"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

vineri, 26 iunie 2009

Lucifer


The Rolling Stones - Sympathy For The Devil

Eu nu cred în Rai sau Iad. Eu nu cred în Judecata de Apoi. Nimeni n-are dreptul să judece pe mine. Eu sunt tot ce contează pe lumea asta. Atâta timp cât eu exist, nimic în lumea asta nu e mai presus de mine. Pentru mine, eu sunt centrul Universului. Eu sunt propriul meu stăpân, propriul meu creator, propriul meu zeu. Nimeni nu m-a învăţat să spun despre mine, “eu”. Eu însumi m-am simţit individualizat, separat de toţi ceilalţi şi, din punctul meu de vedere, eu sunt cel mai important în lumea asta, pentru mine.
Când eu am zis “EU”, Paradisul s-a destrămat, dintr-un întreg noi, în nenumăraţi “eu”. La început totul era unit, trăiau mulţumiţi la sânul Lui. Nu exista nici tu, nici eu, nici el; nu exista al meu, al tău, nu existau două lucruri, totul era una. Un cosmos, o fiinţă. Eu, prin proria mea conştiinţă de sine, am destrămat acea fiinţă.
Eu cred doar în mine. gândesc doar la mine. Tot ce are sens pe lumea asta, sunt lucrurile care bucură pe mine. Eu sunt tot timpul mândru de mine şi doar de mine. Eu mereu am o scuză sau o explicaţie pentru ceea ce spun sau fac.
Voi credeţi în El, dar când vorbiţi despre voi, chiar şi când vă rugaţi Lui, spuneţi "eu”, sau "pe mine”. Şi "eu” sunt EU. Căci cine ar putea, în lumea asta, în Universal ăsta, să vorbească despre el însuşi, zicând noi, sau ei?
Chiar şi Iisus Hristos m-a pomenit pe mine, zicând Eu.
Eu n-am nevoie să vă rugaţi mie. Eu sunt în voi, prin individualitatea voastră. De câte ori spuneţi "al meu”, de câte ori spuneţi despre voi înşivă "eu”, EU tresar... căci sunt acolo şi simt măgulit.
Eu sunt EU. Lucifer. Încântat de cunoştinţă! Eu sunt în voi, prin fiecare "al meu” sau "eu” al vostru.
______________________
Feriti-va de el, adica de voi insiva. Eu incerc mereu sa ma feresc… Ah, iar l-am pomenit!

25 de comentarii:

Deea spunea...

Dincolo de egoismul feroce in care poate degenera, si care de reprezinta mai mult exceptia decat regula, individualismul asta are in el o delicioasa doza de mandrie naroada.
Care din noi poate recunoaste cu mana pe inima ca nu a existat macar un moment in viata lui in care sa se simta unic si deasupra tuturor tocmai datorita acestei singuratati asumate ?

Claudiu Crăciun spunea...

Cata dreptate ai!
De fiecare data cand spunem "eu", ne asumam o imensa singuratate...
De fapt, ce facem noi: ne asumam aceasta singuratate, ne-o provocam, sau doar o recunoastem (adica devenim constienti de ea)?

Kaas spunea...

Cred ca depinde...cei care inca nu simt singuratatea si-o recunosc. Cei ce si-au recunoscut-o si-o asuma, cei care si-au asumat-o si-o provoaca.

Dar poate a spune "eu", inseamna a recunoaste un "tu" care poate crea un "noi". Pentru ca pana la urma a fi constient de tine insuti, de "eu", e un pas inainte in a-i cunoaste pe ceilalti.

Deea spunea...

Prin a-ti asuma singuratea eu intelegeam ca ai devenit deja constient de ea si ai facut pasul urmator, spre a te accepta pe tine ca fiinta solitara.
Iar dincolo de pasul asta, da, de cele mai multe ori ne provocam singuratatea. Din cauza acelui sentiment covarsitor ca ea e tot ce ti-a mai ramas :)
Si da, a te cunoaste pe tine e un prim pas in a-i cunoaste pe ceilalti, dar e posibil sa nu mai vrei sa-l faci si pe al doilea.

