"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

vineri, 12 iunie 2009

Sunetul unor paşi care pleacă...

Vă reamintesc că în urmă cu ceva vreme am postat o povestire de Hemingway pe care vă recomand s-o citiţi, dacă încă n-aţi făcut-o.

Următoarele cuvinte sunt, în mare parte, determinate de comentarii pe marginea povestirii.
Mike
spunea, printre altele: "din punctul meu de vedere tema centrală a povestirii este singurătatea....şi tot ce se naşte din ea. Din singurătate pornim la drum şi nimerim prin nişte hăţişuri nedorite, din cauza fricii de singurătate nu ne urmăm inima ci încercăm să împărtăşim necunoscutul cu alţii, trăim toate dilemele vieţii în singurătate şi de cele mai multe ori le scoatem la iveală doar atunci când sunt clarificate şi deciziile sunt luate, şi mai presus de toate murim singuri.”
Trist, dar adevărat. Cu toţii suntem singuri în momentele cele mai importante ale vieţii nostre şi ne trăim dilemele tot în singurătate.
Iar moartea... ea este singurul lucru din lume care ne "afectează" numai în mod individual. Chiar dacă, din diverse cauze, în acelaşi loc ar muri mai multe persoane (sau, hai să spunem fiinţe), fiecare va muri în mod individual, unic şi diferit. Moartea, în sinea ei, prin felul cum se produce, afectează strict numai fiinţa care moare. Ceilalţi (dacă nu mor şi ei) sunt afectaţi doar prin dispariţia celui mort dintre ei şi sunt afectaţi abia după ce moartea s-a produs.
La fel şi bătrâneţea, fiecare o trăieşte în singurătatea şi pustiul sufletului său.
Dar chiar dacă murim singuri, unii din noi murim ţinuţi de mână, sau mângâiaţi pe păr... iar ultima amintire pe care o iau unele fiinţe, din această lume, este chipul cald, blând şi cumplit de trist, al fiinţei care i-a fost totul pe lume. Şi când ştim cât înseamnă o batistă fluturată în vânt pe un peron, care ne arată că însemnăm ceva, pentru cineva, în gara de unde plecăm, cum să nu însemne enorm pentru noi ştiind că atunci când ne urcăm în ultimul tren, cineva e acolo, lângă noi, ne spune la revedere şi plângând ne dă de înţeles că ne va simţi lipsa?
Iar dacă ni se va simţi lipsa şi ni se va duce dorul în locul de unde plecăm, am mai putea noi spune că am fost cu adevărat singuri în acel loc?

Sunt perfect de acord cu faptul că singurătatea ne înconjoară mereu şi ne pustieşte sufletul, dar încep să cred că singurătatea asta a noastră e bazată pe egoism. Nu lăsăm pe nimeni să-şi facă culcuş confortabil în sufletul nostru. Ne e teamă că poate ne va invada intimitatea şi nu vom mai avea suficient timp să fim noi înşine şi să ne gândim doar la noi şi să ne trăim viaţa şi să ne purtăm grijile cum vom avea chef, sau că dacă va pleca, în locul lui va rămâne deşertul. Şi astfel, acceptăm pustiul şi singurătatea şi trăim toată viaţa cu ele, de teama unui posibil deşert.
Iar dacă ceva ne roade sufletul, de ce să povestim? Oricum nimănui nu-i pasă cu adevărat şi după ce, eventual, ne va asculta, îşi va continua viaţa lui, îşi va vedea de grijile şi bucuriile lui şi asta ar fi tot.
Aşa că toţi facem precum David, personajul principal al povestirii despre care am amintit mai sus, care regretă în final că le-a spus despre elefant: "niciodată n-o să-i mai spun nici lui nici altcuiva ceva, niciodată nimic. Niciodată vreodată, niciodată." ... "...cu unghia de la degetul mare răzui puţin sângele care arăta ca o bucată de ceară de peceţi şi o puse în buzunarul cămăşii. Aceasta fu tot ce luă de la elefant în afară de începutul cunoaşterii a ce e singurătatea."
Iar Octavian Paler spunea: "Nu există pustiu, există doar încapacitatea noastră de a umple golul în care trăim."
Şi tot el mărturisea: "N-am ştiut că floarea amară a singurătăţii are, atunci când o atingi de obraz, sunetul unor paşi care pleacă."
Aceasta este adevărata singurătate: sunetul unor paşi care pleacă.

