"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

duminică, 17 februarie 2013

Visul (Ce caut eu aici?)





Pe la ora 17 m-am bagat la somn, cu gandul sa dorm o juma' de ora. Niciodata nu-mi iese asta - cand dorm dupa masa, sa dorm exact atat cat imi propun. De obicei dorm dublu, sau nu ma mai trezesc pana a doua zi dimineata.
De data asta m-am trezit pe la 19:52.

In somn, visam ca urcam un horn stancos, abrupt si destul de dificil. Nu aveam idee unde sunt, ce e cu mine acolo, dar continuam sa ma catar. Eram singur. La un moment dat, m-am intrebat daca o mai fi fost cineva, vreodata, pe aici.
Si cum urcam eu, dintr-o data hornul s-a largit si a devenit mai putin abrupt. Am gasit pe dreapta o grota oblica. M-am asezat in ea, m-am intins rezemat de peretii grotei, in pozitie oblica, am pus mainile sub cap si ma odihneam, cand privirea mi s-a abatut pe tavanul grotei, care era la o distanta mica de mine (il puteam atinge), unde am vazut, scris cu fum, urmatoarea intrebare: "De ce esti aici?"
Am scos un pix si am mazgalit cu el raspunsul (nu ma intrebati de cand scriu pixurile pe pereti, dar raspunsul a iesit destul de vizibil si, culmea, citet): "Pentru ca pot."
Apoi, am pornit mai departe, pe horn in sus, intrebandu-ma cine o fi scris acea intrebare?
Tot catarandu-ma, am iesit dintr-o data intr-un fel de amfiteatru, intr-un spatiu larg, cu fundul aproape plat, in intregime stancos. Eram inconjurat din toate partile de pereti stancosi si inalti, inaccesibili. Mi-am dat seama ca mai departe nu am cum sa ma duc. Trebuia sa ma intorc pe unde am venit. N-aveam niciun stres ca n-am nicio coarda la mine si nici nu simteam ca mi-ar trebui.
M-am apropiat de peretele stancos al amfiteatrului, pe partea dreapta si, cu o bucata de piatra ce semana cu creta, m-am apucat sa mazgalesc ceva. Cand am terminat, am citit ce-am scris si mi-a placut atat de mult. Atat de mult!
Era cel mai sincer lucru pe care-l scrisesem, era adevarul pur... asa-mi parea mie.
Dar... desi am recitit de multe ori, in vis, acea fraza, si am repetat-o si cu voce tare (tot in vis), am uitat-o!
Nu-mi mai aduc aminte care era acea fraza, desi imi parea atat de clara! Tot ce tin minte, e ca fraza continea urmatoarele cuvinte: "arta ipocriziei" si "constrangere". Dar nu mai am idee nici in ce ordine erau aceste cuvinte in fraza si nici care erau celelate cuvinte care, impreuna cu acestea, dadeau sens frazei.
Am inceput sa cobor, pe horn. Ma descataram linistit si, cum ma descataram eu asa, situatia imi amintea de filmul "Fiul muntilor", pe care il vedeam cand eram mic.
Am ajuns din nou la grota in care m-am odihnit si, din nou, am facut un scurt popas. Citeam intrebarea si raspunsul meu de pe tavan si atunci am scos pixul si am completat cu un nou raspuns. "Pentru ca vreau."
Si m-am intins din nou, cu mainile sub cap, recitind intrebarea aceea si cele doua raspunsuri ale mele si ma intrebam daca va vedea cineva, vreodata, aceste cuvinte de pe tavan si daca da, oare va sti ca raspunsurile apartin aceleiasi persoane, sau va crede ca sunt scrise de persoane diferite?