Kaas spunea...

"Si da, a te cunoaste pe tine e un prim pas in a-i cunoaste pe ceilalti, dar e posibil sa nu mai vrei sa-l faci si pe al doilea."
Posibilitatile sunt nenumarate, totul tine de alegerile noastre.

Kaas spunea...

si...cred ca ati asuma singuratatea presupune a o recunoaste, dar a o recunoaste nu presupune a ti-o asuma.
Probabil ordinea ar fi a o recunoaste sau nu, a ti-o asuma sau nu si a o provoca sau nu(desi se poate sa iti provoci singuratatea si in mod inconstient), depinde de noi cand vrem sa ne oprim.

Interesant cum in casuta asta virtuala se ajunge sa se vorbeasca mereu de singuratate.:)

Claudiu Crăciun spunea...

Poate pentru ca omul, cand isi simte sufletul mai sfasiat, isi simte si singuratatea mai mare.
Toate lucrurile cu adevarat importante pentru el, omul le traieste intr-o deplina singuratate. Nimeni nu poate cunoaste si nici nu se poate bucura ca mine de fericirea mea suprema, care ma cuprinde doar pe mine, uneori, precum nimeni nu poate cunoaste sau resimti la fel ca mine, marile mele tragedii.

Sau poate pentru ca, pur si simplu, singuratatea este una din trasataurile de netagaduit ale vietii umane.
Tot ceea ce traim noi, are importanta pentru noi, face parte din Karma noastra.
Daca mie azi imi intra un cui ruginit in talpa, ma poti compatimi pentru asta, dar nu vei avea cum sa simti durerea pe care o simt eu... precum nici fericirea pe care am simtit-o ieri, atunci cand, trezindu-ma dimineata, auzeam susurul apei, cantecul pasarelelor, am deschis fermoarul cortului si am vazut cum varful Moldoveanu imi zambea cu fata luminata de razele soarelui ce tocmai rasarise; sau tristetea de dupa, cand am dat cu ochii de sacii pe care ii umplusem cu gunoiul "uitat" pe munte de "iubitorii de natura, aventura, munte si frumos" si care asteptau sa ii dam jos de acolo de unde nu le e locul...

Nu stiu daca sunt un singuratic sau nu, dar stiu ca ma simt foarte singur, printre atatia oameni, cunoscuti si chiar prieteni. Si asta pentru ca atunci cand fac, vad, sau mi se intampla ceva care imi bucura sufletul, nu am pe nimeni langa mine caruia sa-i arat acel lucru si sa simta la fel... de obicei, cei de langa mine nu inteleg ce le spun sau le arat si, mai ales, de ce le arat sau spun asta! Iar lucrurile care te bucura, nu au acelasi farmec daca nu ai cui sa le arati, sau cu cine sa le impartasesti.
Dar muntele m-a invatat ceva: cu cat urci mai sus, cu atat intalnesti mai putini oameni. la fel e si in viata. Daca nu te intereseaza OTV-ul, e greu sa gasesti oameni care sa te inteleaga sau care sa vibreze la aceleasi lucruri, ca tine. Dar si cand gasesti cate unul...

Claudiu Crăciun spunea...

http://www.carpati.org/jurnal/am_luat_muntelui_ce_nu-i_apartine/1489/

aici gasiti povestea actiunii de salubrizare a zonei adiacente refugiului din Portita Vistei, de sub vf. Moldoveanu, la care am participat, scrisa de organizatorul principal. Contine multe fotografii... cu superbul fagaras, cu minunatul loc de corturi de pe Valea Vistei, su superba seara in jurul focului, cantand si povestind cu suflet, din suflet, precum si cu gunoiul uitat acolo de "iubitorii muntelui". Recomand vizualizarea acestuijurnal.

