De fiecare dată când ne abatem de la calea cea dreaptă (aceea care ţine de onestitatea şi moralitatea noastră), o facem cu convingerea de netăgăduit că vom reveni la făgaşul monoton dar sigur al virtuţii, de îndată ce mica incursiune în noroaiele de pe marginea drumului şi-ar fi atins scopul urmărit. Mereu credem că această abatere reprezintă doar un episod în vâltoarea vieţii, un lucru săvârşit în mod conştient, dar în silă, şi pe care îl vom da repede uitării. Ne închipuim că după aceea vom putea continua să admirăm senini strălucirea soarelui, să ne bucurăm de adierea vântului şi de natura ce se deschide dincolo de zidurile fiinţei noastre. Ne place să credem că nimic nu se va schimba, că aspectul moral al vreuneia din faptele noastre nu ar putea să aibă vreo înrâurire asupra naturii lucrurilor, adică să întunece lumina soarelui sau natura atât de dragă...
Dar nu poţi trece prin noroi fără să te murdăreşti! Iar soarele va străluci, într-adevăr, dar noi vom fi murdari... şi aşa ne vom şi simţi, chiar dacă cei din jur nu observă.
Am simţit de atâtea ori mirosul de mlaştină în nări şi gustul de noroi în gură!...
Un comentariu:
Avem dreptul să greşim... avem dreptul să ne căim... avem dreptul să iertăm... avem dreptul să ne iertăm.
Trimiteți un comentariu