"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

sâmbătă, 12 februarie 2011

Departe... ( O, rămâi!)



"O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asaman unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri."

Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.

...

Aparent, aici e vorba de un copil pe care pădurea îl iubeşte. Şi asta pentru că el îşi petrece zilele copilăriei hoinărind printre arborii săi şi bucurându-se de tot ceea ce aceasta îi oferă. Dar câţi, oare, observă singurătatea copilăriei acestui om? O singurătate căutată, ce-i drept... căci el îşi face veacul prin păduri, singur, trăind viaţa după propriile-i criterii, după propriile-i simţuri, rupt de banalitatea jocurilor copilăreşti ale semenilor lui. Îşi petrece atâta timp în pădure, rupt de ceilalţi, încât aceasta deja îi cunoaşte toate dorile... şi e singura care îi poate oferi ascultare, alinare şi lucruri care să îi bucure într-adevăr sufletul.
Asta îmi aduce aminte de mine. Cât de departe am fost de cei de-o vârstă cu mine! Eu citeam pe marginea pădurii, ei râdeau de mine " hă, hăăă!, uite bă, ăsta citeşte poveşti!". Eu mă plimbam pe câmpuri, prin pădure, pe poteci ştiute şi bătute doar de mine, singur sau cu câinii mei, ei stăteau acasă, se jucau "pituluşu", înjurau bătrânii şi făceau un sport de performanţă din a chinui sau ucide diverse animale ce le ieşeau în cale, ori din a râde de cel care vedea frumuseţe într-un copac... (chiar, abia acum înţeleg că ei nu aveau nicio noţiune pentru frumuseţe, de orice fel; şi le era cel mai la îndemână să radă de ceea ce nu puteau înţelege).
Am crescut printre oameni, dar izolat de ei. Şi ce trist trebuie să fie să îţi înţeleagă dorurile şi să ştie să ţi le asculte doar natura, nu şi oamenii, nu şi cei din jurul tău.
Şi totuşi, Hemingway spunea: "No man is an island". Pentru că oricât ai încerca să te izolezi, eşti legat de restul oamenilor prin lucruri mai presus de voinţa ta, şi oricum îţi vor influenţa viaţa şi evoluţia. Insula e legată de continent, pe sub apă.

...
Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

- M. Eminescu -


"Suntem nevoiţi să bâjbâim prin atâta noroi şi absurditate până să ajungem acasă! Şi n-avem pe nimeni care să ne călăuzească, singura noastră călăuză este dorul de casă", spunea Hesse.

Într-o noapte racoroasă şi senină de primăvară din adolescenţa mea târzie, o noapte cu oameni dragi alături şi în care "mă simţeam ferice" (iar la nenorocire nici nu mă gândeam), am mărturisit următorul lucru: "Nu ştiu exact ce inseamnă acasă, pentru mine, dar niciodată nu m-am simţit mai aproape ca acum."
Acum, într-o zi vântoasă şi însorită de iarnă, scrutând zările prin geamul camerei mele situată sus (ca să pot vedea cât mai departe), privind peste acoperişurile celorlalţi muritori de rând, ei bine acum ştiu ce înseamnă acasă ... dar niciodată nu m-am simţit mai departe ca acum!

_________________________________________________________________

Un comentariu:

Deea spunea...

http://www.youtube.com/watch?v=5gIScOLbguc