Deea spunea...

Cineva spunea candva ca marile infrangeri se traiesc intotdeauna in singuratate. De catva timp am constatat insa ca si marile bucurii se traiesc la fel, doar ca simti solitudinea mult mai intens. Pentru ca oricat ai vrea sa fie cineva langa tine care sa-ti inteleaga durerea, e infinit mai sfasietor sa vrei sa-ti strigi intregii lumi fericirea si sa constati ca nu ai cui.
Totusi, poate e si vina noastra. Poate renuntam prea usor la ceilalti, poate nu ne exteriorizam suficient, poate nu cautam unde trebuie...
Si poate ca asa trebuie sa fie, poate trebuie sa fim dureros de singuri o mare perioada de timp pentru a pretui oamenii asemanatori noua pe care-i gasim de-a lungul vietii.
Insa vom mai putea oare sa-i recunoastem, dupa atata timp in care am uitat cum e sa-ti imparti cu cineva cele mai intime sperante si visuri ?

Claudiu Crăciun spunea...

Intrebarea mea era alta, in urma cu aproximativ un an: cum sa mai accepti macar singuratatea, cand aproape ca uitasei ca exista?
Pt ca, da, stiu cum e sa nu fii singur, stiu cum e sa glasuiesti ceva ce-ti ridica parul pe spate si sa vezi aceeasi reactie la persoana care te asculta, stiu cum e sa arati ceva atat de frumos incat iti umple ochii de cristale luminoase si sa vezi aceleasi cristale in ochii persoanei care priveste ce i-ai aratat si stiu cum e si ca aceste lucruri sa se intample si invers... stiu cum e sa vezi nerabdarea intr-o persoana, de a face ceva si totodata sa vezi cum e ca acea nerabdare sa o gasesti si in sufletul tau. Stiu cum e, stiu ca se poate! De aceea sunt trist cand vorbesc cuiva si nu ma intelege. Pt ca stiu ca in lumea asta sunt persoane care m-au inteles, care ma inteleg sau m-ar putea intelege, dar care nu sunt langa mine.

Cat despre uitarea a cum ar fi sa-ti imparti cu cineva cele mai intime sperante... eu zic ca e mai rau sa speri si sa te bucuri de lucruri pe care tu le vezi minunate, singur, vreme indelungata... poate ca ai tendinta sa te inchizi, putin, sa-ti creezi propria lume imaginara in care sa te simti bine. Dar oare, e posibil sa nu realizezi ce ar insemna pt tine, in astfel de conditii, ca la un moment dat sa gasesti pe cineva pe care-l bucura aceleasi lucruri? Sa simti cum singuratatea bucuriei tale este destramata, tocmai pentru ca cineva se poate bucura de acelasi lucru, ca si tine si se bucura pt ca tu i-ai aratat?
Acesta e motivul pt care nu voi inceta niciodata sa vorbesc despre lucrurile care imi fac placere, oricui e in preajma mea, pt ca doar aratand sau spunand ce imi place mie, pot descoperi daca mai sunt si altii fascinati de aceleasi lucruri.
Caci e la fel de placut sa spui "imi place foarte mult Hemingway, am citit tot ce a scris, pt ca..." si sa vezi ochii bulbucati de uimire si incantare ai cuiva de langa tine, care e mirat ca mai exista altii carora le place acelasi scriitor, din aceleasi motive ca si el, precum e sa vorbesti despre opera acestui autor si din grupul celor care te asculta sa vezi pe cineva fascinat de ceea ce spui, care sa-ti marturiseasca ca n-a citit nimic de acel autor dar, dupa predica ta despre el, doreste neaparat sa-l citeasca...

Sper ca am macar un strop de coerenta, in ceea ce spun aici :)

Deea spunea...