Si cum sedeam eu si meditam asa, dintr-o data peisajul se schimba brusc, sub mine si in jurul meu. Eram pe o faţă de munte cu o inclinatie mare, ma chinuiam sa inaintez in sus. Era zapada, toata numai placi de vant. Am privit in urma si mi-am vazut urmele. Venisem pe langa un perete de stanca, iar acum trebuia sa fac o traversare. Nu-mi placea. Stateam incordat, sprijinindu-ma in zapada si cu genunchii si ma tineam de un colt de stanca iesit din zapada. Mai jos de mine, chiar in dreptul meu, la vreo 15-20 de metri, erau cei doi prieteni care, de putina vreme, "se pricep la avalanse"... Stateau pe loc, sub mine, urmarindu-ma daca pot inainta si eu gandeam: "Tot nu s-au invatat minte! De ce naiba stau sub mine? Daca se rupe zapada cu mine, ii ia cu totul, ii ingroapa!"
M-am intors cu fata spre deal. Panta mare, iar eu habar nu aveam de unde venim si incotro ne ducem.
Privind in sus, m-am intrebat: "Ce caut eu aici?"
Si in acel moment zapada s-a rupt sub mine si am luat-o cu viteza la vale, cu fata in jos. Alunecam lungit pe burta, cu fata in zapada, cu mainile intinse deasupra capului, curgeam la vale si nu puteam face nicio miscare si zapada ma acoperea. Alunecarea nu era deloc lina. Simteam o presiune din ce in ce mai mare pe tot corpul, eram strans ca intr-o menghina si respiram din ce in ce mai greu... iar intunericul se facea din ce in ce mai gros. Ma simteam din ce in ce mai strans in menghina, nu mai puteam sa respir, simteam cum curg la vale si dintr-o data faţa a inceput sa-mi amorteasca in diverse locuri, pe care, brusc, le simteam umflate... ma loveam de stanci, in alunecare.
Am mai apucat sa gandesc doar "Asta e..." (dar constientizarea acestui gand a fost, probabil, cel mai groaznic moment pe care l-am cunoscut vreodata, chiar si in vis) si, dintr-o data, s-a facut liniste.

Aveam ochii deschisi si ghiceam cate ceva, prin semi-intuneric. Mi-au trebuit cateva secunde bune ca se realizez ca priveam spre scaunul de la biroul meu, din camera. Ma trezisem.
Am scos un oftat din adancul sufletului.

Si, deja treaz fiind de cateva secunde, dintr-o data am sarit din pat, aproape aruncand pilota, privind undeva in spatele meu, prin perete si gandind disperat: "Ei unde sunt? I-a ingropat avalansa!"
Si apoi m-am inmuiat, dintr-o data... "Stai, dom'le, calm, ca te-ai trezit deja, ce dracu'!", m-am linistit eu, singur, si m-am intins rasufland usurat, in pat.
Si, privind tavanul, am inceput sa rad.

_____________________________
* Fotografia a fost facuta in 2005

6 comentarii:

Monica spunea...