Şi da, eram sigur că aşa e. Opusul "singuratatii”, este ÎMPREUNĂ.

6 comentarii:

Anonim spunea...

si ecoul acelor pasi il auzi mereu si iti picura tristete in suflet orice ai face...

Andreea spunea...

Si tot Paler spunea:
“Fara infinit se poate trai. Fara sa-l visam uneori, cred ca nu. Dar infinitul nu mai are nici un pret daca nu exista nimeni alaturi de care sa-l dorim. Un infinit dorit fara nimeni alaturi nu mai e decat o singuratate fara limte si, deci, de nesuportat. O singuratate in care incetezi sa mai strigi, pentru ca nu mai ai pe cine, in care incetezi sa te mai rogi, pentru ca Dumnezeu nu te va auzi… Pentru ca niciodata nu vom aveam ce face cu infinitul pastrat exclusiv pentru noi, dimineata, la pranz si seara, felul intati, felul doi si desert. ”

“Sunt liber pentru ca nu ma tem sa iubesc ceea ce va muri.”

Claudiu Crăciun spunea...

Ah!... cat pot sa-mi placa cuvintele lui Paler. Adevarul pe care il cuprind te zguduie din temelii si tot adevarul acestor cuvinte iti picura linistea in suflet, ca un cer de noapte senina, spoit cu luna plina si spuzit de stele.

Poate cineva sa-l contrazica pe Octavian Paler!? :)

Andreea, ma bucur mult ca l-ai descoperit si tu >:D<

Kaas spunea...

Poate ca singuratatea nu trebuie sa aiba un opus. Ea poate fi in doi oameni care se iubesc deopotriva, pentru ca in fond ne nastem si murim singuri. Poate ca este ca un gol ce nu poate fi niciodata umplut. Inca astept sa mi se demonstreze contrariul.

PS: Nu pot fi un zambet dimineata, dar pot fi cea care il asterne pe buzele cuiva si pot fi acolo cand visele sunt rupte de primele raze ale diminetii.

Claudiu Crăciun spunea...

da, sa fii cea care asterne zambetul pe buzele cuiva (mai ales a unui om care nu mai gaseste nici un motiv sa zambeasca), poate insemna mai mult, decat sa zambesti tu.
Insa, daca n-o fi si la tine deja prea tarziu, sa nu lasi niciodata oamenii sa te faca sa uiti sa zambesti.
Niciodata!
Pierduta, pentru tine, e doar ziua in care n-ai zambit.

PS: mai stiu persoane care spuneau ca "pot fi acolo cand visele sunt rupte de primele raze ale diminetii." Din pacate, eu am inteles gresit, pentru ca nu mentionasera ce inseamna "acolo". Iar mai tarziu s-a adeverit ca "acolo" n-a insemnat tot timpul "langa mine".
dar a fost "acolo", dimineata!... :|

Kaas spunea...

"Insa, daca n-o fi si la tine deja prea tarziu, sa nu lasi niciodata oamenii sa te faca sa uiti sa zambesti."
Nu e prea tarziu sa zambesti, chiar si atunci cand simti ca nu mai poti sau ca esti amortit sufleteste. Samanta seninatatii se afla in fiecare din noi, important e sa o cultivam in fiecare zi si sa nu uitam de ea.

PS PS:Din pacate oamenii nu sunt statornici, iar cuvintele nu mai au nici o insemnatate pentru unii. Dar, doar pentru ca cineva nu a putut sa fie "acolo" asa cum am vrut noi, nu inseamna ca nu putem lasa si pe altii sa incerce acest lucru.:)