ca ea ii spunea ceva cum ca "a vazut pe..." si dadea din maini ca nu-si amintea. Probabil ca incropisera rapid un mic subiect de discutie si raspunsul ei la intrebarile lui era legat de ceva ce a vazut sau gasit ea undeva, dar nu-si mai amintea unde. Incerca sa-si aminteasca si ii era ciuda ca nu-si aminteste. Vorbea moale si parea ca vrea sa lase discutia neterminata. Metroul se apropia de statie. Ea nu si-a amintit ce vroia sa spuna, a invartit o mana fara sens prin aer si, zambind si tot asa, alene, a coborat din metroul care tocmai oprise si deschisese usile. Dupa care n-a pornit imediat si hotarat spre iesire, ca ceilalti calatori, ci s-a oprit, s-a rotit spre usa de la metrou si i-a zambit tipului. M-am uit la flacau. Zambea si el.

Am stat atat vreme printre oameni, fara sa-i observ! Acum insa ii observam. Langa mine erau oameni, se consumau fapte, se infiripau posibile povesti... Si n-am putut sa ma abtin sa nu intervin.

M-am uitat tinta la tip si l-am intrebat direct:

- Tu unde cobori?

El raspunde, uimit de intrebare, dar senin ca un cer de vara:

- La urmatoarea.

- Esti sigur?, il intreb eu, accentuand vorbele cu subinteles.

El se uita la mine in prima faza nedumerit, apoi se lumineaza, zambeste si coboara si el.

Usile s-au inchis, metroul a pornit si cand m-am uitat pe peron, i-am zarit o clipa fata in fata, zambind si discutand.

Cand am iesit la Piata Sudului, norii acopereau in continuare cerul si se intetise un vant placut, de primavara. M-am lasat invaluit de acest vant si am mers pe jos pana la destinatie.

***

Am ajuns la intalnirea cu prietenii mei. Am avut o seara placuta. Am gustat oleaca de tuica si apoi ceva vin, cu masura. Masura era paharul. Nu mai stiu cate masuri am golit.

Am vazut boxele mele audio pe care le imprumutasem pentru botez si am primit informarea ca trebuie sa mi le iau, ca se tot impiedica de ele si tocmai se gandea sa le duca la ghena de gunoi.

Seara s-a transformat in noapte, vinul pisca limba si o dezlega, iar amintirile, glumele si ideile curgeau lant, tinandu-se de mana si cu cateva barfe nevinovate.

S-a apropiat si ora aia fatidica, cand trebuie neaparat sa pleci daca nu vrei sa dai bani la taxi.

Intunericul 

M-am aciuat in masina care mergea spre Unirii. Afara era intuneric. Noaptea era linistita, iar norii invaluiau, cuminti, orasul. Constructia pasajului de pe Vacaresti a dus la o oarecare debusolare in trafic si, fara intentie, ne-am pomenit la gura de metrou Mihai Bravu. Eu am zis ca o sa cobor acolo, ca e mult mai aproape de casa. M-am dat jos din masina imediat ce restrictiile de circulatie pe anumite benzi datorate constructiei s-au terminat, acolo unde drumul, dupa ce vine restrictionat pe o banda, se largeste iar in trei benzi pe sens, plus liniile de tramvai de pe mijloc. Pe partea aceasta a drumului nu exista iluminat public. Era bezna. Cativa copaci cu ramuri stufoase amplificau senzatia de intuneric. Un caine latra, pe undeva. Trebuia sa traversez toate cele sase benzi ca sa ajung pe partea cealalta. Coborasem exact la mijlocul distantei dintre cele doua guri de metrou. Nu era nicio trecere de pietoni. Masinile treceau cu viteza. M-am decis sa ma indrept spre gura de metrou din directia de mers spre acasa. La acest metrou, eu am folosit doar gura de intrare dinspre Lidl, adica cealalta fata de cea spre care ma indreptam.