Un vis metaforic de la un capat la altul.
Urci un horn stancos, destul de dificil si, intocmai ca in viata, nu stiai ce este cu tine acolo, dar continuai catararea.
Oare de ce din intregul vis a ramas titlul "Ce caut eu aici?" ? Pentru ca momentul in care in viata unui om apare aceasta intrebare este decisiv pentru evolutia sa spirituala. Daca te faci ca nu auzi aceasta intrebare ai ratat o mare sansa in procesul Devenirii.
Cand ai vazut prima oara intrebarea "De ce esti aici?" raspunsul a fost: "Pentru ca pot."
Ti-ai continuat drumul si ai ajuns intr-un loc de unde nu mai puteai continua, poate un semn ca raspunsul nu era tocmai venit dintr-o puritate a sufletului, ci dintr-un fel de trufie?
Ai ramas calm, avand incredere ca tot ce vine la tine de la Viata este bun. Atunci, prin aceasta atitudine ai avut acces la "cel mai sincer lucru, adevarul pur" si ai notat acolo, pe partea dreapta (dreapta corespunde, artei, frumosului, creatiei), cu creta (nu cu un pix) ceva referitor la "ipocrizie" si "constrangere" lucruri care , daca nu suntem constienti de noi, ne domina vietile.
Ma gandesc ca nu-ti mai puteai aminti adevarul acela pur pentru ca noi nu suntem inca atat de puri pentru a-l intelege.
Raspunsul acesta al Universului a venit spontan prin tine, fara a te fi intrebat cineva ceva, fara ca tu insuti sa fi cerut asta constient.
Revenind la locul de odihna, transformat de adevarul care tocmai se revelase prin tine, ai scos iar pixul (simbolul mintii constinte) si ai notat "Pentru ca vreau", intelegand parca faptul ca tu esti creatorul propriei tale vieti.
In acest moment, in mod firesc, Viata ti-a pus la incercare loialitatea fata de adevarul pe care tocmai il descoperisei. Peisajul se schimba BRUSC , o serie de evenimente se succed, te simti strans in menghina, nu mai poti respira.
In acest amalgam de senzatii destul de CONSTRANGATOARE, ai totusi puterea de a te abandona "Asta e".
Atunci cand te relaxezi, cand te abandonezi, tot ce iti aduce Viata este ceea ce trebuie, experientele nu sunt bune sau rele, sunt doar un rezultat al perceptiei tale, tu le dai sens.
Pt mintea umana, obisnuita sa caute, in mod patologic uneori, detinerea controlului, este intr-adevar un moment "groaznic",cum ai spus tu, sa cedeze controlul, sa dea drumul fraielor incordarii, fricii, ingrijorarii.
In timp ce mintea ta a perceput acest moment ca fiind GROAZNIC, sufletul tau a ajuns la manifestarea adevarului gasit de tine in amfiteatru: LINISTEA.
"Si s-a facut liniste" !!!
Pai doar asta este ceea ce exista dincolo de murmurul permanent al mintii, de vesnicul dialog interior, de multe ori demotivant, de judecati, de prejudecati, de planuri, de viitor si niciodata de prezent... LINISTEA!
Minunat vis, frumoase trairi, superbe revelatii!

Claudiu Crăciun spunea...

Foarte interesanta analiza acestui vis al meu... si foarte apropiata de ceea ce gandeam eu.
Am subliniat, cumva, cu verde, lucrurile pe care le-am considerat eu "importante" in acest vis. Mentionez ca pana acum am primit "reactii" mult mai prozaice, referitoare la avalansa sau la "cine erau cei 2 prieteni?".
Sunt profund uimit ca cineva, cel putin o persoana, a vazut si metaforele si simbolurile din acest vis pe care nu degeaba am decis sa-l povestesc, ca cineva a acordat atentie si esentei, nu numai formei.
Si ma bucur ca inteleg tot ce spui si ca, repet, nu e departe de ceea ce am gandit si eu.
Cumva, rezonam cu interpretarea ta a frazei pe care nu pot sa mi-o amintesc si, desi gandeam, cumva, la fel, nu reuseam sa gasesc formularea corecta, care e asta: "nu-ti mai puteai aminti adevarul acela pur pentru ca noi nu suntem inca atat de puri pentru a-l intelege." Inca!
M-am gandit chiar ca "Universul", "Viata", pt. unii "Divinitatea", pt. altii "Nimicul", mi-ar fi putut comunica chestii, pe aceasta cale.
Unii vor zice: era imaginatia ta. Iar eu ii voi intreba: care e diferenta?

Visul are si partea lui de realitate, insa, nu e numai metafora.

Totusi, acel "asta e", avea si 3 puncte de suspensie. Gandul meu nerostit, era, de fapt, acesta: "asta e sfarsitul. mor!" Si aveam milioane de motive sa regret asta.
Nu sunt convins ca era vorba de abandonare, desi ar putea fi si asta.

Nimic nu e intamplator, nici macar un vis ;)

Claudiu Crăciun spunea...