Da, ai chiar mai mult de un strop de coerenta, insa inteleg ce zici si acolo unde ea pare a lipsi :)
Cred ca acceptarea singuratatii, dupa ce mult timp ai simtit cum e sa impartasesti atat de multe si atat de intens, vine la fel de natural ca socul caderii de pe o creasta : acum iti simti sufletul inuman de fericit, iar in secunda urmatoare simti doar caderea si te intrebi cand si dk te vei opri si dk vei mai fi intreg la final.Ti se reaminteste astfel brutal ca perioadele de fericire impartasita alterneaza cu perioadele lungi in care incerci sa prinzi de unul singur fragmente de fericire. Si, ca si dupa o cadere, te scuturi, te bucuri ca esti inca tu si continui sa urci, sa-ti urmezi visul, chiar dk singur.
Si da, chiar si in singuratea cea mai incrancenata realizezi ce ar insemna pentru tine sa-ti impartasesti dezamagirile si bucuriile. Insa intrebarea mea era: dupa atata timp in care nu mai vezi reactiile asteptate, cand le primesti, nu le vei confunda cu o iluzie? Nu vei trece neincrezator mai departe ?

Kaas spunea...

Inteleg ce spui, se simte prin pixeli.:)
Nu e musai sa accepti singuratatea, dar daca e deja in tine ce variante ai avea? Poti sa o negi, poti sa inveti sa traiesti cu ea sau poti sa te lupti sa o schimbi in altceva care nu iti ofera garantia ca ea nu se va intoarce(totusi cred ca merita incercarea).
Dar cred ca trebuie sa invatam sa fim singuri, sa invatam sa ne simtim in armonie cu noi chiar si cand nu suntem alaturi de cineva, pentru a putea fi intregi ca persoane. E ca atunci cand inveti sa te simti acasa in tine.
Faptul ca stii cum e sa nu fii singur, ar trebuie sa te ajute sa speri ca ceea ce ai simtit se poate intoarce sub o alta forma.

Dar totul cred ca depinde de noi, si e o "rafuiala" cu viata fiecaruia. Suntem singuri uneori, si chiar daca intelegem singuratatea altora, nu inseamna ca daca si noi ne simtim singuri, simtim singuratatea la fel.

Eu nu simt singuratatea ca o povara, desi stiu cum e sa iti simti sufletul plin(asta nu inseamna ca mi-as pastra singuratatea daca as avea de ales). Mi-ar placea sa spun ca experienta m-a invatat asta, dar nu pot. Mai am multe de invatat, mai am mult de crescut si daca timpul o sa imi arate ca gresesc, sper sa pot sa impartasesc asta si altora.
Si simt ca mi-am pierdut firul gandurilor undeva mai sus. :)

Claudiu Crăciun spunea...

@ kaas - ziceai tu: "Faptul ca stii cum e sa nu fii singur, ar trebuie sa te ajute sa speri ca ceea ce ai simtit se poate intoarce sub o alta forma."
Dar cine ti-a spus ca nu sper? :) Eu nu cred. ceea ce scriu aici e doar o parte din mine. Chiar daca nu pare, sa stii ca sunt un om optimist ;). Ai ramane surprinsa, poate, daca m-ai cunoaste :).

@ deea - referitor la ultima ta intrebare, nu stiu ce sa-ti raspund. Astept sa primesc "reactiile asteptate" si apoi voi vedea daca voi avea incredere orbeasca in ele, sau voi fi sceptic, sa nu cumva sa le confund cu o iluzie.

Tin sa mentionez, totusi, ca viata mea nu e chiar atat de "pustie", cum, poate, reieise din acest spatiu virtual.
Si poate ca aveti dreptate... poate ca e mai bine asa - incep sa ma obisnuiesc sa-mi traiesc bucuriile in singuratate, fara asteptari de la altii, si astfel fara dezamagiri.
Pana cand...

Claudiu Crăciun spunea...

...pana cand voi spune "noi", nu "eu".

Kaas spunea...