Mi-am pornit muzica in casti si am facut cativa pasi in directia intrarii de metrou de pe celalat trotuar, mergand paralel cu drumul pana voi gasi o cale de trecere printre masini. In semiobscuritatea de pe partea cealalta, cineva imi facea cu mana si striga la mine "Ba!"... Pe naiba, cine si ce treaba sa aiba cu mine?! Umbra aceea continua sa se agite si a inceput sa faca cativa pasi in aceeasi directie cu mine, tot dand din maini. M-am hotarat sa opresc muzica in casti, sa aud ce naiba zice.

- "Ba, aici sunt, unde te duci?", striga la mine o voce de fata, dar cu accentul ala de "trotuar".

Cu cine naiba vorbeste?, m-am minunat eu! In fine, ignor, imi vad de drum si ma aventurez in incercarea de a traversa.

- "Nu e nimeni acolo, ba, de ce ai coborat acolo? Aicea suntem, la lumina. Hai, vino-ncoa' la mine. Unde te duci? Tu nu auzi?"

Incep sa am o banuiala. Iar banuiala mi se transforma in certitudine atunci cand o masina alba opreste langa acea persoana, iar ea uita complet de mine si merge grabita spre masina si baga capul pe geam, pentru tratative. Fac slalom printre masini si cum merg asa, oblic pe strada, indreptandu-ma spre intrarea de la metrou alergand sa nu ma asfalteze vreo masina, vad o alta don'soara, bronzata, cu un zambet cuceritor in ciuda dintelui lipsa, care vine zambind spre mine.

- "E, hai, ce fugi asa, ca nu plec nicaieri. Hai, zi, ce vrei?" si continua sa zambeasca, complice.

- "Nimic", ii raspund eu fara sa ma opresc din mers.

- "De ce?!", ma intreaba don'soara cu o fata asa de uimita, incat am realizat ca ala chiar era ultimul raspuns la care se astepta.

- "Pentru ca nu vreau", am intarit eu raspunsul cu toata sinceritatea si m-am indreptat spre metrou. Ma amuza intamplarea.

Am intrat inveselit la metrou, dar am uitat ca nu eram la intrarea cu care eram obisnuit, asa ca am luat metroul de la peronul din partea dreapta, cum il luam de obicei. Tocmai era in statie, asa ca am alergat spre el, fara sa ma mai uit la ce scrie pe panourile informative. Nu stiu unde mi-a fost mintea, muzica o repornisem in casti, asa ca nu mi-am dat seama ca m-am urcat in alt metrou decat atunci cand m-am pomenit la Unirii (eu trebuia sa ajung in directia opusa, la Grigorescu). Prima data nici n-am inteles cum a fost posibil. Neasteptandu-ma sa ajung la Unirii, nu reuseam nici sa ma orientez, sa inteleg ce metrou trebuie sa iau acum, in directia cea buna. 

Dupa ce m-am dumirit, am pornit spre casa. Am ajuns, m-am schimbat, am scris prima poveste, am postat-o pe facebook si apoi am facut un dus si mi-am dat seama ca am uitat sa iau boxele alea. Am mai pierdut putin vremea cu Sonata Kreutzer pana cand, tarziu in noapte, obosit fiind, mintea a inceput sa-mi zboare. Stiam ca sunt destul de obosit cat sa o pot opri.

Era o noapte linistita. De afara nu se auzea absolut nimic. Am stins lumina si m-am intins sub pilota. Un tantar mi-a bazait langa ureche. Am aprins lumina si l-am urmarit pana cand s-a asezat pe perete. M-am ridicat in capul oaselor si am vazut o cutie de chibrituri pe corpul de mobila de langa pat. Am luat cutia si am aprins un chibrit. Apoi, cand flacara a prins putere, am miscat iute batul intr-acolo. Sfaraitul tantarului la contactul cu flacara a fost un zgomot satisfacator. Apoi chibritul s-a stins. Am stins si lumina si m-am intins din nou sub pilota. M-am intors pe-o parte si am inchis ochii. Simteam cum vine somnul. M-am lasat in voia lui si am adormit.

__________________

* - Am numit acest text "Intuneric si lumina", desi povestile sunt in ordine cronologica inversa fata de cum le anunta titlul, pentru ca mai intai a fost intunericul. Abia apoi s-a facut lumina.