Nu intamplator din intregul vis, in titlu, a ramas doar intamplarea aceea, cum nu intamplator am scris cu verde unele chestii in text, desi nu ma asteptam sa observe, sau sa acorde importanta acestui fapt, cineva.

Monica spunea...

Vai ce melodie! :)
<>
Poate si aceasta moarte este tot un simbol, este moartea mintii limitate, a egoului, a ceea ce este conditionat in noi.
<>
Poate ca Universul, Divinitatea, Nimicul, Totul chiar incercau sa comunice chestii. Regretul asa zisei morti a fost insa asa de mare incat te-ai trezit.
Din fericire ti-au dat si inspirata idee de a impartasi cu noi aces vis deloc intamplator.
Poate ca am ajuns amandoi la acelasi numitor comun pentru ca Adevarul este UNUL. Caile de ajungere la el sunt infinite, din fericire, unice, la fel ca fiecare din noi.
Am lasat la urma o chestie superba pe care ai spus-o: "M-am gandit chiar ca "Universul" mi-ar fi putut comunica chestii, pe aceasta cale.
Unii vor zice: era imaginatia ta. Iar eu ii voi intreba: care e diferenta?"
(iti recomand pe aceasta tema cartea "Secta egoistilor", Eric-Emmanuel Schmitt)
Fii atent ce citeam eu dimineata, din cartea "Camino", inainte de a citi despre visul tau:
"-Trebuie sa inveti sa accepti sa fii calauzita.Nu exista coincidente in viata. Totul are inteles si este armonios. Invata sa fii mai putin suspicioasa, mai ales cand ai vazut atatea.
-De ce nu ar trebui sa fiu suspicioasa? Sunt atat de multi sarlatani pe aici.
- Draga mea, tu spui ca TU esti sarlatanul, deoarece calauzirea pe care o suspectezi vine de la tine. Totul vine din interiorul tau. Tu creezi propriul tau simt al realitatii.
-Deci eu te creez pe tine?
-Binenteles! Tu creezi lumea din jurul tau si oamenii din ea.Tu ai energia Creatorului in tine si , cu ea, esti un co-creator. M-ai creat chiar si pe mine ca sa te calauzesc. De ce sa fii suspicoasa cu ceea ce tu insuti ai creat?
Fii responsabila pentru Creatia (Viata) ta! Eu sunt doar o unealta care sa-ti ofere cunoasterea pe care o ai deja. Ai incredere in adevarul ca tu posezi intreaga cunoastere.In cadrul acestui adevar esti una cu Divinitatea.
-Deci am un dialog cu mine insami?
-Ai incredere ca asa e. Daca esti cu adevarat aliniat la vibratia Dumnezeului tau launtric, esti intotdeauna in siguranta, plin de pace si implinit, acceptandu-ti propria viata."
De asta intrebarea ta "Care e diferenta intre Univers si propria-mi imaginatie?" m-a cutremurat profund.
Cu "Secta egoistilor" cineva mi-a batut la poarta lasand in urma cel mult ecoul unui scartait de usa rar folosita. Dar uite cum, cu tine si "Camino" se inchide cercul!

Adriana spunea...

Visurile nu reprezinta altceva decat constiinta si trairile noastre.

Anonim spunea...

Clau, de fapt pe tine te bantuie intrebarea: care e sensul vietii mele?
Ceea ce e bine, inseamna ca nu traiesti doar la primul nivel (regnul animal nevoile primare)
Asta simbolizeaza si asccensiunea: nevoia de a te ridica deasupra mediei, a statusului de simpla existenta.
Cei care au copii, isi gasesc justificarea sensului in acestia, dar e o pacaleala doar, asta o face orice mamifer de ex. sensul unui om presupune mai mult de simpla reproducere.
De aici diferenta: tu poti, tu vrei, altii nu pot, nu vor sau nu ii intereseaza.
Caderea cred ca inseamna faptul ca inca nu ai raspunsul.
Dar...
cauta si vei gasi, bate si ti se va deschide!
cu simpatie, aceeasi antipatica
Hana