@deea- tind sa cred in continuare cred ca depinde de constructia interna a fiecaruia. Mi se pare minunat ca suntem atat de diferiti.

@claudiu craciun- stiu ca ceea ce scrii sunt doar bucati din ceea ce vrei sa arati tu din tine, asa ca ceea ce reiese sunt doar vagi pareri foarte probabil neadevarate, de aceea nu judec. Si nu, viata ta nu pare pustie privind de aici.
Dar ma indoiesc ca as fi surprinsa. Surprinsi sunt cei care au asteptari. :)

Claudiu Crăciun spunea...

surprinsi pot fi si cei care isi formeaza pareri ;)

Deea spunea...

N-a spus nimeni ca singuratea este o povara, ca ucide optimismul sau ca determina pustiirea unei vieti.
Ea, singuratatea, este doar un aspect al vietii noastre, ca multe altele. Depinde de fiecare din noi cum ne raportam la ea. Si da, Kaas avea dreptate, este "minunat ca suntem atat de diferiti" :)

Singuratatea nu inseamna a pierde toate bucuriile vietii alergand in nestire dupa acel "celalalt" mult dorit. E strict un alt mod de a trai, care are si el farmecul sau.

Totusi, din moment ce o speranta irationala, alimentata dintr-un inconstient colectiv, se incapataneaza sa reziste, poate ca nu suntem conceputi pentru a ne fi suficienti de unii singuri.
Ceea ce nu inseamna ca trebuie sa ne irosim energia si visurile investind asteptari in himere; putem avea o viata bogata si interesanta, chiar daca e singuratica.

Insa trebuie sa permitem universului sa ne surprinda cateodata :)

Claudiu Crăciun spunea...

deea si kaas, inca n-am apucat s ava multumesc pentru atentia acordata cuvintelor mele si pt minunatul schimb de opinii. imi place cand niste straini ma surprind, pomenindu-mi lucruri la care eu nu ma gandisem pana atunci sau aducandu-mi la cunostinta opiniile lor, ajutand-ma astfel sa inteleg mai bine unele lucruri.
Sunt surprins d everva cu care am comunicat, 3 persoane care nu se cunosc.

Bine, marturisesc, eu ma simt in inferioritate, pt ca datorita acestei casute virtuale, voi macar aveti o vaga idee despre mine, pe cand eu tot ce stiu sunt cuvintele voastre din aceste comentarii si un singur nume.
Si doar si atat de-ar fi, si tot e de ajuns!
va multumesc.

Si sincer, nu ma asteptam ca acest text sa produca reactii si astfel de discutii interesante si cu atat mai putin ca parerile exprimate sa se indrepte spr eo astfel de directie - pt ca, da, sincer, nu ma gandisem ca spunand "eu", imi asum sau ma ingrop intr-o singuratate aproape absoluta. "Eu", cred ca este si definitia singuratatii. pt ca spunand "eu", nu mai incluzi nimic si pe nimeni.
Sincer, ma temeam oarecum de fanatici religiosi, care ar fi putut intelege gresit, metafora mea.
metafora... oare!?

Cand te gandesti de cate ori am spus "eu", numai in comentariile la acest text!

Kaas spunea...

don't get cocky about it.:P

Claudiu Crăciun spunea...

A noua porunca (din Decalogul lui Paler): Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.

intregul Decalog il gasiti aici: http://hoinarind-prin-viata.blogspot.com/2008/07/decalogul-lui-paler.html

Anonim spunea...

de ce in EU-ul ala vedeti singuratate si nu unicitate?pana la urma la asta se refera.''Eu n-am nevoie sa va rugati mie.Eu sunt în voi, prin individualitatea voastră'' e posibilitatea de a fi altfel decat cei care ne sunt,din multe puncte de vedere,asemanatori.
un cre(s)tin care ar citi si interpreta literalmente asta si-ar face cate o cruce de cate ori spune ''eu'',''pisica mea'',''chilotii mei'',''ideea mea''...pana si-ar pierde identitatea ,ajungand numai bun de internat la spitalul 9


nu e vorba de dracu ala cu coarne sau de cazanul cu smoala=)) e vorba de a renunta la idei ipocrite precum ''chipul si asemanarea lui dumnezeu'' sau ''iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti''

cu respect,
EU :))

Claudiu Crăciun spunea...

exact, nu e vorba de dracu' ala cu coarne...

Anonim spunea...

ala nici macar nu exista


abia acum ti-am citit ''about me''-ul

''Prin voia Domnului sunt om şi creştin, prin acţiune mare păcătos''

om nu esti prin voia CUIVA[poate doar a parintilor tai:P].este gresit sa pleci de la premisa asta

prin voia unora carora le place sa manipuleze,esti crestin(daca esti si n-ai zis-o la misto)

prin actiune,esti liber sa faci ce vrei atata vreme cat nu-i deranjezi pe altii.si,nu stiu cum sa zic,nu te cunosc,dar nu cred ca esti criminal in serie sau mai stiu eu ce natie de...pacatos;))i know,semnificatia cuvantului ''pacatos'' difera de la om la om.totusi,a fi om inseamna a gresi.bine zicea einstein ca e fara de greseala numai cine n-a incercat vreodata ceva nou

ateismu rulz

(tot)EU :)

Claudiu Crăciun spunea...

Dupa cum ai observat si in comentariile anterioare, discutia pe marginea acestui text nu a avut nici o legatura cu vreo religie.
Un crestin nu este "cretin", la fel cum tu, ateu, nu inseamna ca esti obligatoriu om rau.
Fara a realiza, ai si tu religia ta pe care o sustii: Ateismul.

Ai remarcat foarte bine, semnificatia cuvantului "pacatos" difera de la om la om. Poate ca ma refeream tocmai la acele "pacate" la care se referea Einstein...
Descrierea mea e pur metaforica, la fel ca si textul la care facem referire... nu ma asteptam sa o ia cineva ca atare :). Sa nu faci aceeasi greseala pe care o fac crestinii, care iau metaforele biblice care incearca sa explice inexplicabilul ca pe ceva real, care "chiar asa a fost". Adica sa nu iei orice metafora mot-a-mot.

In acest text este vorba si despre egoism, si despre singuratate, dar, intr-o anumita masura, si despre ce spui tu. Depinde de unghiul din care privesti.

Despre religie am cam aceeasi parere ca tine (vezi in textul si comentariile de aici http://hoinarind-prin-viata.blogspot.com/2008/04/unica-sansa.html - dar sa nu te astepti ca aici am spus totul). Credinta mea, insa, e complet diferita de a ta. Dar asta nu inseamna ca eu am dreptate si tu gresesti, precum nici invers :)
Eu nu confund religia cu credinta. Religia e un lucru in care m-au inscris altii la o varsta la care eu nu aveam capacitatea de a decide. Credinta mea insa e ceva descoperit de mine, care imi apartine. Este ce cred eu, nu ce m-au invatat altii sa cred. Asa cum faci si tu. Si asa mi se pare cel mai corect.

Cat despre bine si rau, divin si demonic, etc., eu sustin doar ca binele si raul in lume exista prin ceea ce decidem noi sa facem, sau nu. Sunt de acord cu afirmatia "esti liber sa faci ce vrei atata vreme cat nu-i deranjezi pe altii", dar, in acelasi timp, stiu ca totul este posibil in lume (din pacate). Totul este posibil, dar nu totul este permis.

Numai bine!

Claudiu Crăciun spunea...

ziceai tu: ''Eu n-am nevoie sa va rugati mie.Eu sunt în voi, prin individualitatea voastră'' e posibilitatea de a fi altfel decat cei care ne sunt,din multe puncte de vedere,asemanatori.

Poate ca tocmai asta am vrut sa spun si eu, prin cuvintele pe care mi le-ai citat. :)
Poate...